O autobiografie lăuntrică

Cunoscând realul printr-o multiplă implicare aidoma unui prozator american, de la funcții culturale sau administrative până la munca fizică, Liviu Ioan Stoiciu găsește temeiuri, și ele multiplicate în timp, ale unui bilanț negativ al sinelui. Producția d-sale poetică îi dă glas. Poetul recurge la notificarea insistentă a unei crize existențiale în felul în care i-a fost dat a o străbate. Un soi de vindictă. O neostenită răfuială cu viața, ce se însoțește în tot mai mare măsură cu o sumă de provocatoare confirmări ale solitudinii. Dubii, dezolări, nostalgii, admiterea unor slăbiciuni proprii. Defel complezent cu sine, Liviu Ioan Stoiciu girează prin nota autocritică imaginea pe care o oferă unei autobiografii aflate într-o stare critică. Subiectul prezent în diverse circumstanțe se repliază astfel într-o decepție dureros compensată prin fibra contestatară. Un drum care pulsează aidoma unei inimi: „Aceeași slăbiciune. Mă consum în tăcere, în/ singurătate, am scăpat demult de grăsimi, mă tot subțiez,/ aș putea fi acum întins pe pâine. Adevărul e/ că nu-mi mai doresc decât să/ rămână misterul după mine… Din 2005 nu mai aud decât/ niște bubuituri ciudate dinăuntru. Sunt/ nemulțumit și nefericit. Nu mai vreau să știu ce mi/ se întâmplă, nici de ce. Mi se pare normal/ să merg mai departe pe drumul meu, care ba se dilată,/ ba se contractă, emoțional, se confundă, nu contează” (Răsună o voce feminină în mine). Uneori dispoziția e cea a unui ascet ce se pregătește supus a trece pragul finalului. Moartea capătă, bătrânește, un son imemorial: „am pierdut tot, de la mine nimeni nu poate să aștepte/ nimic, bucuria a fost demult îngropată de vie de supărare,/ am coborât prea mult, nu mai am motive/ să urc, nu mi-a mai rămas decât să-mi iau la revedere. (…) Totul nu/ e rămas decât un fâșâit. Îmi fâșâie totul în memorie/ știi/ fâșâitul acela auzit când calci apăsat pe/ straturile groase de frunze,/ intrat în pădure și le răscolești cu piciorul? Nu e/ fâșâitul morții?”. (Un fâșâit). Dar avem a face doar cu un moment de reculegere, întrucât în fapt ființa dispune de rezervele unor energii provenite din sursa mediului „simplu”, nedispuse a tăcea. Chiar apucând în imprevizibile direcții. În oglinda morală privindu-se, autorul cunoaște zvâcniri masochiste: „Am fost ultimul prost, nu/ m-am învrednicit niciodată destul să văd nevăzutul./ Chiar dacă asta nu mi-ar fi ajutat la nimic,/ aș fi știut. Acum sunt pregătit să mă îngrop cu totul în/ mine și nu știu de ce mă grăbesc atât. Poate/ fiindcă n-am ajuns prea departe” (A scris). Nu fără o aplicare dramatică pe însăși postura de scriptic: „A scris pe o hârtie velină/ rândurile de mai sus, le recitește, le/ învață pe de rost. Se ține demn, pentru a fi păzit de duhuri/ bune. (…) Va trece într-o altă/ ordine… Nu! Tremurând, rupe în două/ hârtia pe care a scris, o rupe în patru, apoi în șaisprezece” (Ibidem). Reflex, conștiința pusă la încercare se îndreaptă spre peisajul ancestral al vegetației perene, aidoma unei reîntoarceri: „E o zi frumoasă, cu soare, regret/ că mă complac atâta cu mofturile mele din cap și nu pot/ să mă bucur: unii copaci/ au înflorit în juru-mi, alții abia îmbobocesc (…) Poate n-ar trebui să fiu azi pe aici, deși nu cred/ că are vreo semnificație, mă pierd în/ nimicuri, e o revenire ciclică – am răbdat multe necazuri./ Mă mir că nu am dat bir cu fugiții” (Mofturi). Autorul devenind prea posibil invidios în raport cu „copacii reflectați în lac”, care vin „dintr-o altă rânduială a lumii: îi încarcă/ frumusețea, nu le mai trebuie nimic, nu le mai e foame,/ nu le mai e sete” (Iscusit). Apar decupări dintr-un trecut intim pe care acesta tinde a le purifica, acordându-le contururi fantasmatice. De pildă, amintirea unei femei floral-senzuale: „Privesc lung, de jos în sus, la macii de aici,/ înfloriți, până se ofilesc:/ întâi își închid petalele senzuale, roșii-roșii,/ apoi se scofâlcesc, îmi amintesc de o parte din tine, știi/ tu care. Purtătoare de lumină. La fel spinii, sunt/ claie peste grămadă, înfloriți și ei,/ au înmagazinate înțepăturile tale…” (Recunosc). Sau alt eros vechi, sugerând un patetism filtrat prin grație, o emoțională hârjoană alternând cu clipe contemplative: „Au inima ușoară. Culcați în/ iarbă, uitați acolo, îmbrățișați, acoperiți de furnici,/ mușuroaie, care mulțumesc lui Dumnezeu/ pentru osteneală în continuare: ea are o mână pusă/ pe grumazul lui,// el doarme cu ochii deschiși, ce crudă feerie” (Mulțumesc lui Dumnezeu pentru osteneală). E drept, figura parentală pare a cuprinde o încifrare a rezervei: „Ce e legat pe pământ, e legat și în ceruri, nu-și face/ iluzii. Tatăl lui e în ceruri din 2007,/ n-a dat nici un semn, îl mai visează, dar se poartă cu/ el de parcă nu l-ar cunoaște, probabil/ din cauza relațiilor speciale dintre uscat, apă și/ atmosferă, rezultat al diferențelor de încălzire și răcire/ dintre ei doi” (Navigator în ape tulburi). Deși actualitatea cea „parșivă” nu omite a se insinua iarăși prin menționarea „prafului” euforizant, care, vezi Doamne, în sensul aparenței, ar fi doar „de la măcinat”, „un praf de la strămoși”: „Își plimbă degetul prin praful lui, îl duce/ la gură, dă din cap – îl recunoaște, scoate/ banii. Pleacă. Se întoarce, mai cumpără o porție. Marfă!” (Praf). Și nu lipsește nici tentația suicidară: „Își pune singur la gât briciul, ascuțit în fiecare zi pe/ cureaua specială lăsată de tatăl lui – îl/ apasă, apar picături de sânge, nu mai trebuie decât să/ tragă brusc mâna în dreapta și s-ar deschide hăul” (Mai mare rușinea). Dar mai presus rămâne o umilință cu iz străbun, în vorbele căreia aprehensiunea nu dispare, ci încearcă a se smeri în rugăciune: „Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu/ mai știu ce să fac, de mâine începând,/ cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avântul./ Iartă-mi rătăcirea. (…) Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce/ va fi de venit, va veni, doar că eu m-am ascuns/ de mine și nu mă mai descopăr…” (Nu mă pot înfrâna). „Găselnița” stenică a destinului tensionat? Liviu Ioan Stoiciu – să mă repet? – un nume de frunte al liricii noastre actuale, al cărui scris, în pofida unor cochetării cu sine, e departe de a da semne de oboseală.