Poeme de Flavia Adam
mama răniților
vai mie
tovarășa unor semeni
nimiciți de frigul durerii
cum cad pe rând în genunchi
și plânsul lor sacadat
zguduie balamalele cerului
Doamne Tu îi auzi sau doar eu
mă îmbăt cu poezie și cred
că orice foșnet e-adevărat
vai mie
care ascult cum le cresc dinții și oasele
și zilele lor cum se frâng
ca niște vreascuri bătrâne
Doamne
de ce mi-ai dat urechile Tale
să aflu înainte de vreme
când Tu Te îndepărtezi
în timp ce ei neîncetat Te slăvesc
din gura pământului
podul
e plin tot podul cu amintiri
pe care nu mă îndur să le-arunc
și mintea mea e un câmp
pe care nu știu de se-adună
bărbați înarmați pentru luptă
sau numai pisici
unduitoare coboară luna pe-acoperiș
și rămâne de strajă așa cum rămâne
sufletul omului la marginea gropii
ce-am semănat vom culege și mai mult de atât
slava Sa ne va sătura o vreme îndelungată
nu ne judeca
Tu Cel ce ești în măsură să judeci
în moleșeala amiezii
rugăciunile noastre încalecă pe spinările păsărilor
și le dau bice s-ajungă înainte să se-nnopteze
la Tine
dudul
care dintre noi doi e copilul
și cui îi place mai mult să se cațere
în merii văratici
odată urcasem singură dealul
și-n vale era cimitirul
și Tu-ai poruncit să-nflorească
printre morminte pâlcuri de toporași
acolo trona și dudul bătrân
la crengile căruia noi nu ajungeam
așa că Tu erai mereu nevoit
să lași întreaga slavă în urmă
ca să vii să le-apleci
ce Dumnezeu nu iubește copiii
cu gurile și mânuțele pline de dude
ce mai apoi se fac oameni mari
și aleg
din toate câte-ar putea să aleagă
să fie poeți
Poeme de Gabriela Chiran
eșarfă
mai multe
mai puternice mai adeveritoare amintiri
am nu despre viața dusă legată la ochi printre
bănuiții doar
trandafiri printre posibile pietre
ci despre timpul scrierii
– după ea
a celeilalte vieți
timp al mersului liber al fugii când, singură
eșarfa mov desfăcându-se, crezi deodată că
aluneci pe ape
despre fiecare secundă umplându-se
instantaneu cu un țipăt cu o cădere cu o lacrimă
cu un hohot cu o împărtășanie
numai acolo mă văd
– dintre bănuiții doar trandafiri dintre posibile
pietre
pe mine cealaltă
ceasornic
ai da cu ceasornicul în zid:
ori tu ori el surzirăți de zgomotul
ce-l face
ritmic moartea
(măcar l-ai întors?)
îl zgâlțâi, la ureche-l duci – degeaba
nu mai prinzi tu subtilul cântec după care,
doamne, odată ce-ai dansat!
ce-ai mai dansat!
acuma doi pași la dreapta unul înapoi și…
hopa! dă-mi mâna
tot înapoi te duci
mecanic
grotesc îți iese dansul:
asta-i măsura lumii după care ceasul bate –
așteaptă
din nou să-ți cânte Timpul
condeiul să-l mai înfigi în moarte
vierme
orice fruct aș desface,
în fluida-i mireasmă trupul să-mi curăț
păcatul
durerea și golul
orice fruct aș desface,
mereu dau în el de viermele secetei
flămând gata parcă să mă înfrunte pentru
o tristă
comună pradă ori lăsându-se aruncat cu
mânie și scârbă
sătul
nimic nu rodește curat așteptarea nesecata
uitare închipuirea, prea dulce
e inima soarelui
înăuntrul oricărui fruct
pe sub arbori mari
pe sub umbre mă duc pofta dorințele foamea
orice fruct aș desface