Cum a fost creat, cum a funcționat și cum a fost abandonat un experiment sovietic, gândit de liderii de la Kremlin în frunt e cu însuși Stalin – o regiune cu autonomie pe criterii etnice, situată în inima României, locuită în propor ție covârșitoare de secui, înapoiată economic, orientată cultural și is toric spre Ungaria și neîncreză toare și în marele frate sovietic și în guvernul de la București? Ce ur măreau sovieticii? Cum trebuiau definiți maghiarii din Transilvania: minoritate națională sau naționali tate conlocuitoare? Ce simțeau secuii? Care au fost relațiile locui to rilor regiunii cu Ungaria? Ce ati tudine au avut autoritățile române? Cum se desfășura viața economică, politică, socială, culturală în R.A.M.? De ce și cum a fost desființată aceas tă entitate? – acestea sunt câteva întrebări cărora istoricul Stefano Bottoni le dă răspuns în dialogul de față, în exclusivitate pentru revista România literar\, precum și – pe spații ample – în cartea sa cea mai recentă, Moștenirea lui Stalin în România Regiunea Autonomă Maghiară, 1952–1960 (Editura Humanitas, 2021). Stefano Bottoni a fost la Conferințele Humanitas de la Ateneul Român de la finalul lunii mai 2022. Dialogul de față a fost realizat cu acel prilej.
STEFANO BOTTONI s-a născut la Bologna, Italia, în 1977. A obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. A predat istoria Europei de Est sub contract cu Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe, unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste. Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum și membru al proiectului internațional „COURAGE“, finanțat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziția culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat. Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic. În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021) și, tot în 2021, Moștenirea lui Stalin în România Regiunea Autonomă Maghiară, 1952–1960 (Editura Humanitas).
Cristian Pătrășconiu: Regiunea Autonomă Maghiară – RAM. Ca să parafrazez titlul unui film celebru la noi – a fost sau nu a fost?
Stefano Bottoni: E o întrebare foarte bună. A fost din punct de vedere istoric, pentru că a fost creată și există și în Constituția României din 1952. A fost, așadar, o realitate instituțională și politică. Se poate însă discuta dacă Regiunea Autonomă Maghiară a devenit un proiect cultural sau social. Această regiune a fost un experiment stalinist și a purtat semnele vremurilor grele în care a fost creat.RAM a fost creată în 1952, ultimul an de putere a lui Stalin – acesta a fost un an foarte, foarte încărcat și tragic pentru istoria României. Un an de represiuni, un an de conflicte sociale și politice interne în regimul lui Dej. A fost, practic, ultima moștenire a lui Stalin în România. După moartea acestuia, a rămas ca o ereditate grea, toxică. Pe de altă parte, autonomie, în sensul acela stalinist, era foarte străină sistemului politic și administrativ din România, așa încât, după Revoluția maghiară din 1956, Dej și apropiații au încercat să scape de Regiunea Autonomă și, de altfel, la sfârșitul lui 1960, au și reușit, printr-o reorganizare administrativă care a pus în locul RAM o altă regiune autonomă, însă cu adevărat mult mai puțin „maghiară“ decât varianta originară.
De ce tema aceasta este, mai degrabă, o chestiune despre care se tace în istoriografia de la noi?
Cred că sunt mai multe motive. Unele obiective, altele un pic subiective. Între cele obiective: materialele de arhivă despre RAM au fost produse, la nivel local, în mare majoritate în limba maghiară. Dacă istoricul nu cunoaște bine limba maghiară, nu are cum atinge și înțelege aceste surse. Tot aici, în privința motivelor obiective: în istoriografia românească, lipsesc sau în orice caz sunt foarte, foarte puțin monografiile de tip microistoric. Eu asta am încercat să fac: să spun o microistorie a unui microcosmos stalinist. Sunt foarte multe analize pe plan general, național despre acele timpuri; cum spuneam, sunt însă foarte puține pentru planul local, despre cum s-a dezvoltat o regiune, un oraș. În chestiunea subiectivismelor: Transilvania nu e o temă ușoară, nu e un argument ușor. Mulți spun că știu ce e Transilvania. În realitate, de la Iași sau de la București, despre Transilvania, se cunoaște foarte puțin. E greu de abordat nu numai din rațiuni lingvistice – prezența surselor maghiare sau germane, ambele numeroase –, ci și pentru faptul că e dominantă această paradigmă a statului indivizibil, centralizat, așa încât o cercetare care analizează regimul comunist într-o dimensiune mai locală scoate la iveală faptul că societatea nu era chiar așa de centralizată. Ei bine, poveștile – reale – despre aceste microcosmosuri (nu doar în sens etnic, dar mai ales societal) ne spun că interacțiunea din comunism dintre centru și periferie a fost, de fapt, mult mai dinamică și include mult mai multe aspecte decât, bunăoară, cel represiv. Aici, în Transilvania, era o tradiție de stânga și înainte de al Doilea Război Mondial și acești oameni au fost percepuți de populație, de etnia română ca fiind și mai staliniști decât cei de la București. Erau mai radicali și au fost oameni care au crezut în acest proiect radical și totalitar de integrare social-culturală. Cred că un studiu mai aprofundat despre Regiunea Autonomă Maghiară scoate la iveală multe tendințe care pot să surprindă și, de asemenea, o istorie un pic ascunsă a comunismului din România și poate contribui la o istorie ceva mai complexă a anilor 1940-1960.
Regiunea Autonomă Maghiară a fost și un pariu cultural sau, dacă am gândi în acești termeni, am fi nepermis de idealiști?
Dacă prin cultură nu înțelegem ce ne spune, de pildă, sintagma „rezistența prin cultură“, dacă prin cultură înțelegem o relație între om și societate sau felul în care lumea e concepută, privită și înțeleasă, atunci da, a avut și această componentă. Nouă cultură socialistă – de care se vorbea foarte mult pe atunci – a intrat în Secuime prin limba și prin tradițiile maghiare. De pildă: cântece populare, dansuri populare, casele de cultură și ansamblurile artistice de orice gen au fost instrumentalizate și utilizate de regimul comunist pentru difuzarea mesajelor de tip politic. Populația, conștientă sau nu, a acceptat acest fapt. „Acțiuni de culturalizare“ – cum se numeau la timpul respectiv. Un exemplu: lupta împotriva analfabetismului. A fost un aspect foarte important atunci. Mulți erau analfabeți în acei ani; în mai puțin de 20 de ani, analfabetismul a fost eliminat, cu acțiuni intense pe toate planurile – iar faptul că activitatea școlilor, cu toate activită țile (culturale, politice, ideologice) s-au desfășurat acolo în limba maghiară a ajutat, în sensul creării unei imagini mai bune, ușor pozitive aș spune. Regiunea Autonomă Maghiară a copiat modelul de gestionare social de tip leninist și stalinist.
A fost Regiunea Autonomă Maghiară o parodie, una crâncenă, a ceea ce în Vest se numea deja – și mai apoi a devenit și mai clar – „subsidia ritate“?
Cred că nici măcar nu s-a ajuns, marginal, la acest concept de subsidiaritate. Dau un singur exemplu: în Constituția erau 3 articole – articolele 19, 20 și 21 – cu privire la Regiunea Autonomă Maghiară. În acea Constituție din 1952 era prevăzut și un statut al autonomiei. Ceva care să conțină un text, un fel de subconstituție, despre statul RAM limpede explicat atât economic, cât și administrativ. Cadrele maghiare din regiune, cu începere din toamna lui 1952, au pregătit acest text. Acesta a fost gata în 1954, a fost trimis la București pentru un control, controlul nu a mers bine – iar acest joc între centru și periferie a durat până în 1958, când ideea statutului a fost total abandonată. Așadar, Regiunea Autonomă Maghiară a existat ca o realitate administrativă, dar fără statut. Pentru București, după moartea lui Stalin, după moartea „patronului“, cu alte cuvinte, al autonomiei maghiare, statutul a devenit o chestiune simbolică. Dacă există și statut, acesta duce la ideea unei anumite rupturi între centru și periferie; prin urmare, trebuie înlăturat. Localnicii au înțeles, încă din 1953-1954, că această temă este foarte inconfortabilă pentru centru. Există mai multe aspecte care vorbesc despre aceste raporturi tensionate. Un exemplu: dezbaterile din 1958, dure, despre planurile cincinale, din perioada 1960-1975, și despre felurile în care regiunea trebuie să fie industrializată. Cei din regiune doreau mai ales mici întreprinderi, cu rădăcini în economia locală, Bucureștiul și planificatorii de la centru au pornit însă de la o viziune „macro“, cu noi întreprinderi mari, cu noi sectoare (precum industria chimică). Așa s-a născut, de fapt, Azomureș, în fapt, cea mai mare investiție a statului în regiune probabil din toate timpurile. Autoritățile locale, fapt demn de semnalat, nu au fost de acord cu acest combinat – fie din rațiuni ecologice (nu li s-a părut o idee bună să pună acest combinat la 7 km de centrul administrativ al Regiunii, orașul Târgu-Mureș), fie din rațiuni politice (acest combinat să fie un fel de vector de „românizare“ a regiunii, prin aducerea cadrelor și a muncitorilor din alte regiuni ale României). Ca să revin direct la tema întrebării: subisidiaritatea a existat într-un plan primitiv, din punct de vedere ideologic, în ideea că periferia – în raport cu centrul – trebuie să aibă o „voce“ despre ce se întâmplă pe plan local, regional. Aceasta era ideea: comuniștii din Târgu-Mureș poate că știu mai bine ce se întâmplă în Regiunea Autonomă Maghiară decât știu cei din Iași, Craiova sau București. „Centrul“ însă a mers pe tradiție – statul are control. Așadar, în realitate, nu a existat cine știe ce „subsidiaritate“. Aici, în chestiunea RAM, a fost de fapt și un conflict mocnit permanent care poate fi detectat în multe documente; și la București, în cele ale Comitetului Central al PCR, și la Târgu-Mureș, la nivelul Comitetului Regional al PCR Mureș.
Într-o formulare sintetică și în alte cuvinte decât în studiul dumneavoastră: de ce spuneți că RAM este „moștenirea lui Stalin“ în România?
A fost unul dintre ultimele acte ale lui Stalin și a fost ultimul lucru – de care știm, cel puțin – în care Stalin a interacționat activ cu România, înainte de a muri. Întrucât RAM s-a creat în partea a doua a lui 1952 și pentru că moartea lui Stalin a survenit foarte curând, a părut, în România, că e ceva de ordinul unei moșteniri. Dictatorul a murit, în URSS era o situația turbulentă, cu o dinamică foarte rapidă la nivelul luptelor de putere – și aceasta însemna că URSS avea alte urgențe –, dar Regiunea Autonomă Maghiară era acolo, exista deja și trebuia gestionată. Știm de altfel din documentele de arhivă că sovieticii au avut un om la Târgu-Mureș – era un consilier sovietic la Târgu-Mureș, și, probabil, că au avut asemenea consilieri în orice altă capitală regională. Ar fi foarte, foarte important ca vreodată să avem aceste documente de la Moscova – acolo unde raportau acești consilieri sovietici; din nefericire, deocamdată nu știm aproape nimic despre activitatea consilierilor sovietici în Regiunea Autonomă Maghiară. Eu am găsit în arhivele locale doar o singură referire despre o anumită chestiune „care trebuie discutată cu consilierul sovietic“. Însă nu știm nimic despre deciziile și despre rapoartele acestor consilieri făcute la Moscova. Prezența sovieticilor, a acestor consilieri și rolul lor după moartea lui Stalin este un subiect neabordat. Și nici nu știm când aceste surse, atât de prețioase, vor deveni accesibile pentru cercetătorii din întreaga lume.
Continuăm să îl moștenim pe Stalin? Nu neapărat în mod direct, ci subtil. Cum se spunea despre comunism – o fantomă bântuie Europa… La fel – fantoma stalinistă încă ne bântuie?
Da. Și fantoma lui Lenin. Războiul ruso-ucrainean a demonstrat că sunt încă fantome active. Și pentru România e valabil aceasta. Noi stăm pe un anumit trecut, trecutul este pe umerii noștri – și este un trecut greu. Secolul trecut este încărcat de violență, este plin de ideologie totalitară – și de consecințele atât de tragice ale punerii în practică a acestei ideologii. E un secol de combinații ideologice, sociale, culturale care au distrus capitalul social, dar și cultural al României. Nu numai al României, de fapt. Dar România a fost un caz extrem de dur de comunism. Politologul Vladimir Tismăneanu are o carte – Stalinism pentru eternitate. România a fost un caz pentru care elementul stalinist, forța brută a statului prin mecanismele sale represive au fost evidente atâta vreme. Comunismul românesc a fost extrem de dur, de violent. Destalinizarea în România, de care și Regiunea Autonomă din România ar fi putut profita, a fost extrem de scurtă; a fost plină de contradicții, de conflicte interne, după cum știm – executarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. A fost o „fereastră“ scurtă, complicată și plină de contradicții. Vorbeam mai înainte despre teme aproape „tabu“ – iată încă una, legată și de acea perioadă: antisemitismul de stat. După 1956 se creează premisele – și se întăresc aceste premise – ale unui comunism național, pe criterii etniciste.
O idee sovietică, așadar. Încă una dintre numeroasele idei de origine sovietică din cale-afară de proaste, nu?
Este greu să răspundem la această întrebare în termeni moraliști: bine-rău. Cred că a fost o idee bună din punctul de vedere al regimului – și inteligent aplicată, utilizându-se limba maghiară, pentru că a făcut în așa fel încât comunismul să pătrundă, semnificativ, în Transilvania, altfel decât dacă s-ar fi făcut apel la limba română. Politic, a fost o mișcare inteligentă; sigur, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al democrației, sigur ea nu a fost o idee bună, pentru că, în fond, ceea ce domina această perspectivă politică era ideea totalitară. Însă istoria mea, povestea pe care încerc eu să o spun în cartea despre Regiunea Autonomă Maghiară demonstrează că marea majoritate a populației din acea zonă nu se încadrează în categorii precum „vinovații“ sau „eroii“. E o poveste despre cei care au trăit, au supraviețuit, s-au adaptat, apoi au crezut încet-încet în ceva, mai apoi s-au deziluzionat și, cumva, au navigat în acel regim. Mai vreau să spun ceva – am găsit în arhivele în care am intrat, nu numai sau nu atât în presă, cazuri, multe, de persoane care, cel puțin la început au crezut în această ideologie comunistă și în ceea ce promitea ea că va face cu societatea și cu oamenii. Au crezut în comunism, au crezut în mitul egalității. Când au văzut cum stau în realitate lucrurile, când au constatat, uneori direct, nedreptatea, au trăit foarte mari deziluzii. Când au văzut violența, necazurile, corupția, abuzurile. Această realitate – inclusiv cu privire la Regiunea Autonomă Maghiară – a infirmat tot ce aceste persoane au auzit în școli sau la ședințele de partid. Mitul și realitatea s-au confruntat direct; din nefericire, realitatea a învins mitul.
A început interesant această idee – ca o mare, aparent generoasă promisiune –, dar, de sfârșit, ea a sfârșit prost în mod evident. Greșesc?
Da, acest fapt este clar. Ideea a sfârșit prost. Deznodământul a fost unul negativ. Și mai mult decât atât: nu reprezintă un model pentru viitor. Dar, încă o dată, în privința viitorului: nu trebuie să discutăm despre această idee în termenii de autonomie teritorială. Există exemple bune de asemenea autonomie – Tirolul de Sud, spre exemplu, între Italia (eu însumi sunt pe jumătate italian) și Austria, încă din anii 1970, protocolul acestei formule de organizare a fost perfectat în decenii de muncă și a garantat o dezvoltare socială, economică și culturală remarcabile, așa încât această regiune de munte este una dintre cele mai bogate. Tirolul de Sud nu e numai o idee bună, ci și o idee care a fost bine realizată. Însă, încă o dată, ideea Regiunii Autonome Maghiare nu a fost bine pusă în practică, iar sfârșitul său a fost unul negativ. În această chestiune, problema nu trebuie să se pună în termenii autonomiei teritoriale. Mai mult, problema aceasta specifică ține de valoarea precedentului: moștenirea stalinistă a acestei teme și totodată regiuni nu trebuie să fie valorificată acum. Nu este aproape nimic de salvat din acest model – un model care a fost „fructul otrăvit“ al timpurilor în care el a fost gândit și pus în practică. Însă există probleme actuale pentru Transilvania. Pe de o parte, comunitatea maghiară are o lipsă mare de încredere în statul român. E o problemă care pornește de la finalul Marelui Război, din 1919-1920. E o caracteristică pe care o regăsim constant în ultima sută de ani, cu puține excepții sau cu puține „ferestre“ de speranță sau de iluzii. Spre exemplu: guvernul Iuliu Maniu în 1928, guvernul Petru Groza în 1945, Regiunea Autonomă Maghiară – pentru câteva zile sau săptămâni în 1952, Revoluția din 1989 – cu speranța unui stat mai firesc, democratic, liber, descentralizat. Aceste speranțe au devenit, repede cum spuneam, deziluzii. Pe de altă parte, pentru statul român, secuimea rămâne ceva inconfortabil – și etnic, și economic, și social. Eu nu cred că în zona aceasta există cu adevărat un potențial de conflict, cum a fost cazul cu Kosovo, cu Bosnia-Herțegovina sau cu Ucraina. Transilvania este altfel; aici, naționalismul are dinamici foarte diferite. Problema aici, din punctul meu de vedere, nu ține de o anume violență. Problema e că județele care compun această regiune sunt dintre cele mai puțin dezvoltate din România – și acesta este un proces care s-a accelerat în ultimii 10-15 ani. Nu există un proiect amplu, major pentru această regiune. Și e o problemă complexă – socială, economică, într-un fel și culturală. Iar rezolvarea acestor teme care compun această problemă nu poate fi făcută cu retorica identitară. Aceasta nu ne ajută acolo – nici din partea României, nici din partea Ungariei.
Eseul dumneavoastră e un argument despre necesitatea de a învăța lecțiile din trecut. Pentru că, altfel, riscăm să le repetăm, nu?
Da, exact asta am încercat să fac. Sper că, în viitor, cercetători – poate mai tineri decât mine – se vor apropia de această temă, în sine fascinantă. Nu e o temă ușoară – nici din perspectiva română, nici din cea maghiară –, dar este o temă fascinantă. Cred că trebuie să mixăm cu responsabilitate aceste două perspective și cred că trebuie să ne despărțim de canonul naționalist, pentru o abordare „micro“ inteligentă și plină de beneficii pentru cunoaștere și înțelegere.
