De uz strict personal (Jurnal din anul Revoluției…) – Editura Junimea, 2022 – este cel mai recent jurnal publicat de Liviu Ioan Stoiciu. De la acest important document de memorie pleacă dialogul de față – un dialog cu un „maratonist“ al literaturii de acest tip.
Cristian Pătrășconiu: Volumul despre 1989 este, poate, cel mai important jurnal al dumneavoastră? Sau (împreună cu ceea ce nu e încă publicat) poate chiar cea mai importantă secțiune a unui document de memorie de mare importanță, inclusiv terapeutică, nu?
Liviu Ioan Stoiciu: Jurnalul, gen literar, „document de memorie, inclusiv terapeutică“ (e frumos zis, mai ales dacă are și cititori critici) – sincer, n-am conștientizat valoarea sentimentală a acestui gen de „scriere creativă“ (cum e la modă, pus să stai la masa de scris și să bați câmpii după reguli, nu „după cum îți vine“). Sigur, e document de memorie, de martor direct (cel mai adesea expus autobiografic, subiectiv). Și vă dau dreptate în privința terapeuticii, o știu în fel și în chip pe proprie piele, mă eliberez (de regulă seara, înainte de culcare) de cele ce mi s-au întâmplat peste zi sau din ce am memorat din lume, informații minime, care mă privesc și pe mine, îmi mai ușurez așa memoria automat; știind că-mi notez, uit ce mi s-a întâmplat). Fără jurnal n-aș avea memorie, fiindcă uit și ce e mai aparte în viața de zi cu zi (sau, în orice caz, mintea face o selecție incredibilă de a mai reține ceva; uitând rapid, apelez la jurnal să-mi amintească, la nevoie). Scrierea jurnalului „personal“, intrată în reflex, în sine, e și ea un tratament natural împotriva depresiei, de exemplu (cum e și scrierea de poezie sau proză sau eseu-publicistică, la mine; e o formă de terapie self-control). Altfel, volumul De uz strict personal (Jurnal din anul Revoluției…), apărut în 2022, cu trei luni (și acelea neîntregi) din anul 1989, urmează Jurnalului stoic din anul Revoluției…, apărut în 2002 (nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor; adică a atras atenția ca „importanță“, să continui ideea întrebării dumneavoastră). E greu de crezut, dar am registre întregi de jurnal (registre mărime 24×34 cm; sau agende obișnuite), scrise mărunt de mână, dacă ar fi să le public aș umple, probabil, un raft de bibliotecă (stați liniștit, n-o să le public, voi muri cu ele de gât, să-mi țină de cald pe lumea cealaltă), s-au adunat în timp. Lasă că sunt pagini de jurnal (am alte cinci cărți publicate de jurnal, în total, de diferite abordări), care n-ar fi apărut niciodată dacă nu mi s-ar fi cerut, cu generozitate, să le public: în 1992 de către Sorin Mărculescu, la Humanitas, Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piața Universității…), și în 2022 de către Lucian Vasiliu, la Junimea (jurnalul asupra căruia v-ați aplecat privirea), după ce au apărut serializate în revistele „Contrapunct“ și „Scriptor“. Mai e ceva însemnat de spus: nu am scris niciodată jurnal să-l public, mă simt vinovat că nu am păstrat statutul confesional.
Apare des în jurnalul despre 1989 Virgil Măgureanu… Nu vă întreb nimic despre el. Întreb altceva: a fost sau nu a fost revoluție?
A fost revoluție, cum vă puteți imagina că unul ca mine (muritor de rând, mic bibliotecar la Focșani, nemembru PCR) aș fi putut să particip la o… lovitură de stat coordonată de oamenii lui Gorbaciov-KGB-URSS din România, cum se tot clamează. Uitați-vă la noi în țară, revoluția din 1848 din Moldova (cu voie de la ruși; era sub protectoratul Rusiei țariste), Țara Românească (suzeranitatea Imperiului Otoman) sau Transilvania (parte din Imperiul Austro-Ungar), și la revoluția bolșevică din 1947, când regatul României a devenit republică populară și regele a fost alungat, tot pe mâna rușilor, ambele revoluții au adus schimbări radicale (cea din 1848 a trezit conștiința națională în cele trei provincii istorice). În cazul acestor revoluții s-a pus problema unei lovituri de stat (deși se poate interpreta și ca atare de istoria recentă, care relativizează evenimentele trecute după mentalitatea actuală), cu implicarea armatei? Se pare că Frontul Salvării Naționale a apărut în vara anului 1989 (cu Iliescu și Militaru în frunte), clandestin, pe fondul mișcărilor de reformă din țările din „lagărul socialist“ (nu știu de ce se ține și azi secret asta) și că în ianuarie 1990 trebuia să aibă loc lovitura de stat, cu ajutorul direct al URSS și al lui Gorbaciov-glasnost-perestroika (neapărat, cu acordul SUA). Imprevizibil, însă, a apărut o scânteie la Timișoara atunci, în 16 decembrie 1989 (cu morții de mai apoi) și revolta populară împotriva dictaturii ceaușiste s-a transformat în revoluție, extinsă la București și apoi în întreaga țară. Era normal să apară lupta pentru putere atunci, după arestarea lui Ceaușescu, e în firea unei revoluții să-și aleagă noi conducători, nu era nimeni pregătit să preia puterea decât grupul care forma acel FSN din vara anului 1989… Nu știu ce să cred de Fronturile apărute la Iași și la Timișoara, orașe în care Iliescu a avut funcții-cheie în PCR-urile județene, ele trebuiau să provoace, să testeze reacția populației și a autorităților comuniste? În 14 decembrie 1989 la Iași provocarea n-a reușit, în schimb la Timișoara… Repet, eu am fost luat pe sus de revoluționari din Piața Unirii din Focșani, unde venisem în fruntea unui fluviu de oameni din cartierul Sud, de pe platforma industrială, și instalat pe 22 decembrie „președinte de județ“, numele meu fiind cunoscut de la Radio Europa Liberă (funcție din care am plecat în 5 martie 1990, după ce FSN s-a transformat în partid, la săptămânalul nou apărut „Contrapunct“ al Uniunii Scriitorilor, la București). Eram în mod regulat chemat la București la ședințele guvernului și la parlamentul provizoriu… Când se trăgea în Focșani (au murit atunci doi nevinovați), inclusiv după moartea lui Ceaușescu, eram convins că „lupt ca la 1848“, pe baricadele Revoluției, nu a vreunei lovituri de stat, Doamne ferește! Atunci Armata conducea (ea a inventat teroriștii), eu eram un naiv în fața ei, pus în funcție de dragul Revoluției. Deși, azi, mă tem că nu e exclus să fi fost parte din scenariul FSN, fără să bănuiesc măcar, care a scos în față disidenții și „rezistenții la dictatură“ (cum eram și eu arătat cu degetul), după ce a preluat puterea la Revoluție, să fie credibil oficial. Vă reamintesc, am refuzat certificatul de revoluționar…
Vă gândiți să publicați și ceea ce a mai rămas din manuscrisele despre 1989? Acesta este un an crucial pentru toate felurile de istorie de la noi, inclusiv pentru cea intelectuală.
Eu continui să public în serial jurnalul, începând cu luna octombrie 1989 („an crucial“, cum spuneți) în revista „Scriptor“ (care apare la două luni). Taman am aflat, însă, că Lucian Vasiliu vrea să se retragă și din fruntea revistei, din 2023 (după ce s-a retras din fruntea Editurii Junimea), sătul de mizeriile administrației, ceea ce poate însemna că pun cruce colaborării… Se potrivește cu anul 2023 și cu nu știu ce cumpănă funestă a mea, am făcut destul caz de ea, scuze (apropo, nu glumesc, mi-am încheiat socotelile, sunt pregătit, am o criptă nouă la Adjud, în cimitirul în care sunt ai mei). Dacă aș fi împins de la spate (cum am pățit cu jurnalul apărut în mai 2022), dacă aș fi sănătos și aș simți că „există un real interes public“, aș culege jurnalul mai departe, să-l propun direct unei edituri (fără să-l mai public în vreo revistă literară), n-am nimic de ascuns, știți din autograf: rămân o carte deschisă…
(Cum) E o terapie – o autoterapie, dacă vreți – să ții jurnal?
Pentru mine, indiscutabil, da, scrisul e o terapie, mă vindecă și de orice nouă cădere psihică. Fără supapa scrisului demult n-aș mai fi fost pe aici (din prima tinerețe, când am conștientizat ratarea și n-am știut cum să scap de mine decât punând la cale sinucideri; culmea, ratate și ele). De câte ori am ocazia, să zicem la o întâlnire cu liceeni (organizată de un festival literar), îi sfătuiesc amical pe adolescenți, dacă îmi cer părerea, să scrie orice (jurnalul e cel mai îndemână) atunci când „nu mai pot“, când sunt în pragul prăbușirii interioare (de nestăpânit, irațională), să se exprime în scris, „să-și ușureze sufletul“, creativ, cu intuiție intelectuală, să-și distragă atenția de la acel nedefinit dinlăuntru care-i subminează (probabil așa se umple un gol, exprimându-te, sau se golește un plin dinlăuntru; partea spirituală din noi, simt, e incontrolabilă, „sălbatică“, e „dincolo de natură“ la nivel comun).
De când sunteți conștient de acest „medicament“ – nu știu dacă natural, dar livresc într-o anumită măsură?
În 1973, la 23 de ani, am avut șapte tentative de sinucidere (am jurnal legat de ele; ba am în viață și salvatori de atunci, care-mi tot reproșează azi că „uite unde ai ajuns“ datorită intervenției lor), dând de gustul ratării. Ultima tentativă de atunci e și cea mai ciudată: lăsat pe mâna unui cenaclist (de la cenaclul pe care îl conduceam, „3,14“, la Casa de Cultură din Str. Mântuleasa din București; azi mulți membri ai lui sunt scriitori de frunte), hotărât să-mi scoată din cap gărgăunii, m-a dus în nordul țării la cunoștințe ale lui, în noiembrie. Eu aveam la mine o sticlă cu Verde de Paris și manuscrise, eram indiferent unde îmi voi pune planul la cale. Ajunși și la Năsăud, cazați la o familie cu mulți copii, am fixat un loc pe un tăpșan, pe munte, greu accesibil, dar… la ora 4, când am vrut să închei povestea, n-am mai găsit sticla cu Verde de Paris, mi-o aruncase colegul. Rămas în aer (de parcă n-aș fi putut să găsesc altă cale de a mă sinucide, să mă arunc înaintea trenului sau să mă arunc de pe un bloc), n-am mai știut ce să fac, distrus. Nu m-am întors la București, ci am venit la casa părintească, la Adjud (spre disperarea părinților, care mă vedeau ca pe un om pierdut, fără căpătâi), cu coada între picioare, învins încă o dată. Anulat moral, de pe o zi pe alta, am scris și am scris… și am conștientizat că aș putea avea un rost pe lumea asta dacă aș definitiva o carte de versuri pentru sertar (nu luasem în seamă deloc o asemenea posibilitate până atunci), convins că n-o să am nicio șansă să o public, nu conta. Ei bine, prima mea carte de versuri (neapărută niciodată, se intitula Libertatea de a fi; după ea am definitivat alte volume rămase în manuscris) m-a reabilitat în fața propriilor ochi, m-a vindecat de nebunia apelării la „ultima soluție“. Nu m-a vindecat însă și de obsesia ratării… „Scrisul“ să trăiască!
Scrieți și astăzi jurnal?
Sigur, nu v-am spus că scrisul mă ține în viață? Nu e o joacă. E adevărat, simt că nu trăiesc degeaba atunci când scriu poezie (sau proză, eseu-publicistică), din păcate mai rar. Dar jurnalul, scris zilnic, e acel ghem de fir subțire care îmi dă iluzia că nu s-a terminat, că „merită trăit“, să tot continui aventura pe această lume. Mi-a intrat în reflex, dacă pot să spun așa, să scriu zi de zi jurnal. Nu am altă satisfacție scriind jurnal cotidian decât că pot să mă iluzionez că-mi gestionez așa viața, de fapt, să o țin minte: jurnalul relatează pe scurt ce am făcut peste zi (și peste noapte; am, de când locuiesc la o margine de sud a Brașovului, un motănel albastru și o pisică neagră, veniți din pădure, mă trezesc în unele nopți și din oră în oră să iasă afară și să reintre, mă întreb cât o să mai rezist nedormit cum sunt), inclusiv cheltuieli sau obligații sezoniere, sau emailuri literare (e jurnal strict personal, un „remember“ de care numai eu pot fi interesat, la o adică, pentru a justifica „existența ce mi s-a dat“).
De când ați început (să faceți notații de tip jurnal)?
Sigur, de când am început să scot „reviste“ ale mele (șapte titluri; scrise de mână, pe file A 3 îndoite, dublate), de la 15 ani, eram elev de liceu teoretic la Adjud, locuiam și la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi (casă de serviciu a tatălui meu, șef la întreținere de cale ferată; aici a locuit familia noastră până în 1966, când s-a stabilit la Adjud) și la Adjud, la casa părintească. „Reviste“ ale mele citite de profesori și colegi de liceu, sau de cunoștințe din familie (pe unele le vindeam, aveau preț). Era normal să fac „notații“, cum spuneți, să am ce să „public“ în „revistele“ mele, alături de poezii și proză, teatru și reportaje, interviuri, desene de ale mele, recenzii (toate trebuie puse în ghilimele, erau „încercări“). Aveam acel entuziasm (acea febrilitate) de a scrie de început, de nerepetat. În 2008 am publicat Cartea zădărniciei (Convorbiri de sfârșit cu Al. Deșliu & „Inspirații“ de început) de 476 de pagini, volum rămas anonim, pe care nu l-am trimis la redacții, nici la critici, ci l-am împărțit la cunoscuți, în care am transcris și pasaje din aceste „reviste“ ale mele, „simpatice“…
Care e cea mai veche însemnare de jurnal? Cum începe primul caiet de jurnal?
Din ce am păstrat, de când aveam 15 ani, de curiozitate… Preiau din „revista“ mea intitulată „Sagitta“ Nr. 1 / Duminică, 6 iunie 1965: „Știați că eu dau iar teza de matematică luni, fiindcă joi, când am terminat-o, tov. profesor nu mi-a luat-o, uitând-o pe bancă?“. Sau: „Știați că păstrez prima scrisoare primită pe 10 ianuarie 1964 de la Moskovskoe Radio, Secția Română? V. Ivanov îmi scria: Îți suntem recunoscători pentru amănuntele pe care ni le-ai comunicat. Ne face plăcere că participând la concursul sportiv republican ai ieșit pe locul I… Îți trimitem câteva timbre și vederi. La atletism am câștigat, la 100 de metri plat“. Sau din „revista“ mea intitulată „Familia Cugetări“ Nr. 1 / Miercuri, 30 iunie 1965: „Pun o întrebare unei colege de clasă, Dolgoș Margareta din Sascut: «Ce răspuns mi-ai da tu: să mă duc la o școală militară, sau nu?» Răspunsul ei: În general, fetele fug de haina militară și de aceea te-aș sfătui să nu te duci. Tu ești băiat drăguț și-ți stă mai bine în haina civilă“ (Nota LIS-2008: am dat în vara anului 1965 examen la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, la „aviație“ – aveam tensiunea mică, ideală pentru zbor, eram cotat un atlet performant – dar m-a speriat viața de cazarmă și m-am întors la Liceul teoretic din Adjud, clasa a X-a, secția Umană, nu Reală, unde îmi doream, la care se ocupaseră toate locurile). Și: „Știați că Tudor Arghezi a intrat anul acesta în al 86-lea an? E cel mai mare scriitor al țării, îi urăm La mulți ani!, chiar dacă nu ne aude“. Sau din „revista“ mea intitulată „Magazin 1965“ Nr. 3 / Luni, 2 august 1965: „Duminică, 22 august ne vom muta pentru totdeauna la Adjud de la Cantonul 248 (Halta Adjudu Vechi). Fiecare dintre noi (doi băieți și trei fete), din familia Stoiciu, va avea cameră separată de dormit și învățat“. Sau din „Sagitta“ Nr. 7 / Vineri, 13 august 1965: „Știați că joi, 12 august 1965 eram să o pățesc urât, ce n-am mai pățit niciodată? Era să capăt 150 de lei amendă, astfel că puneam cruce excursiei planificate la mare. De ce amendă? Fiindcă am mers cu bicicleta prin fața Miliției Adjud, pe unde nu e voie! Astfel că, pentru a scăpa de amendă, am fost obligat să dau la sapă la buruieni în jurul sediului Miliției până mi-a venit rău și am fost lăsat să plec“. Și: „Tot joi s-a dat făină la Florea și eu nu i-am spus lui mămica, mi-era și greu – și ploua, și era lume multă la coadă! Ce să-i faci, mai așteptăm până o veni altădată“. Plus: „Astăzi se dă drojdie de dimineață la alimentara din cartier, oare? O să încerc să cumpăr și eu, în cinstea sărbătoririi Sfintei Mării“…
Cum o faceți? Vreodată direct la mașina de scris sau la computer?
Nu e nicio scofală, mă amuz dând amănunte: până să am un computer, am scris de mână, cu cerneală (îmi plăcea să scriu cu stiloul cu cerneală neagră; cu el scriam și poemele; poemele le scriu și azi numai de mână, dar de la o vreme le scriu cu pix cu mină neagră). Din anul 2002 scriu pe „computer“ (se intitulează Jurnal de adio, începând cu anul 2000; eram intrat în alt ciclu al obsesiei sinuciderii, poveste nefericită, care a durat alți șapte ani; la șapte ani, am observat, mi se schimbă semnificativ viața; din 2014 jurnalul pe PC se intitulează Jurnal resemnat, document în care scriu când mai stau la București; din martie 2015, intitulat Jurnal Brașov, scriu la… Brașov, pe laptop). Când sunt cazat în altă parte, plecat într-o deplasare, scriu de mână jurnalul, cu pixul, pe caiete cu file veline (în ultimii ani, când sunt plecat în vacanță, iau laptopul cu mine)… Venind vorba, sunt sigur că toate aceste pagini de jurnal scrise pe computer / laptop, se vor pierde în neant. Deja am rătăcit stick-uri de memorie USB cu pagini de jurnal salvate pe ele (acum, când scriu aici, le-am căutat și nu le-am găsit; nu spun că am pagini de jurnal compromise de laptop, am schimbat trei laptopuri, nu știu din ce motiv), mi se rupe inima, regret că nu sunt în stare să le scot pe imprimantă, e prea costisitor…
Cât din jurnalul dvs. este public?
Întregul jurnal „mă privește personal“. Nici soția, nici fiul, nici rudele nu au acces la el, „e treaba mea, e discret“. Ar trebui să fiu îngropat cu registrele-jurnal și agendele-jurnal scrise de mână și cu stick-urile USB cu pagini de jurnal salvate în ele (mi-am propus, dacă aș ști că mor peste o zi, să dau foc la toate manuscrisele ce le mai am inedite, inclusiv de jurnal, să-mi iau de o grijă; oricum, după moarte, nu vor mai prezenta niciun interes pentru nimeni). Dacă ar fi să fie citit jurnalul meu de la început la sfârșit de un ochi străin (în prima tinerețe el e scris cu intermitențe, rar), ar avea la dispoziție în amănunt un roman de strictă realitate al vieții unui „cetățean“, din adolescență până la vârsta a treia (așa se cheamă când ai 72 de ani?), din perioada 1965 , de la 15 ani, până… astăzi.
Mai există „Anul LIS“?
Cum să nu, anul meu „literar“ începe în ziua de naștere: 19 februarie a anului în curs și se termină pe 19 februarie a anului următor. Acum sunt în Anul 72-LIS. Respect și calendarul comun!
E periculos să ții jurnal?
Contează cât de sincer ești atunci când scrii jurnal, dacă îți permiți să dai de gol „totul“ (imprudent, chiar și secretele, în bine sau în rău). În anii comunismului (eu sunt un „produs“ al comunismului, o tot repet; m-am născut în 1950) jurnalul era probă în justiție, Securitatea vâna asemenea gen de „memorie de mâine“. Nu știa nimeni că eu țin jurnal atunci (îl ascundeam și de ochii soției și copilului, să nu fie victime la un eventual interoga toriu); cu toate astea îl ascundeam tot timpul, eram conștient de gravitatea cuvântului scris, care te poate acuza. Altfel, azi, dacă nu ai nimic de ascuns „infracțional“, nu e periculos, din contră, e o „mărturie culturală a epocii în care trăiești“… (Dacă da) De ce? Pentru cine?
În anul Revoluției, în octombrie 1989, după ce am semnat Apelul împotriva realegerii lui N. Ceaușescu prim-secretar la al XIV-lea Congres al PCR (alături de Doina Cornea, Dan Petrescu și ceilalți), după ce a fost difuzat la Europa Liberă, am așteptat să fiu arestat (și să mi se facă la mine acasă, și la ai mei acasă, percheziție „la sânge“) – din acele zile am avut mașină de supraveghere în fața sau în spatele blocului în care locuiam, soția și fiul erau urmăriți peste tot (nu numai eu). Mă simțeam vulnerabil din cauza jurnalului scris, în primul rând (în rest, eram resemnat, „îmi meritam soarta“, îmi asumam „urmările actului necugetat“, așteptam pedeapsa). Locuiam la Focșani, să nu uit. Eram dezolat că soția și fiul aveau să aibă parte de „dosar la Securitate“, că-i expuneam unui viitor negru, mă simțeam vinovat. Să ascund registrele-jurnal am apelat (anunțat din timp că voi avea parte și de un proces public; el a avut loc în 5 decembrie 1989, pus la cale de Securitate, în fața unei săli mari pline cu intelectuali, profesori și „activiști de partid, din cultura județeană“, la care am fost executat urât și de scriitori vrânceni; au hotărât în unanimitate să mă trimită la… mină, știți) și la o prietenă din Adjud, cu casă, care le-a ascuns în grădină adânc în pământ, peste care a turnat bălegar, a tremurat de frică (împreună cu părinții, care acceptaseră să le îngroape), că o arestează Securitatea!
Dar e și salvator, nu?
Salvator pentru sufletul meu. El, scrisul, jurnalul, mă ține treaz (chestie de supraviețuire).
Să ții jurnal, pentru dvs.: e o luptă cu memoria, sau e o luptă pentru memorie?
Nu e neapărat o luptă, jurnalul se scrie de la sine, n-are nicio pretenție, redă (fie și parțial; adeseori uitând să notez ce contează) ce mi s-a întâmplat într-o zi, fără să am grija memoriei care trebuie păstrată. La fel scriu poeziile, spontan, le uit imediat după ce le-am scris, nu duc nicio luptă cu memoria sau pentru memorie, nici nu-mi bat capul dacă au valoare estetică. Sau, dacă duc o asemenea luptă, o duc inconștient, intuitiv. Mă simt mai sigur pe mine dacă scriu jurnal, am siguranța memoriei. Uneori îl rememorez a doua zi, ocupat fiind sau în imposibilitate de a scrie în ziua curentă.
Este jurnalul, pentru Liviu Ioan Stoiciu, o altă „lume paralelă“?
Trăiam într-o lume paralelă până la Revoluție: o lume a lor, a politicienilor comuniști care ne conduceau abuziv, mincinos, și a noastră, a muritorilor de rând, care eram victime ale sistemului. Jurnalul scoate în evidență lumea românească „așa cum era“ (atât cât puteam eu să percep, din afară).
O parte din acest jurnal a stat, pentru o vreme, la propriu, îngropată în pământ. De ce alte peripeții au mai avut parte caietele dvs. de jurnal?
Sunteți grozav, pomeniți de „caiete de jurnal“ – după ce am predat registrele-jurnal prietenei din Adjud (vă dați seama că numai după Revoluție am aflat că le-a îngropat în pământ, ajutată de tatăl ei), am scris jurnalul pe două caiete școlărești… de matematică, datate „LIS 1 – 16 decembrie 1989“ și „LIS 17 – 20 decembrie 1989“. Pe acest al doilea caiet l-am ascuns în cămară, pe un raft cu scândură dublă, între scânduri, acoperită de mușama, sub borcane grele de murături… Au venit atunci „evenimentele peste mine“, 21-22 decembrie, am fost pus cu forța „președinte de județ“, n-am mai călcat pe acasă zile și nopți la rând, am uitat cu totul de jurnale, în 5 martie 1990 am abandonat „importanta funcție revoluționară“ (spre stupefacția vrâncenilor) și am venit la București la revista săptămânală (dispărută) „Contrapunct“, dăruită de Uniunea Scriitorilor optzeciștilor, ales redactor-șef în lipsă, am stat la hoteluri, am făcut naveta la Focșani, în noiembrie 1990 m-am mutat la București pe o scară de bloc repartizată, la începutul anului 1990, când era în șantier, scriitorilor. Am dat înapoi la stat apartamentul în care locuiam la Focșani, în el s-a mutat o surioară a mea, care a găsit caietul-jurnal „LIS 17 – 20 decembrie 1989“ acolo unde îl ascunsesem, făcând curățenie, am avut noroc… Altfel, aveam perete dublu la corpul de bibliotecă, făcut la comandă (ocupa un perete întreg), în care țineam jurnalele (cu siguranță, la un mandat de percheziție, Securitatea ar fi găsit aceste jurnale).
S-au pierdut pagini, secțiuni, poate chiar caiete întregi de jurnal?
De-a lungul anilor, e posibil să fi rătăcit jurnale (sau file de jurnal scrise separat pe când eram în concediu de odihnă, plecat de acasă; n-am găsit, de exemplu, plicul cu filele de jurnal scrise la mare în august 1989, am subliniat asta în volumul De uz strict personal. Jurnal din anul Revo luției…), n-am o ordine făcută, nu mă trage inima, de ce să mă omor cu firea? Deși ar merita. Mi-a plăcut mereu să citesc jurnalele altora, publicate (deși am rețineri legate de jurnalul tip eseu sau cel literaturizat).
Dacă ar fi să ieșim din analiza cronologică a paginilor dvs., putem împărți în mai multe categorii tematice jurnalele dvs.? Despre ce sunt ele, pe secvențe tematice?
N-am avut nicio temă, niciodată, când am scris în jurnal (chiar dacă am cuprins în jurnalul autobiografic scrisori către scriitori), l-am lăsat crud, „omenesc“. Am, separat, caiete (le-am intitulat Corespondențe) cu lista cărților citite, cu citate literare (versuri, critică, eseu) culese din reviste.
Bonus: într-un jurnal se notează orice? Subînțelegem: nu oricum…
Eu am notat ce mi-am amintit că s-a întâmplat peste zi, seara, înainte de culcare, când scriam în jurnal. Cer scuze că m-am autocenzurat la publicarea jurnalului (intitulat De uz strict personal…, 2022) în chestiuni de familie a mea, casnice, intime, incomode și azi, dacă nu compromițătoare din punctul de vedere al moralei creștine (am atras atenția unde). N-am vrut să lezez persoane în viață.
Cum vă raportați – „privind“ prin această lentilă: a jurnalului – la „ochiul posterității“? Inclusiv la „ochiul posterității literare“?
Care posteritate? Îmi amintiți de „ochiul critic“ din poemul intitulat Lanțul, citit de Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă, care avea să declanșeze urmărirea operativă a Securități (am publicat poemul incriminat și la finalul antologiei Stricarea frumuseții, apărută în 2019), deschid o paranteză mai mare – era în toamna anului 1981, când am fost încadrat pe stradă de doi vlăjgani (nu-mi amintesc dacă mi-au arătat o legitimație, mi-au spus că trebuie să dau o declarație), și dus la sediul Miliției Județene, la Focșani, într-o aripă a lui, mai exact, a Securității (știți, Securitatea nu exista ca „instituție“, nu avea denumire la intrare, era… secretă), într-o sală mare, în care am fost întâmpinat de un necunoscut încruntat, nervos (nu s-a prezentat, aveam să aflu mai apoi că era „ofițerul Prodan“, avansat la București în 1983), în civil: m-a întrebat direct, răstit, cum am trimis poezia la Europa Liberă? Pe ce căi. Cum de mi-am permis… M-am mirat, nu știam despre ce poezie e vorba, nu ascultasem Europa Liberă când s-a transmis. Eram singuri în sală. I-am răspuns cu voce ridicată că nu avem despre ce să discutăm, e treaba mea ce fac, nu a lui. Am strigat: cine sunteți, să…? Atunci m-a bruscat, m-a lovit cu pumnul în cap (am redat scena în romanul meu apărut în 2017 intitulat Transfer, pusă în altă conjunctură) și am reacționat, în legitimă apărare, gata de luptă, l-am împins puternic, a căzut peste un birou, s-a lovit la gură, a urlat, au apărut imediat colegi de ai lui… Securiștii vrânceni de atunci erau de o prostie inimaginabilă: Virgil Ierunca citise un poem apărut în 1981 în revista „Viața Românească“, nu trimisesem eu nimic la Europa Liberă. Aveam să mă revanșez cu volumul Inima de raze, apărut câteva luni mai târziu, în 1982, dedicat „faraonismului în general“ (avea pe copertă manuscrisul unui poem cu semnătura mea, cu versurile: „trage/ cortina de fier: aici, în/ nimica/ unde zăcem în propriile noastre/ excremente// păcătoși/ în utopie“), care avea să fie retras din librării și biblioteci (trecut la „fondul special“), dosarul meu la Securitate devenind un capăt de țară. Închid paranteza. Mă repet, eu nu cred în posteritatea literară, n-am încredere în steaua mea. Jurnalul în sine ar putea să fie de interes pentru „cercetători“ din viitor, redând o realitate a istoriei.
Ajută jurnalele dvs. acest ochi al posterității sau îl încurcă, îl nedumerește?
Dacă vor avea cititori în rândul generațiilor care vin (ceea ce mă îndoiesc; generațiile noi de acum au creierul spălat, parcă, preferă să trăiască într-o lume virtuală, nu sunt interesate de… trecut, „trăiesc clipa“; așa, realitatea prezentului omoară viitorul), ar putea să-i pună pe gânduri. Ar fi nedumeriți, cum suntem noi azi nedumeriți de realitățile din antichitate, redate în cărți – și ce dacă?
Există, pentru dumneavoastră, un jurnal-reper, un model de asemenea scriitură cu multe note intime din tot ce știm că a apărut la noi sau în afară?
Nu am mers pe calea niciunui jurnal „literar“ citit, admirat, binecuvântat. Am în bibliotecă un raft enorm cu cărți-jurnale (las la o parte jurnalele tip roman), n-are rost să le enumăr. Am scris jurnal cum scriu poezie, fără vreun impuls să compar vreodată ce scriu eu cu ce au scris alții, „mai buni“…
Regretați unele pasaje din jurnalul dvs.?
Regret autocenzurarea de ici, colo. Și faptul că n-am putut să spun tot ce voiam să spun în jurnal, reținut din considerente de prevenție, de pudoare sau de jenă (în fapt, am fost mereu temător că jurnalele ar putea fi citite de Securitate și mi-ar putea fi exploatate slăbiciunile omenești, aspectele negative, dacă le dau de gol). Regret, totodată, faptul că multe din cele reținute din afară e posibil să fi fost simple provocări, n-am nici azi de unde să le verific. Le cer scuze celor „judecați“ în jurnal pe nedrept, eventual, le-am dat numele și prenumele, mulți sunt în viață, ar putea să-mi ceară socoteală.
Ce înseamnă și ce aduce pentru dumneavoastră mai multă libertate: foaia albă pentru jurnal sau foaia albă pentru poezie?
Frumoasă întrebare. Poezia (în paralel proza; am totuși șase romane publicate) are întâietate. Nu m-am gândit dacă atunci când termin de scris un poem am un sentiment de liberate. Eu îi spun de eliberare de un rău sau un bun interior, care mă echilibrează. Dacă mă gândesc, aveți dreptate, după ce scriu un poem, care nu mă dezamăgește pe moment, am parte de mai multă libertate! Poezia e adevărul (care aparține divinității)? Ea dă de gol partea nevăzută (subtilă, esențială) a lumii, iar jurnalul partea văzută, percepută după puteri, interpretată, scrisă „brut“, fără rețineri „artistice“.
Seamănă cele două feluri de libertate: de a trage cu pușca sub formă de jurnal sau sub formă de poezie?
Libertatea de a trage cu pușca (nu mă refer la titlul cunoscutei cărți a lui Geo Dumitrescu) e pentru mine o nebunie, o iau ca atare, mot à mot, cum să împușc o cioară și să fiu… liber? Că doar n-o să împușc un om. Chiar dacă moartea înseamnă libertate deplină. Sugestiv, să trag cu pușca sub formă de jurnal sau sub formă de poezie – nu, nu seamănă cele două feluri de libertate, jurnalul poate să tragă cu pușca în poezie (inferior ca gen literar cum e, primar, gelos), poezia nu-și pune mintea cu jurnalul. Deși, dacă e să vorbesc serios, am impresia că poezia mea e tot un fel de jurnal, mai liber…
În fine: unde este, pentru dumneavoastră, mai multă viață (implicit: și mai multă moarte!) – în jurnal sau în poezie?
Redusă la esență, mai multă viață e în poezie, are sens, dar mai pe larg, mai pe înțeles e viața în jurnal. Mai multă moarte (care e veșnică, ideală) e în poezie, mai multă viață trecătoare e în jurnal
