Septembrie
Informații precare
ale greierilor
despre septembrie
și despre rîndunelele
care n-au apucat încă
să plece
și acum
izbesc cu magneții
în codul de bare al mansardelor
cheltuieli furibunde
ale unei singurătăți
de pe alte meleaguri
Eugen Suciu
Cam pe la mijlocul deceniului șapte din secolul trecut, iremediabil pierdut, apăruse pe la restaurantul bucureștean al sciitorilor un lungan, și masiv și suplu, de prin Arad, care s-a lipit repede de cei ce semnam condica de prezență pe la respectivele mese de câțiva ani bunișori. Vorbă cumpătată, fraze mai degrabă eliptice, pasiune lipicioasă pentru poezie, evidentă capacitate de a admira și ce făceau alții. Intra în vorbă cu discreție, știa să și asculte, ținea la băutură… până în momentele când nu mai ținea, iar atunci deborda setea de viață din el… În asemenea momente devenea darnic, ușor dramatic, ușor patetic, se zice că-și dădea și cămașa de pe el sau își arunca de la mână izbindu-l de perete ceasul plat cu care, pe bună dreptate, se mândrise, poate ca să-ți demonstreze că nu în așa ceva e de căutat valoarea. Firește că importantă era numai poezia, cea mototolită de admirația intempestivă și cam indistinctă a poeților de pe la toate mesele, mai mult sau mai puțin dotați cu harul de a-i înălța eșafodaje teoretice, dar cu toții căutând formule miraculoase de supraviețuire în tâlcuirea poeziei și visând că vor scrie texte magnifice. Vremurile erau cum le știm, de la cenușiu la putred, cu sclipiri protocrone sau cu lălăială flăcăristă, cenzura strângea și slăbea șuruburile cum i se năzărea ei, mai țâșnea ceva poezie cinstită pe la supapele severității ideologice, se mai putea tipări câte o carte de care să nu-ți fie tocmai rușine, exista și multă poezie bună tradusă – așadar se putea sta de vorbă ceasuri în șir cu ochii ațintiți spre mirajul poeziei.
De mirare însă că perspectiva unei „cariere“ în poezie îi părea atât de ofertantă unui tânăr iscusit portar de fotbal din Arad, cum se zvonea că fusese Eugen Suciu, căci el este lupul din această fabulă; el care ar fi putut să intre, probabil, la UTA, dar poate era deja acolo?, să-și ia casă și Dacia în câteva luni și să fumeze numai Kent cu ștabii locali, iată că „urca“ la București… tel Rastignac qui monte à Paris! – să-și croiască un drum în ușoara și înaripata gintă. Și aici a rămas. Dar a continuat să fumeze trabuc, mister absolut în ecuația destinului său de luptător solitar, de boem locvace și timid în același timp, impetuos și reținut ca orice degustător de metafore, care se miră zilnic de metamorfoza cuvântului banal.
A reușit să debuteze în 1979 cu volumul Bucuria anonimatului, despre care se pare că am scris și eu la vremea respectivă o cronică (dar cum mai toată arhiva de dinaintea plecării mele în Franța a dispărut, iar de căutat în fonduri de biblioteci sutele mele de articole rămase în presa vremii încă nu mă încumet) – și pot să cred că el încă de pe atunci jurase precum Verlaine, să-i „răsucească gâtul retoricii“. Poate că și nuanța ușor ipocrită din titlu tocmai asta voia să spună: decât gloria retoricii din acele vremuri, mai bine „anonimatul“ unei poezii discrete. Oricum, după ce s-a frecat bine de și s-a amestecat cu ceilalți colegi de generație, liniștindu-se că intrase la „optzeciști“ – fiindcă alt criteriu de arhivare generaționistă în funcție de data nașterii din buletin nici nu există în literatura română – și-a văzut de treabă… A produs cât a putut de rar poezie, poate chiar bucurându-se de un anonimat relativ, respectând un fel de pact de severitate cu sine însuși, precum cineva care știe că poezia bună e rară, dacă nu te abați de la exigențele pe care singur ți le impui. Țeasta și Frica, cele mai noi dintre puținele lui culegeri de poezie, tocmai asta vor să spună înainte de a spune ceea ce spun. Adică: poemul se face cu mult înainte de a da semne că apare ca text pe hârtie, mai mult prin eliminare, în amonte. Munca de selecție a temelor, excavațiile tăcerii care elimină balastul poeziei înainte ca ea să ia cuvântul sunt tot muncă de creație, sculptură aeriană care încearcă să pună ordine în realitate înainte să apară combinațiile limbajului simbolic, care pot să lucreze cu tine, autorul, sau să-și facă de capul lor. Știm că textul se construiește și din propria lui inerție. Eugen Suciu nu prea îl lasă în voia lui, lui nu-i place dezordinea, de unde și zgârcenia imaginilor și discursul abia șoptit. Dar acea dezordine de care nu se lasă tentat poate fi chiar ordinea sau rigoarea așteptării. Ca înșiruirea unor obiecte pe noptieră, care ajung să reprezinte tocmai discursul rostit indirect despre singurătatea ce le adună: „chei –sudori reci/ecorșeul unui ciripit/din Insula Paștelui/fotografia unei rândunici/care trage ceața la edec/(o respirație păzită cu bâta/un sânge cu lama subțire/pregătit să iasă din întuneric/și să taie lacul în două“…, iar prolixitatea se oprește, fiindcă riscă să devină prea bogată (și recenzentul pufăie interogativ, fiindcă sângele este un plural în sine, defectiv de singular!…). E bun și uneori chiar foarte bun Eugen Suciu când jonglează cu limbajul derivat, iar atunci pariul anonimatului său este palpitația acestei poezii care stă ascunsă unde nu te aștepți, puls al timpului preluat de sfiala celui transportat de timp.
Densitatea este haina aparent retorică a discursului sucian… e respirația interio rității, chiar și atunci când poemul ia tonuri sarcastice sau alunecă spre ironie situaționistă socială, cu aluzii la ce se întâmplă prin jur. Există un pariu generaționist la care contribuie și el la poezia lui Suciu: trebuie să produci formule insolite despre situații banale, deloc solemne sau „literare“, dar înșfăcând un fel de brutalitate al lucrurilor spuse pe șleau, nimbate însă de gloria propriei lor obscurități. Și deseori producând efectul umorului ratat, dar aici nu fac referință la Eugen Suciu (el zice: „mi-e rușine de puținul pe care îl știu despre mine“, iar asta e admirabil), ci la minimalismul foarte la modă prin aceste locuri, care este însă mai degrabă lăbărțat decât concentrat. La Eugen Suciu apare permanent un fel de frică de concepte, logodită însă cu plăcerea de a forța formule de efect. Dar mai este în poezia lui, în special, o nervozitate permanentă care îi cere textului să iasă din tăcere și să se viseze pe sine, să se producă, să se teamă și să se afirme, totuși. Din asta rezultă un fel de sfială post factum, ca și cum poezia ar deveni propria ei impietate odată ieșită afară din discursul interior mut. Dar oricum ne întoarcem în irațional, iar poezia bună știe și trebuie să facă din asta o glorificare:
Uneori
„chiar înlăuntrul meu“
un cuvânt
ce părea părăsit
tresare în somn
„bubuie în munți
și decolorează capcanele“.