A rămas ideea că Mihail Sadoveanu a scris romane istorice (Frații Jderi), esoterice (Creanga de aur), nu și romane realiste, inspirate de lumea vremii lui. Dar a scris, și nu unul singur. Printre ele, mai puțin cunoscutul roman Cazul Eugeniței Costea, publicat în 1936.Prin anul 1913, în preajma izbucnirii războiului, care va fi numit de istorici Primul Război Mondial, Laurențiu Costea, casier general în orașul Iași, sosește în satul Vlădeni la socrii săi, Gheorghiță și Smaranda Popa. Aceștia, învățători pensionari, o găzduiseră pe soția lui Laurențiu, Agripina, pentru a aduce pe lume pe mult așteptatul și primul lor copil.
Acolo s-a născut fetița pe care bunicii ei au botezat-o Eugenița, cinstind în semn de bucurie un pahar de vin la cârciuma lui Bercu Prințu, poreclit și Dreptarul, împreună cu socrul său, primarul comunei Neculai Cumpănă, notarul Temistocle și perceptorul Aristide Foișor, frate geamăn.
Înregistrarea nou-născutei în registrul de stare civilă s-a făcut chiar în cârciumă, unde notarul își adusese cele necesare (situație pitoresc-patriarhală, specifică prozei lui Sadoveanu). La nașterea fetiței, Agripina, femeie frumoasă și pretențioasă, nici nu s-a uitat la ea, nici nu a vrut să o alăpteze. Noroc că au găsit o țigăncușă, Sevastița Cărăbuș, care născuse un copil de fată mare, și au angajat-o ca doică. Copilul a rămas să crească la bunici, iar familia Costea s-a întors la Iași, unde aveau o casă luxoasă, pe strada Română, și servitori. Întâmplarea a făcut ca Laurențiu Costache să primească vreo trei moșteniri de la niște mătuși fără urmași. Așa și-a putut cumpăra și aranja casa, trecând-o pe numele soției. De asemenea, îi făcea toate gusturile iubitei sale neveste căreia îi spunea ducesa: toalete peste toalete, bijuterii și alte cadouri scumpe, considerându-se cel mai fericit muritor pentru că avea o soție superbă. Mai cumpărase unele antichități și opere de artă pentru a-și împodobi căminul, pentru a fi demn de o asemenea soție, dar ea vindea unele obiecte, explicând că le-a stricat fetița (care între timp venise împreună cu doica în casa părintească).
Ducând o viață dezordonată și făcând cheltuieli mai mari decât veniturile, mai girând și unele polițe pentru prieteni, Laurențiu se înglodează în datorii. Fiind sesizat, ministrul trimite un inspector, Micu Columbaru, care, la controlul făcut, îi găsește o lipsă în gestiune de 40.000 lei.
Era într-o sâmbătă și i se dă termen ca până a doua zi să acopere suma și să-și ceară transferul în altă funcție. Refuzat fiind de bancherii la care apelează și știind că nevasta sa a strâns ceva bani din cadourile primite de la el, îi cere să-l ajute pentru a nu fi dezonorat și băgat la pușcărie. El se consideră un om onest și practic nu înțelege când ar fi putut să cheltuiască o sumă așa de mare. Femeia nici nu vrea să audă de rugămintea lui. Tocmai atunci vin și alți creditori care îi cer să-și achite datoriile. Disperat, scrie un fel de mărturisire-testament pentru Eugenița în care o asigură că a fost un om cinstit și o trimite notarului din comuna Vlădeni, pentru a-i fi înmânată fetei după 1 septembrie 1929, când ea va avea 16 ani. Sub pretextul că se duce la vânătoare, pleacă împreună cu câinele său Hector și se împușcă.
După acest episod, soția își trimite fetița la bunici, iar ea face o școală sanitară. La încheierea războiului, fostul inspector Micu Columbaru, care devenise foarte bogat, o ia în căsătorie, iar Eugenița, care bănuiește că mama sa și soțul ei de-al doilea au contribuit la moartea tatălui ei, îi tratează cu ostilitate..
Este trimisă să învețe la un pension de călugărițe, apoi, pe la 13 ani, se îmbolnăvește de tifos. Scapă cu viață, părăsește școala, devenind o domnișoară excepțional de frumoasă, care o face geloasă până și pe propria ei mamă.
În iarna anului 1929 intră în posesia mesajului de la tatăl ei. Se simte îndurerată și revoltată. Mama ei o acuză pe nedrept că este în relații de dragoste cu tatăl ei vitreg, ceea ce o duce pe fată la disperare. Se sinucide, trăgându-și un glonte de revolver în piept.
Așa își încheie viața Eugenița Costea, aflată abia la începutul ei.
În acest roman, Sadoveanu are un stil funcțional, fără căderi în reverii eminesciene sau reflecții de înțelept, ca în alte scrieri ale lui. Totuși, câte o întorsătură de frază sună mătăsos, într-un mod care îl face imediat recognoscibil pe autor.