BARRY STRAUSS este profesor de istorie și studii clasice la Cornell University, Corliss Page Dean Fellow la Hoover Institution și expert în istorie militară antică. De asemenea, în ultimii ani, e una dintre vocile cele mai solicitate de marile instituții de presă din Occident să comenteze conflictele contemporane. E un prodigios autor de cărți de istorie și, în mod aparte, istorie militară, cu personaje extraordinare în prim-plan. Dialogul de față – o exclusivitate pentru „România literară” – pleacă de la două dintre cărțile sale publicate și în românește, la Editura Humanitas (Războiul troian. O nouă istorie și Războiul lui Spartacus).
Cristian Pătrășconiu: Este Războiul Troian o matrice bună pentru a înțelege istoria de astăzi, în special istoria conflictelor de astăzi?
Barry Strauss: Da, putem învăța ceva din Războiul troian pentru conflictele de astăzi. În primul rând, este o întâlnire clasică între Est și Vest. Și ne dăm seama de conflictul geopolitic dintre greci și troieni. Pe de altă parte, se ridică întrebarea de ce se luptă oamenii. Unul dintre detaliile fascinante ale poveștii despre Troia este că se presupune a fi fost un război pentru o femeie. Ar fi trebuit să fie un război pentru Elena din Troia. În zilele noastre am lua în derâdere acest lucru și am putea spune: ei bine, trebuie să fi existat (și) alți factori. Trebuie să fi existat factori economici, factori de securitate și altele. Știu că au existat, dar cred că ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că războiul a fost purtat pentru prestigiu și autoritate. Și asta nu este atât de diferit de motivul pentru care se poartă războaiele astăzi. Anume: capitalul de prestigiu. Poate părea nesemnificativ. Dar, de fapt, este unul dintre lucrurile care determină statele să acționeze sau să nu acționeze tot timpul. Ele au o poziție internațională. Războiul Troian ne oferă o grilă rafinată de înțelegere în ceea ce privește natura războiului.
O provocare: unde v-ar fi plăcut să fi fost prezent în timpul Războiului Troian, dacă ar fi fost posibil?
Ei bine, știți, să mă apropii prea mult de asta ar fi fost periculos în orice fel, dar presupun că, atâta vreme cât știam că pot scăpa la timp, aș fi preferat să fiu în Troia, într-un oraș cu avantajele civilizației, decât să fiu în tabăra grecilor, care va fi fost destul de improvizată, destul de murdară, destul de brutală. Un detaliu pe care ar trebui să îl avem în vedere este că o parte a poveștii este despre boală. Boala, o știm acum, va fi răspândită în ambele părți ale conflictului, iar Homer face aluzie la acest lucru la începutul Iliadei, cu boala care a lovit Grecia venind dinspre Troia. Deci, pe undeva prin Troia – dar nu aș insista foarte tare să fiu nici măcar acolo…
Dar în bătăliile lui Spartacus, unde v-ar fi plăcut să fiți și dvs. ca martor direct?
În bătăliile lui Spartacus, ei bine, cu siguranță ar fi fost emoționant și chiar mi-ar fi plăcut să fi făcut parte din armata lui Spartacus. Întotdeauna trebuie să te identifici cu „cei mici“, cu „cei slabi“ din armata lui Spartacus – această armată este formată din oameni care fug, care fug de sclavie și care luptă pentru libertatea lor. Prin urmare, cu siguranță, e bine să vrei să fii de partea lor. Deși, bineînțeles, ai vrea să poți scăpa cu viață înainte de înfrângerea finală…
Ahile sau Odiseu / Ulise? Cine este favoritul dumneavoastră?
Odiseu, cu siguranță. Știm: Ahile este marele meu erou și, de altfel, este marele erou în mod convențional. E arhetipul eroului. El este cel mai bun dintre ahei, cel mai bun dintre grecii care luptă la Troia. Dar Ahile nu înțelege cum să câștige un război și, de asemenea, Ahile are parte de o lecție foarte dureroasă de maturizare. El trebuie să învețe să-și depășească furia, și pentru că la început nu reușește asta, acest lucru duce la pierderea celui mai bun prieten și camarad foarte apropiat, Patrocle, și provoacă o mare ruină pentru armatele din care el face parte. Odiseu nu este atât de atrăgător ca ființă umană, cred eu, dar este un om matur. Odiseu înțelege cum se câștigă războaiele și înțelege că nu este atât de mult o chestiune de prestigiu propriu pe câmpul de luptă, cât mai ales ceva care să ducă la găsirea unui plan, a unui truc pentru câștigarea războiului. Ahile nu ar fi acceptat niciodată așa ceva, dar aceasta – calea lui Ulise! – este singura cale prin care grecii pot câștiga.
În fapt, de ce este istoria militară antică atât de modernă?
Ei bine, este o întrebare foarte bună și cred că răspunsul se află în noi: modalitățile în care se derulează războiaiele se schimbă (pentru că omenirea avansează tehnologic), dar natura războiului, nu. Și cred că asta este în întregime adevărat. Dacă te uiți la istoria militară antică, găsești multe lucruri încă relevante pentru noi astăzi. Eu însumi l-am citit pentru prima dată pe Tucidide în 1970, în timpul războiului din Vietnam, când eram student, și am fost pur și simplu uimit de cât de contemporan părea că ne este. Și, deși nu mai trăiește de milenii, chiar ne era foarte contemporan! Mi se părea aproape imposibil de crezut că Istoria sa a fost scrisă cu mii de ani în urmă; din nou, a fost o lecție că natura războiului nu se schimbă.
Vom găsi astăzi un Ahile și un Agamemnon, un Odiseu și un Hector și un Patrocle? Cred că Elena din Troia este mai ușor de identificat în zilele noastre…
Da, sunt de acord cu dumneavoastră – este mai ușor să identificăm „Elene din Troia“, pentru că trăim într-o cultură a celebrității și a spectacolelor. Ne identificăm cu frumusețea. Este ușor să vii cu o Elena modernă. Ahile sau personaje pe acest tipar cred că sunt mai greu de identificat. Odiseu este mai ușor pentru că viclenia face parte din cultura noastră. Dar curajul fizic pe câmpul de luptă nu este un lucru pe care îl prețuim așa de mult în societățile noastre. Și până la recentul conflict de mare intensitate din Ucraina, nici măcar nu eram siguri că acest tip de conflict va mai fi văzut. Se credea doar că războiul va fi o chestiune de computere, o chestiune de război hibrid, de inteligență artificială. Cred că îi vedem mai des pe Ahile și Hector în lumea sportului, pe un teren de joc, decât în lumea militară. Ei sunt acolo, dar nu îi vedem atât de mult cum era cazul cu personajele care populau societățile anterioare.
De ce este bine, de ce este atât de util să mergem atât de departe, atât de adânc în istorie, înapoi în istorie?
Cred că este extrem de important să facem așa ceva. Nu numai important, ci și obligatoriu. Cred că unul dintre pericolele societății noastre de astăzi este acela de a crede că umanitatea se rezumă la noi. Credem că experiența umană se rezumă doar la noi, cei de azi. Credem, mai ales în Statele Unite, că lumea a fost inventată ieri. Avem o cultură istorică, e adevărat. Dar nu ne prea obosim să ne uităm la trecut, iar dacă totuși ne uităm, aceasta tinde să fie istoria trecută a Statelor Unite și nu istoria lumii. Cred că acest lucru este foarte periculos. Oamenii există de mult timp și există un stoc acumulat de înțelepciune și experiență pe care trebuie să îl analizăm. Una dintre atracțiile literaturii antice este, într-un fel, inocența ei. Nu are totul construit sau nu are infrastructura construită pe care o avem noi; cred că oamenii vorbeau mai sincer și mai clar decât o facem noi astăzi. Suntem foarte norocoși să avem asemenea texte la care să ne uităm. Trebuie să ne uităm la ele.
De fapt, este lumea antică atât de fascinantă? Poate pentru că, în ciuda faptelor incontestabile, știm încă foarte puține despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci?
Da, este o întrebare excelentă. Cu siguranță, faptul că există un mister se adaugă la poveste. Fiecare carte de istorie pe care am scris-o până acum a fost în parte o poveste polițistă. Trebuie să fie așa pentru că trebuie să muncim din greu pentru a afla ce s-a întâmplat. Aceste texte literare, chiar și atunci când încearcă să fie cât se poate de obiective, ne spun în mod inevitabil doar o parte din poveste. Ele presupun că știm lucruri pe care nu le mai știm. De exemplu, dacă citești un roman din secolul al XIX-lea și se vorbește despre cai și trăsuri, îți dai seama brusc: „Doamne, nu știu prea multe despre diferitele tipuri de cai și despre diferitele tipuri de trăsuri, iar autorul nu le explică, pentru că societatea sa înțelegea acest lucru.“ La fel, aceste texte antice nu explică cum funcționau navele de război sau cum luptau armatele în acele vremuri. Se presupune că se știe deja. Dar aceste texte nu sunt obiective, desigur, și fiecare dintre acești autori are o agendă. Trebuie să trecem dincolo de asta pentru a încerca să recuperăm ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Arheologia poate fi extrem de utilă în acest sens. Inscripțiile pot fi, de asemenea, extrem de utile. Pentru istoric, este, de asemenea, foarte important să viziteze efectiv locul în care au avut loc aceste războaie și bătălii, pentru a-și face o idee despre teren și topografie, ținând cont de schimbările survenite de-a lungul mileniilor. Dar, cu toate acestea, trebuie să ne dăm seama unde s-au întâmplat cu adevărat și cum ar fi putut fi cu adevărat. Așadar: fascinația de a redescoperi, de a presupune, de a imagina ceea ce s-a întâmplat cândva, demult…
De ce, pe de altă parte, istoria, cu atât mai mult istoria veche, nu este atât de ușor de citit? De citit și, desigur, de înțeles…
Ei bine, nu este atât de ușor de citit, în primul rând, bineînțeles, pentru că multe document sunt scrise în limbi străine și, de obicei, trebuie să depindem de traduceri. Este foarte dificil să traducem. În al doilea rând, toate aceste documente despre lumile vechi sunt informații privind societăți a căror bază materială este foarte diferită de a noastră. Sunt despre lumi cu infrastructuri foarte diferite de a noastră, cea de astăzi. Trei la mână: scrise în fel și chip, cele mai multe dintre aceste texte de istorie nu sunt pentru mase. Sunt scrise pentru o elită. Este dificil pentru noi să pătrundem în mentalitatea lor. Adesea, trebuie să avem un background – și să lucrăm destul de mult la el, în sensul de a-l dobândi! – pentru a înțelege lumile despre care este vorba în doar câteva cuvinte de bază. De exemplu: ce înțelegeau grecii, de exemplu, prin virtute sau prin curaj sau prin prietenie sau prin onoare? Acestea nu sunt lucruri evidente pentru noi – vreau să spun: ce înțelegeau ei prin aceste cuvinte! – și, prin urmare, avem nevoie de un ajutor pentru a merge mai departe pe măsură ce le citim notele, textele, cărțile chiar. Hărțile sunt foarte importante, fotografiile sunt foarte importante. Nu este un proces ușor. Este un proces care îți dă multe satisfacții, dar, cu siguranță, nu este unul ușor.
Ce putem vedea dincolo de această dimensiune foarte spectaculoasă în narațiunile istorice despre Spartacus și despre războiul troian?
Ei bine, putem cu siguranță să ne facem o idee despre cum era viața oamenilor obișnuiți în perioada acestor două războaie. Un fapt de necontestat: viața era mai scurtă decât este astăzi. Oamenii erau mai puțin sănătoși decât în prezent. Societatea era mai puțin igienică. Simpla chestiune de a obține hrană era mai dificilă. În Războiul lui Spartacus se vorbește mult despre sclavie și aflăm care erau condițiile de sclavie pentru un număr atât de mare de oameni la acea vreme. În cazul Războiului Troian, cred că ne dăm seama de nivelul primitiv al tehnologiei, de lupta dificilă pentru viața de zi cu zi în Epoca Bronzului și de câte lucruri pe care astăzi le luăm ca fiind de la sine înțelese, dar care nu erau deloc așa. De asemenea, aflăm că omenirea nu a avut întotdeauna acest grad de abstractizare. Mă refer la capacitatea pe care o avem noi astăzi de a gândi în mod abstract. Acesta este, de asemenea, un factor important. Să fi trăit în acea lume sau în acele lumi – pentru că ne putem referi la ambele, și la troieni și la ce era în timpul lui Spartacus – e ca și cum am fi trăit într-o perioadă în care oamenii gândeau mai degrabă în termeni concreți decât în termeni abstracți. Este un mod de a ne extinde mintea în ceea ce privește modul în care funcționează cultura umană și e o mare lecție despre cum s-a dezvoltat civilizația.
De ce o nouă istorie despre Războiul Troian, dar și despre Spartacus?
O nouă istorie, în cazul Războiului Troian, se datorează în parte faptului că baza noastră de dovezi a explodat pur și simplu în ultima vreme. Au avut loc o serie de săpături în Troia de-a lungul a mai bine de un secol, pe durata a aproape un secol și jumătate. Cred că este un secol și jumătate, de când Schliemann a săpat prima dată acolo în anii 1870. Au existat noi săpături la sfârșitul secolului XX, începutul secolului XXI, care au schimbat cu adevărat într-un mare fel cunoștințele noastre și care au dovedit că Troia era un oraș destul de mare după standardele Epocii Bronzului. Acest detaliu nu era atât de sigur înainte. De asemenea, s-au găsit dovezi importante despre legăturile Troiei cu celelalte culturi timpurii din Anatolia. În plus, unele documente pe care le dețineam deja au fost reinterpretate. Acestea sunt documente istorice hitite – scrisori între regi – care ne-au oferit mult mai multe informații despre realitatea societății din acea perioadă. Baza noastră de dovezi arheologice s-a extins cu adevărat enorm. Cred că acesta este unul dintre motivele puternice pentru a avea (și, în cazul meu, pentru a scrie) o nouă istorie.
Un alt motiv este că noi, cel puțin Statele Unite, am devenit mult mai conștienți de războiul neregulat, de ceea ce înseamnă războiul neconvențional. Cred că a existat o tendință în generațiile anterioare de a privi Războiul Troian prin prisma celui de-Al Doilea Război Mondial. Există o traducere foarte bună, de exemplu, care are pe copertă o scenă din D-Day. De fapt, lucrul cert pe care îl știm acum este că, indiferent cum a fost Războiul Troian, acesta nu a fost precum cel de-Al Doilea Război Mondial. A fost mult mai mult un conflict neregulat. Acesta a fost un alt imbold pentru mine să reinterpretez conflictul dintre greci și troieni. Aș spune, de asemenea, că acum 40-50 de ani opinia academică dominantă despre Războiul Troian și despre Homer era că Iliada ar fi o carte despre Grecia Epocii de Fier, iar că referințele la Grecia Epocii de Bronz erau destul de lipsite de importanță. Că, de fapt, ceea ce ne spunea cu adevărat se referea la societatea greacă din perioada arhaică, perioada timpurie a polis-ului grecesc. Cred că acum știm că acest lucru a fost mult prea pripit și că am respins dovezile care dau seama de supraviețuirea epocii bronzului din Iliada. Și astfel, unul dintre celelalte lucruri pe care am vrut să le fac într-o nouă istorie a fost să readuc Epoca Bronzului în narațiune, așa cum se cuvine, și să arăt că există într-adevăr multe, multe moduri în care Homer folosea practici nu ale Epocii Fierului, ci ale Epocii Bronzului. De asemenea, un alt lucru pe care l-aș adăuga este că acum avem o înțelegere mult mai bună a legăturilor dintre cultura greacă și culturile Orientului Apropiat antic. Cu câteva decenii în urmă, cred că ar fi fost mai puțin probabil să ne întrebăm: Doamne, ce ne spune, oare, literatura de succes despre războiul de la sfârșitul Epocii Bronzului? Ce ne spune literatura mesopotamiană? Ce ne spune literatura egipteană? Dar acum putem să spunem toate acestea. Cred că Homer este pus într-o nouă perspectivă și putem afirma: „Aceasta este o imagine aproape istorică a Epocii Bronzului mult mai clară decât am crezut până acum.“ Chiar dacă, desigur, este vorba și despre cultura din Epoca Fierului, în mod aparte, din Grecia.
Ca să trec și la Spartacus – ei bine, în ceea ce-l privește pe Spartacus, este mai puțin o chestiune de revoluție arheologică, deși avem unele date arheologice noi. Este, aș spune, mai ales o chestiune legată de modul în care privim dovezile și de maniera în care interpretăm cercetărilor noi. Așadar, o mare parte din studiile despre Spartacus au fost scrise, sincer, sub lupa marxismului. Au fost narațiuni foarte ideologice, ideologizate. Nu a fost neapărat greșit, dar s-a dorit atât de mult să se lucreze în categorii marxiste, încât cred că au fost lăsate multe pe dinafară. Și aceasta este nepermis. Prin urmare, țin să spun neapărat că punctul meu de vedere cu privire la revolta lui Spartacus nu a fost unul marxist. Cred că, în calitate de istoric militar, a fost important să aducem din nou istoria militară la masa de discuții ,pentru a-l privi cu atenție pe Spartacus, deoarece luptăm din nou pentru punctul de vedere militar. Războiul neregulat este o parte importantă și în această poveste și am adus în discuție acest aspect. Rolul femeilor, cred că rolul femeii lui Spartacus, al amantei sale, al soției sale (nu sunt sigur care e sensul termenului de „femeia lui Spartacus“ – tind să cred că era chiar soția lui), a fost subestimat. Rolul religiei a fost, de asemenea, subestimat. Așa că, am vrut să aduc toate acestea în poveste; de altfel, de multe ori, când studiez istoria antică, constat că unele dintre dovezi se ascund la o primă vedere. Și asta nu pentru că istoricii anteriori nu au fost istorici buni, ei au fost cei mai buni istorici. Doar că există o mulțime de dovezi, chiar și pentru cineva precum Spartacus, că informațiile au fost relativ puține. Fiecare cuvânt trebuie să fie analizat. Fiecare cuvânt trebuie să fie înțeles. Și este uimitor cât de multe putem obține din aceste texte și documente. Au fost, în plus, o mulțime de studii noi disponibile despre sclavia antică, despre lumea sclavilor din Antichitate. Așa că există tot felul de motive pentru a ne uita din nou la aceste două mari istorii, în fond.
Este Homer un bun prieten și pentru istorici? Nu doar pentru scriitori, nu doar pentru visători, nu doar pentru filosofi.
Da și nu. Mai întâi: Homer nu a fost un istoric și nu a scris istorie. Prin urmare, din perspectivă istorică, bineînțeles că trebuie să luăm tot ce spune el cu multă precauție. Cu toate acestea, aproape în ciuda lui însuși, Homer este un prieten al istoricilor, pentru că, am mai spus înainte, el transmite mentalitatea a două epoci ale Greciei – Epoca de Fier, pentru mine cea mai interesantă, și Epoca Bronzului. Deci, din acest punct de vedere, el este extrem de util istoricilor. De asemenea, a fost documentat faptul că Homer păstrează nume de oameni și locuri care nu mai existau în Grecia din Epoca Fierului. Există multe locuri care sunt numite în Iliada, de exemplu, care nu existau în Epoca Fierului, dar care au existat în Epoca Bronzului și putem dovedi acest lucru, deoarece arheologia le-a găsit. De asemenea, nume precum Homer, Ahile, Odiseu, Laertes, Penelopa nu se găsesc în Grecia târzie, dar se găsesc în Epoca Bronzului și putem dovedi acest lucru pe baza documentelor grecești timpurii din Epoca Bronzului, care păstrează câteva dintre aceste nume. De asemenea, există chiar și unele nume care au fost păstrate în documentele hitite și care sunt reluate de Homer. Așadar, Homer chiar este, da, în ciuda dificultăților evidente, într-adevăr un bun prieten al istoricilor.
Și, în acest context: de ce a vrut Platon să-i vindece pe greci de influența lui Homer?
Ei bine, Platon, așa cum spuneam, îl vedea pe Homer ca având o influență nefastă asupra moralității. Platon nu era neapărat interesat de istorie. Îl interesau filosofia și educația și știa că Iliada și Odiseea erau ceva destul de aproape de o Biblie în Grecia antică. Existau precum cele două „testamente“, ca să zicem așa, ale Bibliei păgâne a grecilor. Iar el a văzut în ele un cod greșit de etică. Iliada, de exemplu, glorifică eroismul egoist al unui bărbat pe nume Ahile. Odiseea glorifică înșelăciunea, șiretenia și comportamentul „la limită“ al lui Odiseu. Iar Platon – în Republica – spune că vrea să creeze o societate în care oamenii să fie educați așa încât să se comporte sau să tindă să se comporte într-un mod nobil și virtuos. Asta înseamna și să „măture“ poezia Greciei anterioare și să o înlocuiască cu o poezie corectă din punct de vedere politic, îndrăznesc să spun, care să inculce aceste noi virtuți.
Oare din cărți sau povești ale unor mari revolte, ale unor războaie vechi putem învăța astăzi nu (din nou) despre război, ci despre pace?
Da, putem învăța cu siguranță despre pacea în lumea de astăzi. Să mergem spre latini puțin. Cuvântul latin „pace“ provine de la verbul paquisco, care înseamnă a repara ceva sau a pune un stâlp în pământ. Și cred că este un adevăr important acolo, și anume că pacea nu se întâmplă pur și simplu. Știți, există un cântec pe care obișnuiam să îl cântăm – tot ce spuneam era să dăm o șansă păcii. Și acesta este un sentiment nobil, dar, de fapt, nu este un sentiment sigur. Pacea nu se întâmplă atunci când stai deoparte și o lași să se întâmple. Trebuie să lucrezi la pace, trebuie să lucrezi pentru a aduce pacea. Chiar trebuie. Este nevoie de eforturi enorme în diplomație, uneori în forță, e nevoie de multă persuasiune, în negociere. Trebuie să ai o încredere puternică în tine însuți și în capacitatea ta de a negocia și de a renunța la unele lucruri. Pacea înseamnă o muncă grea. Iar romanii au înțeles acest lucru. Eu cred că aceasta este una dintre lecțiile mari ale lumii antice. Am învățat de la antici că ființele umane nu sunt chiar atât de pașnice. Fiind așa, trebuie depus un mare efort pentru a face în așa fel încât pacea să se întâmple. Trebuie să lucrezi la ea. Eu sper că aceasta este una dintre marile lecții pe care oamenii le iau din istoria antică.
Ce a fost, cu adevărat, Calul troian? Dumneavoastră sunteți de părere că nu a fost doar o poveste…
Cred că ar putea fi mai mult decât o poveste. Ceea ce este cu adevărat important în povestea Calului troian este că grecii au cucerit Troia cu un truc, utilizând un șiretlic. Aici e de pus accentul, după părerea mea. Știm din documente, de la alte civilizații antice din Orientul Apropiat, că trucurile erau folosite pentru a câștiga războaie. Există un caz din Mesopotamia antică în care o armată asedia un oraș fără succes. Și a decis că singura modalitate de a cuceri orașul era să simuleze că se retrage și să îi facă pe oamenii din oraș să creadă că războiul s-a terminat și că este sigur să își deschidă porțile și să sărbătorească. Imediat, armata asediatoare s-a întors și a cucerit orașul. Pentru mine, asta este cu adevărat important în povestea Calului troian – faptul că grecii se folosesc de un șiretlic pentru a cuceri Troia. Se prefac că se retrag. Și, așa cum am spus, știm că este un fapt istoric că și alte armate din acea perioadă au făcut asta. A existat sau nu un cal? Ei bine, nu știu, dar îmi place ideea. Aceasta este o parte frumoasă a trucului. Ar trebui să nu presupunem că oamenii din Antichitate nu erau foarte deștepți. Erau foarte, foarte deștepți. Ar fi putut face așa ceva. Grecii antici înșiși, mai târziu, în generațiile următoare, erau sceptici că ar fi existat vreodată un Cal troian. Dar eu cred că ar fi putut exista. Chiar cred asta.
Vă puteți imagina că Spartacus ar fi putut lupta în Războiul Troian?
Cu siguranță. Vreau să spun: Spartacus, ca și Ahile, era un om dur, un războinic de proporții eroice căruia îi plăcea să lupte. Mi l-aș putea imagina luptând în Războiul Troian. Este cineva care iubea lupta. De asemenea, la fel ca multe dintre personajele din Iliada, el este religios și iubește gesturile mărețe. Înainte de ultima sa bătălie, își sacrifică propriul cal, oricât de reprobabil ni s-ar părea acest lucru. A fost un mod de a transmite un mesaj oamenilor săi că este vorba de a lupta cum trebuie sau a muri, până la capăt, că nu există jumătați de măsură, că nu e loc de o a treia opțiune. Ori învingem, ori murim! Mi se pare un gest foarte homeric să faci așa ceva. Prin urmare, da, îmi pot imagina că Spartacus întră în luptă în Războiul Troian.
Întrebarea ascunsă este aceasta: ar fi putut Spartacus să construiască un cal troian?
De fapt, nu m-am gândit vreodată la așa ceva… Ok, lăsați-mă să mă gândesc. Da, Spartacus este, de asemenea, extrem de viclean. Și, mai ales în unele dintre primele sale bătălii împotriva romanilor, el folosește șiretlicuri. Așa că da, cred că ar fi fost capabil să construiască un cal troian.
În ce sens istoria este ciclică? Ați și scris – credeți în asta…
Da, cred. Cred că, după cum spune de multă vreme Tucidide, evenimentele din viitor vor semăna probabil destul de mult cu cele din trecut. Și cred că acest lucru este în întregime adevărat. Am văzut asta în timpul vieții mele. Știți, se întâmplă unele lucruri despre care tinerii spun: „nu am mai văzut așa ceva înainte“. Și tu spui: da ba, eu am văzut. Eu am văzut când eram tânăr. Cred că natura umană nu se schimbă cu adevărat. Tehnologia a provocat unele schimbări importante – de exemplu, în relațiile dintre sexe. Dar cred că, în general, natura umană nu se schimbă. Și, astfel, istoria se repetă. Vedem perioade în care domină unele mari puteri. Apoi altele. Întotdeauna asistăm la ascensiunea și căderea imperiilor. Asistăm la o schimbare a războaielor, de la conflicte de mare intensitate, la războaie neregulate, de intensitate redusă. Dar vom vedea mereu aceste lucruri ciclic, iar și iar și iar…
Și este aceasta o veste bună: că istoria este ciclică? Sau, de fapt, nu este atât de bună?
Este o veste bună dacă oamenii studiază istoria. Repet: este o veste bună dacă oamenii studiază istoria. De asemenea, este o veste bună dacă generațiile comunică între ele. Dacă bătrânii și tinerii vorbesc unii cu alții, în primul rând, pentru a primi lecțiile istoriei într-un fel personal. Și dacă tinerii și oamenii de stat, oamenii în floarea vârstei studiază istoria, dacă citesc istoria și caută nu lecții ușoare, ci lecții complicate. Și adevărate! Nu vreau ca oamenii să fie în cămașa de forță a trecutului. Nu vreau ca oamenii să creadă că nu e loc de inovație. Că nu putem avea schimbări. Ar fi fals. Vom avea schimbări. Trebuie să știm cum să ne adaptăm la schimbare. Este cu adevărat extrem de util. Însă, și aici aș pune accentul decisiv: ne vom descurca mult, mult mai bine dacă știm ce a fost în trecut.
Și întrebarea finală: dacă istoria este ciclică, atunci ce putem aștepta? Unde ne aflăm acum?
Trebuie să fiu un optimist. Uneori s-ar putea să trecem, cum e și cazul timpurilor de acum, printr-o perioadă cu ceva probleme. Vin perioade cu ceva turbulențe. De pildă: consecințele COVID, care, până la urmă, este încă printre noi; problemele economice, războiul din Ucraina, tensiunile din Asia de Est, în legătură cu viitorul Taiwanului, de exemplu. Dar, pe de altă parte, în timpul vieții mele au existat atât de multe îmbunătățiri în ceea ce privește standardele de bunăstare și umanitatea, de asemenea, atât de multe îmbunătățiri în ceea ce privește sănătatea și atât de multe lucruri bune, încât trebuie să cred că vom trece peste orice probleme actuale. Sunt destul de optimist în ceea ce privește viitorul. Trebuie să îmi pese de copiii mei și de lumea pe care o vor avea. Așa că, da, sunt foarte optimist în privința viitorului.
