Monique Roffey are o dublă înrădăcinare – Regatul Unit al Marii Britanii și Trinidad-Tobago. A publicat romane, eseuri și o carte de memorii. E membră a Societății Regale de Literatură din Marea Britanie. E co-fondatoare a Writers Rebel witin Extinction Rebbelion și predă la Universitatea Metropolitană din Manchester. Femeia albă pe bicicletă (roman care a fost tradus și în limba română, la Editura Litera) e cartea sa care a cunoscut cel mai mare succes. A fost în România, la FILIT – interviul de față a fost realizat chiar cu această ocazie.
Cristian Pătrășconiu: Ce este un scriitor rebel și cum se manifestă acesta? De asemenea: ce nu ar trebui să facă un scriitor rebel?
Monique Roffey: Cultura se formează prin rupturi ale imaginației. Artiștii, scriitorii, muzicienii sunt pregătiți să permită imaginației lor să participe la aflarea adevărului. Cred că așa iau naștere lucruri frumoase, estetic vorbind – prin salturi, prin rupturi, prin jocuri ale imaginației. Și nu e vorba doar despre cărți, nu vorbesc doar despre mine. Vorbesc despre orice, de fapt. Oameni care încalcă legea, care încalcă regulile, inventează reguli, spun adevărul puterii. Peste tot în lume, avem multe, multe exemple de oameni care se revoltă împotriva unor idei foarte conservatoare – și nu mă refer la ideologie acum, ci la ceea ce este static.
Poți fi un scriitor autentic, chiar dacă nu ești rebel, dacă ești înclinat să te conformezi?
Ei bine, depinde ce înțelegi prin autenticitate. Pentru că, bineînțeles, există foarte mulți scriitori care sunt cool. Sunt mulți așa, dar, să știți, eu nu sunt unul dintre ei. Am o mulțime de prieteni care scriu bine și autentic, dar despre lucruri care nu sunt controversate.
De exemplu, dragostea, poveștile de dragoste. E în sine un subiect controversat, cred. Cunosc oameni care, aș spune, scriu despre dragoste la modul soft, au o abordare soft în ceea ce scriu, iar uneori aceste cărți sunt grozave; când spun acum asta, mă gândesc chiar la o anumită prietenă de-a mea, pe care o admir, cu opera ei care nu este controversată, dar scrie bine despre dragoste. Apoi, e și dimensiunea aceasta politică a literaturii – care e și ea delicată, pentru că, dacă vrei să scrii politic, trebuie să eviți să fii didactic. Așadar, este greu, este întotdeauna greu să scrii bine. Orice ai vrea să faci, e bine să tinzi să fii un scriitor radical, formal sau în conținut sau ambele. Trebuie să fie și destul de plictisitor, nu toată lumea vrea marele model politic.
Scrieți cu ușurință? Și: vă este mai ușor să scrieți despre femei sau despre bărbați?
La prima întrebare, răspunsul este foarte simplu: nu, nu scriu deloc ușor. Scriu cu mare greutate. La a doua întrebare: scriu despre amândouă categoriile. Scriu atât despre bărbați, cât și despre femei, bineînțeles. Este adevărat: sunt o scriitoare feministă. În cea mai recentă carte a mea și, de fapt și în altele, cred că mi-am examinat și abilitățile de a scrie atât despre bărbați, cât și despre femei.
În această cea mai recentă carte, avem doi americani albi despre care cred că sunt reprezentativi pentru masculinitatea toxică, pentru ceea ce înseamnă supremația albă și pentru colonizare, în special pentru colonizarea de tip american. Și genul de eroism care mi se pare foarte greșit sau, în orice caz, e o formă de eroism masculin învechit. Există, da, acei bărbați. Și apoi există două personaje care reprezintă o masculinitate mult mai blândă, progresistă, simpatică, integrată. Și aceștia sunt eroii mei adevărați. Dar scriu despre amândouă tipurile. De fapt, știți, îmi place să cred că sunt budistă.Pentru că, în scris, încerc să am o abordare budistă.
Aceasta ar înseamna să vreți să investiți în ceea ce scrieți forme de înțelegere ieșite din comun?
Nu asta încearcă să facă orice scriitor care vrea să fie cu adevărat bun? Să înțeleagă dincolo de convenții, de norme, de reguli.
Cum vă definiți ca scriitoare feministă? Ce înțelegeți prin faptul că o scriitoare este, anume, o scriitoare feministă?
Ei bine, eu sunt o scriitoare feministă conștientă. Iar pentru mine, asta înseamnă să dau personajelor mele feminine o atenție subiectivă. Ele conduc povestea. Ele sunt în centrul poveștii. Ele sunt complexe. Dacă te uiți poate la romane scrise de bărbați, din a doua jumătate a secolului XX sau de la sfârșitul secolului XX, vezi femei puternice, personaje feminine foarte puternice. Dar de cele mai multe ori le vezi în exterior, ele stau în afara poveștii; sau sunt conduse de interesele lor romantice. Eu însă sunt interesată să scriu cărți în care să se simtă tipul de protagonistă feminină cu care mă pot identifica. Pe care o pot recunoaște și care seamănă puțin cu mine și cu prietenii mei, cu colegii mei, cu oamenii cu care lucrez. Și trebuie să fie așa, pentru că eu cred că patriarhatul este ceva cu care suntem în competiție, inclusiv femeile, inclusiv feministele conștiente de feminismul lor.
Pentru că patriarhatul este ceva care trebuie plasat în trecut. Și este din trecut – este, cum să spun, în laptele meu matern.O feministă este cineva care știe aceasta și care nu se simte vinovată. O feministă este o scriitoare care gândește. În mod conștient gândește și acționează și scrie ca o feministă. O feministă e cineva care se luptă să se simtă egală. Ceea ce înseamnă că încă e greu să scrii cum crezi.
Trinidad-Tobago și Regatul Unit. Sunt locurile de care sunteți foarte legată. „Trinidad-Tobago și Regatul Unit“ reprezintă o conjuncție care dă seama de dublă identitate, de o dublă înrădăcinare. Cum influențează aceasta scrisul dumneavoastră?
Este o întrebare bună. Așa este: eu vin dintr-un loc care a fost colonizat. Iar în Anglia nu se predă această istorie. Dacă ați merge la școală în Anglia sau în inelul Scoției, nu sunteți învățați despre această istorie colonială; sau, dacă se vorbește, în orice caz nu se vorbește prea mult. Așa că există acest secret teribil al istoriei despre care auzi doar la Universitate. Și asta doar dacă te obosești să studiezi – istoria colonială, istoria postcolonială. Dacă te specializezi, poate că studiezi Africa, sau poate că studiezi Caraibe. Dar, astfel, întreaga populație a Marii Britanii este destul de inocentă și naivă în ceea ce privește istoria modernă recentă, a ultimilor cinci sute de ani; or, aceasta este o istorie în care sunt probleme foarte, foarte mari. Și ar fi fost „bine“, cei care vor să ascundă această istorie ar fi scăpat basma curată, dacă nu ar fi existat internetul.
Pentru că internetul a dat drumul la informații. Acum nu vom mai putea fi conduși ca înainte, pentru că avem acces la putere, avem acces la voce. Facem un lucru credibil prin intermediul internetului în raport cu această istorie atât de accidentată, atât de dramatică, atât de tragică uneori. Internetul nu e perfect, dar putem simți că lucrurile se mișcă, putem simți că e o tensiune bună acolo, care dă drumul informațiilor.
Eu vin dintr-un loc banal. Și e bine aceasta – pentru că am acces direct la ceea ce simt și la ceea ce se arată a fi acolo: la furia și resentimentele care sunt încă acolo, nu doar de la colonizare, de la genocid, de la toate aceste resentimente. Și asta îmi dă de gândit. Nu poți fi nevinovat dacă știi că într-un război a fost nedreptate, oamenii care au fost acolo, știu despre asta. Există un fel de dualitate, un fel de ipocrizie – și eu văd aceasta, sunt capabilă să văd și faptul nedreptății și naivitatea, naivitatea englezilor, a celor care neagă nedreptatea.
Știți despre statisticile privind colonizarea de către Europa? Proporția este foarte mare: este ceva de genul 80-90%; întreaga Africă, Caraibe, America, Australia – toate colonizate de Europa. Iar Europa este pe harta lumii cam atât: 8% din masa continentală a lumii este Europa, iar ei au colonizat 90%, este incredibil. Europenii nu simt asta, pentru că au propriile războaie și acestea sunt destul de complicate. Dar cei colonizați vor și ei propriul lor drum.
Pe de altă parte, resentimentele, în fostele colonii britanice, față de britanici sunt, de fapt, ură. Ei bine, cu această ură se confruntă și minunații mei prieteni englezi și, adesea, nu au idee cu ceea ce se confruntă. Cei de astăzi din Anglia se confruntă cu resentimente sau cu infracțiuni pe care nu le-au comis. Este foarte greu de înțeles și este foarte complicat. Eu am o perspectivă dublă – și acum mă refer direct la întrebarea dvs. despre cele două locuri de la care mă revendic – și aceasta mi-a oferit o înțelegere de primă mână a acestei probleme care, știți, dacă nu ar fi fost internetul și deschiderea uriașă pe care a adus-o lumea noastră de astăzi, ar fi dispărut odată cu istoria. Într-o generație, două generații, trei generații. Oamenii ar putea uita. Da, oamenii ar putea uita prea ușor.
Să încetinim modul în care mergem, felul în care gândim și acționăm – pentru a gândi mai corect, mai drept? Pentru a ne da timp să privim înapoi și să reflectăm asupra acestor lucruri?
Ei bine, nu cred că putem încetini. Nu încetinim și cred că putem să o mai facem. Mi-aș dori să putem apăsa pe pauză. Să putem să apăsăm pe pauză, să oprim lumea. Și să ne întoarcem înapoi, să facem amendamente, reparații, să împrăștiem banii. Doar să rezolvăm și să reparăm lucrurile și apoi să mergem mai departe. Nu, lucrurile nu merg așa. Pentru că situația este teribilă; s-a întâmplat acest lucru teribil, pe care îl numim sclavie și colonizare. Și astăzi avem o convertire a acestor principii. Avem o colonizare a lumii, de asemenea, prin intermediul mass-media. Și avem lumea întunecată, avem o pornografie infantilă la dimensiuni epice. Și mai avem și altceva – avem întuneric și probleme climatice. Avem, de fapt, atâtea probleme care s-au înmulțit. Nu avem timp să ne uităm înapoi și să reflectăm; nu avem timp să încetinim, cum spuneți dvs. Am făcut și ne-am făcut, de fapt, probleme și mai grave.
Scrieți literatură așa cum i-ar fi plăcut mamei dvs. să citească?
Oh, nu. Ei au crescut ca niște oameni simpli. Asta e generația părinților mei. Mama mea se uită la știri acum și nu-i vine să creadă. Nu-i vine să creadă la ce se uită. Sunt oameni foarte nevinovați, să știți. Am scris mult și despre sexualitate și sex. Iar mama obișnuia să țină una dintre cărțile mele într-o pungă de hârtie maro. Ca să vedeți! Aparțin unei lumi complet diferite. O lume diferită, total diferită. Există o mulțime de conflicte între noi, care sunt întotdeauna politice, din cauza lumii în care ea a crescut, ea – cea care era atât de inocentă.
Pe de altă parte, între părinții dvs. a fost o mare iubire. Povestiți despre aceasta. Cum se poate duce mai departe această mare iubire? Cum poate duce mai departe o scriitoare –, iar dvs. sunteți o scriitoare! – o asemenea, mare, iubire?
Bun, bun, aceasta este chiar o întrebare grozavă. O să încerc să răspund la ea, puțin pe ocolite. Eu sunt, cum spuneam, budistă. Budiștii au multe idei și sunt de acord cu ele. Budiștii au aceste patru adevăruri nobile. Primul adevăr: există suferință. Al doilea adevăr: suferința este cauzată de dorință. Al treilea adevăr: putem scăpa de suferință dacă putem lucra asupra acestei probleme. Al patrulea adevăr: trebuie să urmăm budismul.
Budiștii au această idee că lumea este condusă de pofte, iluzii, ură și forțe malefice. Cu toate acestea, ei cred, de asemenea, că există un lucru numit meta-compătimire, care este iubirea. Și este foarte interesant, pentru că există două sau trei forțe rele care acționează, cum ar fi forțele răului, știți. Dar există o forță care funcționează, care joacă în lume, care este mai mare decât toate la un loc, și care este iubirea. De care atât de mulți oameni aflați la putere se împiedică tot timpul. Ei uită că este o forță mare, mare, care lucrează. Dragostea, iubirea. Și respectul față de Dumnezeu și dragostea pentru aproapele tău, dragostea pentru ceea ce celălalt respectă. E o forță care, niciodată, nu este luată în considerare la vârf, în coridoarele puterii. Dar este o forță mai mare decât toate celelalte. De aceea nu ne-am aruncat încă în aer. Îmi place să cred. Cred că este o piesă uimitoare în această lume, o mare comoară. Și nu există un partid politic în spatele ei. Nu există o bancă a iubirii. Iar marea, marea, marea forță bună a iubirii nu are cont în bancă.
Care este cartea pe care v-a făcut cea mai mare plăcere să o scrieți? Și care carte v-a făcut să suferiți cel mai mult?
O, Doamne! Cea mai recentă carte e cea care mi-a făcut cea mai mare plăcere. Nu am făcut prea multe cercetări pentru ea. Pur și simplu s-a întâmplat. Din nou, asta sună superficial. Dar eu, pentru alte cărți trebuie să fac multă cercetare. Și nu pot fi scrise fără research, fără o muncă istovitoare de cercetare. Așa că aceasta nu a avut parte de multă cercetare. Doar imaginația mea. Și mi-a plăcut fiecare minut de când am scris-o. Aceasta este ultima mea carte (The Mermaid of Black Conch, 2020 – la ea se referă, n.m., C.P.). Acum am o carte. Am o carte de care nu-mi pasă și care, totodată, mă apasă. Pentru că mă documentez atât de mult. Apoi, am scris o altă carte, numităThe Tryst. Mi-a luat 14 ani să o scriu. Și în acei 14 ani am trecut prin toate stările. Am trecut prin destrămarea unei relații importante. Am vândut-o unui editor. Era o carte cu o tentă foarte sexuală și foarte sexy. Editorul mi-a plătit banii. Și apoi am spus: nu mai pot, nu mai pot. Și au renunțat la ea. Așa că, am spus editorului, păstrează-ți banii, păstrează-ți banii! Și apoi a trebuit să găsim un alt editor. Iar cel de-al doilea editor era foarte, foarte limitat. A durat atât demult timp să scriu. A fost dureros să scriu. Pentru că era vorba despre ceva foarte comun. Dar mi-a fost foarte rușine de ea. Și anume celibatul și căsătoria. Mi-a fost atât de rușine de asta. Și eram tânără, știți. Am scris o carte foarte sexy. Și am trăit. Iată: sunt încă aici. Sunt profesoară acum. Dar când faci așa ceva, când scrii așa de crud despre sex… Hm… Am fost însă foarte hotărâtă să o scriu. Dar am riscat. Riști. Riști să nu fii luat în serios niciodată. Ei bine, chiar dacă asta nu e tocmai sfârșitul, e dureros. E dureros uneori…
Care este cel mai mare risc atunci când scrii despre lucrurile pe care tocmai le-ai menționat?
Cel mai mare risc este să îți pierzi credibilitatea. Și să fii modelat. Să fii umilit. Să-ți pierzi din statututl tău de scriitor. Să-ți pierzi numele. E foarte straniu cum s-au petrecut lucrurile cu mine cu această carte și în anii în care am scris această carte. Am terminat ce era de terminat. Și, mult timp, am simțit, știți, durere și rușine. Am simțit rușine și, de la un moment dat încolo, și rușinea faptului că toată greutatea scrisului meu a dispărut.
Există, așadar, anumite cărți în care autorul trebuie să meargă ca pe o sârmă întinsă deasupra unui gol…
Da, dacă ești vreun tip care este virgin aici și dacă nu te simți puțin inconfortabil, atunci nu prea face cine știe ce lucruri adevărate în literatură. Dacă nu-ți asumi niciun risc, nu există niciun risc. Pe de altă parte, e riscant și dacă nu ești experimentat – pentru că va exista un moment în care vei vorbi, vei scrie despre un conflict. Cred că este foarte important să te simți inconfortabil când scrii și totuși să o faci, să continui să o faci. Să știi că există probleme legate de formă, de conținut sau de subiect – și nu doar să încerci să le rezolvi, ci să le rezolvi cu adevărat.
À propos de cărți traduse în românește: sunteți femeia albă de pe bicicleta verde? V-ar fi plăcut să fiți?
Nu, nu sunt eu. E chiar mama mea.
Am putea spune că literatura dvs. este ușor budistă?
Da, se pare că este. Mai ales aceasta, cea mai recentă. Cred, de fapt, că devin tot mai budistă și în cărțile mele. Da, cred că treaba aceasta budistă este despre a fi în regulă cu totul. Și cu ceva, și cu contrariul său. Nu este ceva care poate fi înțeles și asumat de la bun început. Cred că trebuie să treci prin multe în viață – pentru a ajunge la o astfel de înțelegere a lumii și a vieții. Sunt oameni buni în lumea noastră, și sunt oameni răi. Așa merg lucrurile. Asta trebuie să înțelegem…
