Sfinți și corbi

A apărut la Editura Junimea, în Colecția Cantos, antologia Peisaj cu îngeri la fereastră, semnată de Nichita Danilov. 288 de pagini de poezie aleasă, de către cine, aflăm din Cuvântul însoțitor semnat de Șerban Axinte, deoarece volumul suferă de o meteahnă care s-a abătut asupra mai multor antologii recente: nu se precizează cine a operat selecția poemelor, care sunt volumele din care s-a operat această selecție și în ce ani au fost ele publicate. O fi vorba de o reinterpretare a ideii de antologie? O fi vorba de o testare a atenției cititorului profesionist? Cert e că acesta din urmă nu descoperă doar aceste lipsuri, ci și „plusuri“, poeme care apar de două ori în volum. Unii preferă în locul unui exercițiu de atenție și perspicacitate o lectură lină, scufundarea fără poticniri în apele adânci ale poeziei. Aflăm, așadar, din Cuvântul însoțitor că „o antologie de autor, cum e cea de față, reprezintă punctul de vedere asupra propriei opere“ și deducem astfel că selecția poemelor a fost realizată de către autor. Volumele din care a fost realizată selecția le descoperim pe parcursul Cuvântului însoțitor: Câmp negru (1982), Arlechini la marginea câmpului (1985), Poezii (1987), Deasupra lucrurilor, neantul (1990), Centura de castitate (2007), Imagini de pe strada Kanta (2011), Recviem pentru țara pierdută (2016). Cu ajutorul acestor repere presărate în pânza Cuvântului și a observării lunecării discursului liric dinspre o temă înspre alta descoperim un poet situat pe o cale mai puțin bătătorită și aflată într-o lină, dar continuă ascensiune. Privirea de ansamblu pe care o permite antologia nuanțează peisajul poetic al lui Nichita Danilov. Un peisaj desfășurat pe două emisfere – una a versului îmbrăcat în foiță de aur, cu aureole, aripi angelice și prezențe translucide, cu sfinți austeri, cealaltă a versului negru ca pana corbului, în care poetul se situează, cu admirație și smerenie, în descendența romantismului cu irizații gotice, a ecourilor îndepărtate din Baudelaire, poetul cutreierând pădurea neagră a poeților damnați cu o lejeritate firească, nesesizabilă și în partea irizată hieratic a liricii sale. Este un caz aparte, acesta al stăpânirii expresiei de inspirație, să-i spunem, bizantină și cea de inspirație noir, permisă fie-ne formularea. Dacă partea iluminată a peisajului său liric, oricât de bine realizată, suferă de un oarecare manierism, dacă acolo sfinții și cucernicii, Ferapont, Feofan, Fratele Daniel, Atichin, Kiril, sunt personaje, făcute, iar nu create, îngerii sunt convenții, ingrediente concurând la geografia specială a poeziei, partea de peisaj aflată sub aripa corbului lui Edgar Allan Poe, este una mai apropiată de personalitatea lirică a poetului, cu frumoase reușite: „Era în decembre,/ cu baston, barbișon, pantofi lăcuiți și pipă,/ treceam seara, agale, prin parcul cu nume Copou,/ când poposi pe un soclu de piatră/ corbul lui Edgar Allan POE“ (Din jurnalul unui cabotin), dar și remarcabilul poem Stradelă, ludic, dar și cu delicate, îndepărtate reverberații din Cubul negru bacovian: „Coborând treptele stradelei Bașota (în număr de două sute paisprezece), copilul întreabă: În care casă dorm ciorile? (…) Privind Sinagoga, pietrele funerare acoperite de zăpadă și singurul corb în singurul pom din grădină, (…)“. De altfel, melancolia dată de conștiința finalului unei epoci impregnează versurile lui Nichita Danilov. La fel, personificarea, figură de stil pe care Nichita Danilov o folosește ludic asemeni unui creator care deconstruiește, spărgând noțiunea, cuvântul, simbolul, pentru a le rearanja mai apoi, prezentând, după metoda cubismului din pictură, ființe și lucruri într-o manieră în care acestea nu au mai fost conștientizate. Astfel apa, personaj marcant al poemelor sale, sfinții, câmpul, casa, sunt elemente centrale ale unor parabole stranii, onirice, psihedelice, versuri ale unui băutor de absint: „Seara voi înjunghia Râul/ ca pe o piele de cal îl voi întinde în pod./ Pe aceste păsări flămânde/ și pe acești câini hămesiți/ cu măruntaie aburite de frig îi voi hrăni.“/ Dar punctul înalt îl atinge lirica lui Nichita Danilov în zonele cele mai nevralgice ale sufletului, acolo unde emoția este acută. Situate dincolo de aurul și negrul peisajului, într-un cer intim, în care Nichita Danilov se revelează cu o voce puternică, autentică, amintind prin lamento-ul său de psalmul La râul Babilonului. E vorba de poeme precum: Exodul, Casa noastră, Recviem pentru țara pierdută. Este turn de scăpare și peșteră de adăpost această temă a dezrădăcinării, a înstrăinării și merită aprofundată, în ea putându-se topi atât aurul și azurul bizantine, cât și negrul și griul romantice, într-un cântec pentru călătorii între tărâmuri.