Fiindcă ne aflăm într-o perioadă extrem de complicată, cu derapaje imprevizibile, mulți dintre noi, mai exaltați, nu întârzie să spună că se apropie Apocalipsa. Dar dacă-i întrebi ce înseamnă asta, ridică din umeri. Sau dau răspunsul cel mai la îndemână: sfârșitul lumii. Nu mă pot abține și bat din palme. Iată dovada peremptorie a superficialității cu care abordăm o tematică înaltă.
Oameni buni, Apocalipsa, atunci când i s-a revelat Sfântului Ioan, în peștera de pe Insula Patmos, nu însemna nici pe departe sfârșitul lumii. În primul rând, lumea nu poate să dispară, fiindcă nu există o singură lume, ci mai multe. Piere una dintre acestea și nu creația ca atare care, până la urmă, e parte constitutivă din marele organism divin.
În al doilea rând, fiind vorba de un eveniment de maximă densitate spirituală, însăși ideea de sfârșit suferă importante corecții. Sfârșitul în această situație nu e în niciun caz sfârșit, end, fin, koneț etc., întrucât presupune dezvăluire. Altfel spus, sfârșitul acestei lumi, pe care putem să-l mai numim detonare, nu are cum să aibă loc înainte de-a fi puși în evidență germenii lumii care urmează. Aceasta e important de reținut. Doar viziunea rudimentar profană poate să accepte un sfârșit stupid, consecință a unei mega explozii nucleare, în urma căreia pe planetă, de la un capăt la altul, se va întinde un deșert înghețat. Când vezi problema strict laic și tehnic, acesta e sfârșitul și nu poate exista altul. Dar dacă vezi în Apocalipsă mâna lui Dumnezeu, atunci ceea ce pare a fi „doar“ catastrofă e de fapt revelație. Toate cele ascunse de la începutul lumii vor ieși la iveală. Vom avea astfel de-a face cu marea dezvăluire sau marea dezocultare.Tot ceea ce, din cauza condițiilor vitrege ale istoriei, a fost obligat să se oculteze, adică să se ascundă, va da laoparte acoperământul care-l camufla și va străluci în toată splendoarea, dar și în toată neîndurarea. Detonarea a fost primul pas. Vor trage toate gurile de foc ale universului, dar potopul de foc pe care-l vor arunca peste plaiurile noastre nu va avea nicio semnificație în absența acelei tâlcuiri care va arăta sensul nenorocirii. Fiindcă nu există nenorocire de dragul nenorocirii și nici catastrofă de dragul catastrofei atâta vreme cât la toată această dramă cosmică participă grăuntele salutar de duh care, deși minuscul, zdruncină porțile iadului.
O folosi, n-o folosi Putin arma nucleară, aceasta nu reprezintă Apocalipsa. Sau e doar, cum am spus, începutul ei. Președintele rus este o ființă primară care nu vede mai departe de lungimea propriului braț. S-a spus și se spune că „brațul revoluției e lung“, dar oricât s-ar lungi nu poate înșfăca sensurile subtile ale creației. Întrucât acesta e secretul Apocalipsei: să ne dea impresia că aduce sfârșitul lumii pe când evenimentul restaurează de fapt ordinea divină. Putin este la rândul lui un instrument, așa cum au fost dintotdeauna dictatorii care s-au vrut dumnezei și au aflat în cele din urmă că nu-s decât pigmei. Dar aceasta nu înseamnă că răul pe care o dictatură îl produce ar fi simplă și nevinovată iluzie. Dimpotrivă, răul este rău și nu se lasă în niciun fel îndulcit. Apocalipsa este însoțită de nenumărate cataclisme care sunt chiar cataclisme. Detonarea nu e o poveste de a-i adormi pe cei mici, ci chiar o bubuitură fără precedent. Dar în toată nebunia care se poate solda cu sute de milioane de morți, trebuie să existe și acei puțini care deslușesc semne inaccesibile celorlalți. Ei sunt martorii neclintiți, care nu jură strâmb. Datoria lor e să vadă până la capăt ceea ce se petrece și să nu omită nicio silabă din înșiruirea de grozăvii. Frumusețea cărții Apocalipsei constă tocmai în faptul că simți permanent o pereche de ochi care parcă dintr-o altă dimensiune a universului veghează, iar privirea aruncată peste lumea lăsată pradă dezastrului e chiar speranța că lumea va renaște. De aceea, Apocalipsa e revelație, dezvăluire, dezocultare. Noi am trăit și trăim într-un fel de fatalitate a orbirii. Nu am văzut nimic decât un univers grosier. Prototipurile și esențele ne sunt străine. Grație Apocalipsei însă, se lasă văzute. Aceasta e calitatea principală a cărții care încheie Scriptura. Alta nu există…
De-a lungul timpului, au fost numeroși autorii care au încercat să producă propria Apocalipsă, sperând că se vor apropia de original, dacă nu chiar îl vor depăși. Din această cauză, a ambiției, mulți au eșuat. Eșecul a fost cu atât mai jenant cu cât în proiect investiseră o cantitate enormă de butaforie.
Să mă ierte Dumnezeu, dar primul exemplu care-mi vine în minte este acela furnizat de anumite pagini din Orbitor 3 și Solenoid. Nu am pomenit un apocalips mai fals, zugrăvit, nu-i vorbă, cu o pensulă măiastră, dar lipsit de fior spiritual. Când pictura sau gravura se vrea tot mai expresivă, cu atât golul de dedesubt e mai dezolant. Dar, evident, observația aceasta a mea nu merită reținută. Este făcută de pe poziția unui om al duhului, ceea ce, de la sine înțeles, nu sunt, dar am măcar privilegiul de-a ști ce înseamnă. Știu astfel cum se uită un sfânt la noi când o facem pe grozavii. Este o privire în care compasiunea se împletește cu admirația. Da, sfântul, incredibil, îi admiră pe cei care se umflă în pene. Numai că admirația lui conține o sumă de nuanțe de o maximă subtilitate. Nu-ți poți da seama când ești admirat și când, paradoxal, ești disprețuit. Îngemănarea e perfectă. Admirația, de aceea, e o formă de rigoare care se opune sau completează mizericordia. Doar sfântul le are pe amândouă și de aceea în fața lui, ca în fața îngerului, ne pierdem cunoștința. Este vorba, de fapt, de perceperea unui alt nivel al realului, a unei alte dimensiuni, în așa fel încât solzii orbirii crapă… Și atunci, de necrezut, poți bâigui: Doamne, era mai bine orb…