Strivire
nu au mai rămas
corole
de strivit
pe câmpul nostru.
va trebui să avem
răbdare
să apară altele
de alt fel
sau
să facem noi altele
de alt fel,
dar cred că acestea
din urmă
se vor strivi
singure
Abu-Cassem
ar trebui să ne schimbăm
papucii mai des
dar nu chiar
să călcăm cu fiecare pas
pe câte un papuc nou
Contemporană
glasul domnului
este din ce în ce
mai răgușit.
încă puțin și muțește
Poem 5
de sus – mediterana părea de cristal.
atât de limpede
încât m-am tăiat
într-un val
Poem 6
de sub apă – cerul părea de cristal.
ridicându-mă la suprafață
m-am lovit cu tâmpla
de suprafața aerului
Poem XXII
cui se roagă îngerii
dacă nu viermilor?
Poem XXX
Violetul parcă nu-i violet în București
Și roșul nu-i roșu
Albastrul are ceva în plus sau în minus.
Soarele apune altfel și răsare când
Nu-l vede nimeni.
Dragostea e mai densă aici.
Ca o ambră violetă.
Aerul e diferit
Moleculele se plimbă altfel
Pe cerul sau în cerul albastru marin.
Totu-i viu aici.
Mai viu ca-n alte părți.
Triste mai sunt fotografiile alb-negru
Din vremurile-n care celulele cu con
Și cu bastonașe ale aparatelor foto
Nu fuseseră inventate.
De aceea ajung la sfârșitul albumelor.
Pentru a nu ajunge niciodată la ele.
Poem XXXVII
Încă puțin sânge negru
De dinozaur bătrân
Trebuie să mai ardă
În cuștile de aliaj
Pentru a deveni
Cu toții îndeajuns de bogați
Cât să le aducem
Iubitelor noastre frumoase
Flori de liliac
Iarna
Poem XXXVIII
Amurgul se răsfrângea
În lacul morii.
Totul era portocaliu și negru.
Doar ghiceai că apa fusese
Cândva albastră.
Câteva păsări pe apă
O dâră albă lăsată de un avion
Fâlfâiri de lilieci și-alte
Zburătoare deasupra capului.
Zeii ar fi invidiat acest apus
Acest sfârșit.
Soarele deja nu se mai vedea
Și curgea undeva pe cer
Acest portocaliu lichid
Schimbat în roșu
Într-un roșu ce-amintea o crimă poate.
Cât aș fi vrut să am mâna ta
Aproape
Mâna albă, sidefie,
Subțire
Cu oasele aproape sfărâmându-se
Sub dulcea apăsare a cerului,
A gândului.
Să-ți iau încheietura-n mână
Și să ghicesc
În zvâcnirea venelor albastre
Un puls vag
O vagă emoție
Trădând o vagă inimă
Ascunsă-n spatele unor coaste
Străvezii
Și sub sânii mici, rotunzi.
Cum să nu iubești
Orașul acesta
În orașul acesta
Cu astfel de anotimpuri
În care s-ar scălda zeii,
Găsindu-și sfârșitul
Sub privirile noastre ipotetice
Sub bătăile noastre vagi
În mâinile noastre albe
Poem XLIII
Hai să-mpărțim nemărginitul
Ia tu de o margine
Iau și eu de cealaltă
Să tragem împreună la trei
Unu
Doi
Trei!
Sunt pe lume atâtea femei
Cum de tu
Cum tocmai tu
Îndepărtato
Mă dori?
Hai să împărțim la lume
Infinitul
La trei
Unu
Doi
Trei!
Poem XLIX
Poezia-i
Ca șofatul
Cu ochii închiși
Poem L
Cât optimism:
Epoci de aur și de argint!
Naiv să crezi în cinci
Astfel de epoci
Când realitatea,
Contemporană ce-i drept,
Este o epocă de plastic
Și tinichea
Poem LIII
Nu-mi amintesc să fi fost
Vreodată
Mai plin de poezie
Mai inundat de ea
Ca acum
În clipa asta.
Atât de plin
Încât zace îngropată
Și mută în mine
Ca o poezie adevărată
Ce trece cu fiecare
Eritrocită.
Poem LX
Cât cântărește o lacrimă?
Depinde.
Dacă o punem pe cântar
Poate aduce 0.033 de grame
Nu mai mult.
Dar dacă o cântărim cu sufletul
S-ar putea să-l frângă
*
* *
o așteptam pe Christine
să iasă din clădirea ca un univers
– de aici și numele –
a Universității.
i-am oferit brațul drept pe când
cobora
treptele marmoreene.
și ne-am îndreptat în sus
spre TNB
brusc o ceață deasă ca un lapte bătut
se lăsă.
abia dacă o mai vedeam
pe femeia frumoasă din dreapta mea.
după un timp
am auzit un sunet cadențat
poc! poc! poc!
la fiecare doi pași
sunetul deveni plăcut la un moment
dat
și a continuat până am ieșit din ceață.
nu am ieșit în curtea teatrului
cum mă așteptam
ci am ieșit într-o câmpie verde
cu dealuri și munți
în jur.
iar în dreapta mea Christine
nu mai era de mult
ci un bătrân cu plete albe și barba albă
ce purta un baston de cireș
bastonul era sursa sunetului
m-a condus într-o seră
cum se mai construiau odată,
prin sticla căreia puteam ghici
un conac baroc de sfârșit de secol 18.
sera avea un miros bizar
și un aer mov și portocaliu și verde.
plante bizare creșteau haotic parcă.
aici lângă piciorul meu
planta avea frunze ca de vânătă.
dar în locul fructelor violete
crescuseră niște cuburi
cam de 1 cm3 de hidrogen metalic,
solid.
mai în spate, câteva plante nu
suportau
oxigenul și respirau wolframul
care se găsea din belșug în sera
neaerisită.
bătrânul mai altoia, mai scormonea
pământul
dar nu spunea nimic.
am ghicit că El era.
dar de ce îmi arăta toate aceste
nonsensuri?
bănuiesc că s-a retras aici
după atâtea atentate asupra lui,
atâția încercaseră să-l omoare,
unii chiar reușind.
că nu-i mai trebuia lume,
ci doar aerul și flora de aici.
de aici de unde?
ieșind în fugă pe ușa de sticlă
am dat de o atmosferă
stranie.
în jurul moșiei
se învârteau stele mii și mii
planete și sateliți
aerul era sufocat de radiația hawking
parcă albastră
și-ntr-o baltă de apă
se reflecta Christine.
apoi ceața
și brațul cald și subțire al Christinei
care-mi încalzea brațul.
de ce am văzut toate acestea
și ce semnificație au
numai Dumnezeu știe.
