Orice individ cît de cît informat cunoaște „efectul fluturelui“ din teoria haosului. Măcar a auzit de el, dacă nu cumva l-a relatat pentru a epata într-o discuție (cum i s-a întîmplat autorului acestor rînduri). Un efect „inventat“ de Edward Lorenz, matematician și meteorolog american, care susține că „mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosfera se va schimba. Peste o lună poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea.“ În înțelepciunea populară mai veche, acest efect e simplificat și concentrat în zicala „Unde dai și unde crapă“.
Nu despre fluture și despre bătaia lui din aripi, în sensul strict al cuvîntului, e vorba mai departe. Ci despre o decizie pe care urmează să o ia CITES (Convention on International Trade in Endangered Species of Wild Fauna and Flora), organismul mondial care protejează speciile primejduite. O decizie despre care se va discuta (și, eventual, va fi adoptată), în sesiunea din perioada 14-25 noiembrie, din Panama. Ea, decizia, se referă la transferarea speciei Paubrasilia echinata, din anexa II în anexa I. Adică de la o oarecare protecție la o protecție foarte strictă și la o interzicere totală a exploatării.
Specia Paubrasilia echinata se numește, în limbajul comun, pernambuc sau pernambuco, o specie endemică de copac folosită, printre altele, la extracția unui pigment special care dă o culoare roșie ca focul. Din lemnul lui, care are o densitate foarte mare, se fabrică și arcușul pentru vioară (și familia ei). Cel care a introdus această esență de lemn în circuitul instrumentelor muzicale este François-Xavier Tourte (1747-1835), considerat un Stradivarius al arcușului.
Îmi fac repede mea culpa pentru a putea trece mai departe: în neștiința mea, am crezut că lutierii fabrică atît vioara, cît și arcușul. M-am înșelat. Meseria de fabricant de arcușuri, pentru care nu există (tot în neștiința mea) în românește un nume, este una aparte. Propun să-i numim pe bravii meșteri ai arcușurilor arcușiști (arcușari?) În franceză se numesc archetier. Încă mai sînt în activitate, în Franța, 108 arcușiști, adică 15% din totalul meseriașilor de arcușe din toată lumea.
Semnalul de alarmă în legătură cu efectul măsurii pe care o preconizează CITES a fost tras în Franța. „Le Figaro“ a publicat un amplu articol pe această temă: „În mod clar, ne va fi imposibil în mod definitiv să ne aprovizionăm cu pernambuc, după ce stocurile noastre se epuizează. Iar acesta ne este indispensabil în fabricarea arcușurilor. Decizia va duce la dispariția programată a acestei profesiuni, în ciuda eforturilor noastre care datează de douăzeci de ani pentru prezervarea speciei“, zice Edwin Clément, un arcușist parizian.
În aceeași notă, delegata sindicatului producătorilor de instrumente, Coraline Baroux-Desvignes, atrage atenția asupra urmărilor deciziei: „Acest anunț a fost trăit ca un electroșoc de către lutieri. Să sugerezi că meseriașii arcușiști pun astăzi în pericol această specie, mai degrabă amenințată de despăduririle și tăierile din sistemul agroforestier cacao-cabruca, este o aberație.“
Autoritățile Braziliene, care susțin acest dosar, evocă faptul că au fost descoperite în magazia unui arcușist 102 trunchiuri din copacul amenințat cu dispariția, plus 20.747 bastoane gata pregătite pentru a deveni arcușuri. O cantitate infimă în raport cu jafurile forestiere curente.
Arcușistul Jacques Carbonneaux, delegat sindical pentru problemele ecologice ale producătorilor de instrumente: „Nu vrem să ni se pună eticheta de apărători ai deforestării, în timp ce din 1970 fabricanții de arcușuri participă la replantarea speciei. Din 2003, arcușiștii din lumea întreagă s-au regrupat în sînul IPCI (International Pernambuco Conservation Initiative) pentru a finanța replantarea acestei specii“.
Au fost replantați deja 340.000 de copaci amenințați, în contextul în care un singur copac de pernambuco este suficient pentru producția anuală a arcușiștilor francezi, argument care ar trebui să convingă factorii de decizie în sesiunea lor din Panama.
În sprijinul arcușiștilor au sărit și muzicienii, reprezentanții unor orchestre simfonice. Pentru că, pînă la urmă, „extincția“ arcușurilor îi privește și pe ei. Deși un arcuș bun poate avea o viață care să atingă secole, problema este cît se poate de actuală. Dacă decizia forumului mondial va fi luată, fiecare posesor de vioară va trebui să se înarmeze și cu o adeverință cum că arcușul este din pernambuc exploatat legal. Asta, desigur, dacă vrei să treci prin vreo vamă cu instrumentul. Adică pașaport pentru arcuș, valabil trei ani, în cazul Franței.
Un reprezentant al PEARLE (Live Performance Europe), federație a spectacolului, a calculat că, de pildă, un turneu al Komische Oper din Berlin va costa 20.000 de euro în plus, din cauza formalităților pe care le cere CITES. La asta se adaugă și întîrzierile provocate de formalitățile vamale pentru fiecare instrument în parte.
Care ar fi alternativa? Poate arcușul din carbon, destul de eficace. Dar nu e același lucru, nu e aceeași emoție.
Închei cu un citat din teoria haosului administrativ: cine știe, poate că mișcarea grațioasă a baghetei unui mare dirijor, ori cîteva mîini aplaudînd o orchestră simfonică, aici, în Europa, vor salva lumea arcușurilor din pernambuc, în plenul unei ședințe din Panama.