Cimitirul vesel de la Săpânța e, fără îndoială, unic în România și nu cred că sunt multe în lume care să-i semene. De spus de la început, însă, că singularitatea lui e de nuanță, nu de esență, căci toate cimitirele lumii sunt forme de instituționalizare a morții, de organizare a ei în relație cu cei vii. Dar nuanța sa specifică îi adâncește unicitatea. În cele ce urmează, îi voi analiza „filosofia“, dar voi încerca să-i număr și rădăcinile și înrudirile. El nu a apărut ca o noutate absolută, ci se întemeiază pe o lungă istorie a omului care vrea să înțeleagă una dintre calitățile sale fundamentale: condiția de muritor, muritudinea, cum am numit-o. În plus, Cimitirul vorbește și despre mitologia morții în viziune românească, dar cu o situare pe cât de tradițională, de veche, pe atât de originală și surprinzătoare.
Cimitirul de la Săpânța e reținut în multe dintre topurile de pe internet printre cele mai faimoase cimitire din lume, cum ar fi Père-Lachaise din Paris, Zentralfriedhof din Viena, Highgate din Londra, Prazeres din Lisabona etc., etc. Toate acestea și-au dobândit faima fie fiindcă găzduiesc mormintele unor mari personalități, ele fiind totodată și memoriale, fie fiindcă sunt decorate cu imense statui de marmură și mausolee sculptate, cu o bogăție a decorurilor care pune în umbră moartea însăși. De remarcat imediat unicitatea Cimitirului de la Săpânța. E un cimitir de oameni obișnuiți, ca toți oamenii, iar crucile lui pictate cu greu pot concura cu somptuozitatea monumentelor funerare din celelalte cimitire vestite. Însă exact în asta constă unicitatea sa și situarea într-o avangardă a refacerii complementarității firești, naturale a vieții cu moartea. E un cimitir revoluționar, utilizabil ca argument pentru o veritabilă „reformă a morții“, precum cea descrisă/sperată de Edgar Morin (L’Homme et la Mort, 1976). O „reformă a morții“ ar restaura demnitatea umană, pierdută sub presiunea dogmelor; condiția de muritor, calitate supremă a ființei umane, ar putea deveni o forță. „Nemuritorul“ – fie el „omul nou“ al societăților totalitare sau seninul și iresponsabilul consumator (și de iluzii) al erei post-industriale – pune în pericol nu doar calitatea vieții, ci și existența însăși a omenirii. Existența destinală sub semnul morții e răul necesar care dă sens vieții trecătoare, căci singura salvare la îndemâna omului e arta, creația.
Prin organizarea sa, Cimitirul de la Săpânța are dreptul de a fi analizat ca tradițional locaș al morților de încadrat mitologiei universale a morții; prin „poeziile“ de pe crucile sale colorate, însă, el își revendică și apartenența la literatura pe tema morții. De alăturat și valoarea plastică a picturilor sale cu chenare migălos lucrate. La Săpânța, avem de-a face cu o chintesență a instrumentelor omenești de înțelegere a morții și de dobândire a unui măcar iluzoriu control asupra ei. Voi încerca să probez ideea că nu veselia e trăsătura definitorie a Cimitirului vesel. Și că la Săpânța se petrece o veritabilă resocializare a morții.
Desigur, nu am ales la întâmplare mottoul dintr-un cântec popular maramureșean. El conține, lapidar și expresiv, o întreagă artă de a muri. Simplificând: omul se definește (și) prin pasul important pe care l-a făcut transformând în artă nevoile sale fundamentale: hrana, adăpostirea, perpetuarea; dar și datele destinale, moartea, sau cele esențiale pentru supraviețuirea sa ca om, comunicarea verbală și gândirea. Specia umană își asigură dăinuirea nu doar prin moarte în beneficiul urmașilor, ca la celelalte viețuitoare, ci și prin „memorie culturală“. Nu întâmplător, în limba română a găti (verbul pentru ars culinaria) e rudă cu a se găti, cu împodobirea veșmintelor și a trupului; amândouă trimit la sentimentul că lucrurile nu sunt gata de la sine, nu se cer preluate fără crâcnire, ci mai pot fi oricând îmbunătățite, căci imaginația are spațiu de desfășurare în toate mișcările și purtările omenești. O nemurire de un grad mai înalt și mai personalizată poate fi atinsă prin urma pe care o lași pe Pământ și care poate fi văzută. Până și dispariția poate fi și se cuvine să fie văzută: „numai m-or vedea că nu-s…“. Nu doar or/vor vedea că lipsesc, ci mă vor vedea pe mine în calitate de urmă, de absență vizibilă, căci înfrumusețată cu repere artistice ale memoriei. Din spațiu discret și tăcut rezervat morților, cimitirul poate deveni, iată, vistiernic de vieți trecute, muzeu al trecerilor și model de viață și de moarte.
Veselia. Cum am sugerat deja, Cimitirul de la Săpânța nu e vesel, în adevăratul înțeles al cuvântului, chiar dacă veselia lui a fost pusă, ipotetic, în legătură cu perspectiva dacilor asupra morții, cu bucuria cu care se însoțea trecerea dincolo, într-o lume mai bună. În lucrarea sa Dacii, 1965, Hadrian Daicoviciu reia precaut și cu titlul de posibil scenariu istoric spusele lui Herodot (Istorii, V) despre veselirea dacilor la înmormântări. Pe acest subiect, se trimite de obicei și la alte surse – Valerius Maximus, Facta et dicta memorabila, II, și Pomponius Mela, Descrierea pământului, II – care vorbesc despre obiceiul tracilor de a întâmpina cu tristețe și cu lacrimi nașterea unui copil, dar de a se bucura la moartea unui semen care scapă de neajunsurile vieții pământene pentru a accede la binefacerile vieții de apoi. Vagi și controversate, informațiile nu pot fi luate în calcul fără rest. Pe de altă parte, petrecerea de după înmormântare e un obicei întâlnit până azi la multe popoare. El nu indică veselia, bucuria, ci e o încercare de reconfigurare a forței comunității, slăbită prin dispariția unuia dintre membrii ei. Henri H. Stahl evocă obiceiuri funerare din Nereju, unde, la priveghiul mortului, se cânta și se juca, veselia părând să-i cuprindă pe toți cei care au rămas, deocamdată, în viață (Nerej – un village d’une région archaïque, 1939). Tot astfel, bocetele nu sunt neapărat tragice. Obiceiul plângerii specializate, ritualice a morții e tot o formă de împăcare cu muritudinea, o încercare de a înfrumuseța un moment de însemnătate maximă pentru comunitate, de a-l face memorabil. Cântecele de mort sunt frecvente la înmormântările din zona rurală până astăzi. Se pare că obiceiul e frecvent mai ales în Transilvania (Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, 1981). Există volume întregi de Versuri de rămas bun, Hore ale mortului, bocete elaborate, orații funebre pe care le rostesc ori le cântă diecii la înmormântare. Ele sunt comparabile cu poeziile de la Săpânța, dar perspectiva și scopul sunt altele. Bocetele sunt impersonale, preluabile de toți, de gata, poeziile de la Săpânța sunt strict personalizate.
Revenind, Cimitirul de la Săpânța nu este vesel. El e, mai degrabă, senin și împăcat, într-o primă gesticulație, și gătit/împodobit în următoarea, făcând pasul de la eveniment de neocolit al existenței la artă. Și nu e deloc surprinzător că o astfel de împodobire a morții se întâmplă în Maramureș. Celebrele porți maramureșene sunt deja treceri migălos decorate de cioplitorii în lemn între două lumi, două teritorii. Ele închid lumea din interior a ogrăzii, a bătăturii, o apără, dar o și deschid simbolic spre lumea de afară a comunității, a străinătății. Horbota motivelor sculptate e semn de mândrie, dar și de generozitate, de înțelegere culturală, aș zice, a relațiilor interumane. Nu te arăți oricum în fața Celuilalt. Nici măcar după moarte. Crucile zvelte de la Săpânța, cu un acoperiș închipuit deasupra lor, sunt porți între lumea de aici și cea de dincolo, un soi de praguri de netrecut, în fond, între viață și moarte, dar sugerând complementaritatea celor două. Se spune frumos (aplecarea estetică e indiscutabilă) că legătura dintre viață și moarte se cântărește prin ceea ce rămâne în urmă. Iar ceea ce rămâne e o poveste, o operă. Puse în cuvinte, oricât de naive și de imperfecte, viețile își revendică, rostindu-se, un rost. Durează doar ce e spus/scris. Rostirea, cu variantele adesea stângace de ars dicendi, le asigură șansa supraviețuirii. Sunt multe feluri de a muri, viețile pot fi retezate de bătrânețe („moartea bună“), ori de vreun accident, de boală sau, cazul cel mai grav, de un omor, o moarte forțată, care se instalează hoțește, abuziv, în ritmurile naturale, bulversându-le. Toate merită o poveste gata să se prefacă în pildă.
Cimitirul ca adunare de oameni. Retezând relația, moartea nu mai deghizează absența, ci o „strigă“ cu tăcerea de nepătruns a măștii care ia locul chipului. Acest „fără-răspuns“ al morții e vinovat de mai toate scenariile culturale vizând muritudinea. Fiind insuportabil și creator de panică, „fără-răspunsul“ se cere „mușamalizat“. Dar nu mușamalizare se numește ceea ce face Cimitirul de la Săpânța, ci suplinire a fără răspunsului cu răspunsuri umane, demne. Cu ideea că o viață povestită, verbalizată, fie și sumar, cu „o ciudată demnitate și o mândrie liniștită“ (Rainer-Maria Rilke) are mari șanse la ne-uitare.
Obiceiul de a scrie pe cruce nu doar datele nașterii și ale morții, ci și vreun citat tradițional e vechi și foarte răspândit. Cele mai folosite sunt cele de genul memento mori: „Trecătorule, nu uita: am fost ca tine, vei fi ca mine!“ În Cimitirul din Săpânța, un fel de panou, reprezintă Moartea neagră și hâdă clamându-și stăpânirea: „Eu sunt mai tare ca tine/ Uită-te bine creștine/ Că eu sunt urâta moarte/ Pe rând voi duce pe toate“. În majoritatea cazurilor, însă, nu e vorba despre epitafuri. Prezente la toate neamurile încă din antichitate, epitafurile sunt înscrisuri pe mormânt prin care cei rămași în viață își mărturisesc dragostea față de cel dispărut, durerea despărțirii, promițând neuitarea. Foarte adesea se recurge la fragmente de poeme celebre. E o atitudine împrumutată, o supunere la o modă, la o tradiție a locului. În cimitirele lumii, culoarea predilectă e cenușiul întrerupt de verdele vegetației, dar mai ales e caracteristică „liniștea de mormânt“. Crucile tac. Cei muriți au extrem de rar dreptul la cuvânt. Epitaful e o descărcare de sarcină îndoliată a supraviețuitorului și de cele mai multe ori nici măcar nu despre cuvintele lui e vorba, ci despre o formulare străină.
Ei bine, cu totul specific Cimitirului de la Săpânța e permanentul cor al vocilor. Cimitirul e o inedită strigare a catalogului comunitar. E o arhivă complexă, o evidență analitică a morților comunității rurale, adăugând datelor nașterii și morții scurte biografii. Ca într-un straniu album de familie ori de absolvire a vieții, cei morți par a se ridica pe rând, pentru a se prezenta pe scurt: „Aci eu mă odihnesc/ Pop Grigore mă numesc/ Mie mi-a plăcut tractorul/ Cu sticla să-mi astâmpăr dorul/ Am trăit tot supărat/ Că tata de mic m-a lăsat/ Poate așa a fost soarta mea/ Tânăr să-mi las viața/ Moarte, tânăr mă luai/ La 33 de ai“; „Mi-a plăcut mie a trăi/ la masă cu prietenii/ să râd mult să pot glumi/ C-am fost drag oamenilor/ le-am făcut în voia lor/ Am venit de la Carei/ De unde-s părinții mei/ Am venit la Săpânța/ unde mi-am făcut casa/ Și în veci nu ne-om vedea/ că lumea asta o lăsai /la 55 de ai“. Uneori cel rămas e interpelat direct: „Dragă Ancuța ia aminte,/ fii deșteaptă, fii cuminte./ Să-mi aduci la mormânt flori/ de sute și mii de ori!/ Iar acum vă las pe toți,/ frate, soră și nepoți!/ Eu vă las pe toți cu bine/ și să nu uitați de mine!“.
Chiar dacă vorbele nu sunt neapărat ale morților (cu excepția crucilor arvunite din timpul vieții, pe celelalte sunt date provenite de la familie ori de la pictorul de cruci), le sunt puse în seamă. Morții se recomandă și se descriu, ordinea luărilor de cuvânt stabilind-o vizitatorul care citește crucile una câte una, răsfoind Cimitirul. Uneori, trecătorul e îndemnat anume să nu piardă nimic din poveste: „Aici eu mă odihnesc/ Mănăilă Ion mă numesc/ Am fost Ionu lui Nani/ Puțini ca mine or fi/ Și de treabă și frumos/ dar nu am fost norocos/ că pre tânăr am murit / Și putrezăsc în pământ/ Dragă mamă și soție/ D-zeu să vă mângâie/ pe ai mei copii și nepoți/ Tare v-am iubit pe toți/ Iar ca să știți mai departe/ Vă uitați pe ceea parte“ [sm IP].
Impresia dominantă e aceea a zarvei, a larmei. Adunarea celor morți e zgomotoasă, „vorbesc“ toți deodată, fiecare a cappella, desigur, dar efectul e acela al unui complicat canon. Vocile sunt ale unor individualități care se află acum alături doar fiindcă se supun unui dat colectiv: muritudinea. Mesajul lor e vibrant și individual.
Personalizarea. Condiția de muritor, de viețuitoare cu viață limitată, uniformizează. De aici dorința familiei ori chiar a muribundului ca monumentul său să fie diferit, să-i arate, în oricât de mică măsură, unicitatea. Diversitatea e prezentă și în sat, și în cimitir, chiar dacă se remarcă imediat alinierea, pattern-ul preluat de la unul la celălalt. Comunitatea are reguli aceleași, care asigură și perpetuează buna vecinătate, dar fiecare cruce are un detaliu care diferențiază. Chenarele de flori exersează variațiuni pe aceeași temă, desenul din covorul tăbliei se modifică oricât de puțin. Mai mult. Pictura nu va reproduce fotografic chipul celui mort, personajele sunt schițate cu trăsături repetitive și simbolice. Pictura naivă e esențializare a unor ipostaze existențiale, nu reproducere întocmai. Bătrânul, tânăra femeie, copilul, flăcăul sunt înfățișați în costume destul de asemănătoare – căci e vorba de portul ținutului, și el semn nobil al apartenenței –, dar se va adăuga un detaliu legat de meserie, de cauza morții, de locul în comunitate. Silueta umană are o preajmă sumar schițată trimițând la instrumentarul și decorul din timpul vieții. Ei, morții, sunt reținuți ca exemplare tipice ale unui întreg – sunt toți oameni și muritori –, dar se respectă ideea că fiecare om are viața lui și moartea lui, că există mereu amănunte care individualizează și pot dobândi dreptul de a fi reținute ca atare: „Aici eu mă odihnesc/ Române, așa mă numesc/ Până pă lume am trăit/ Multă avere am cârmuit/ Batoză am avut/ Mulți saci din greu am umplut/ Și pâine mare am făcut/ La oameni care mi-au lucrat/ Multe guri am săturat/ De aici și din alt sat“; „Pe lume cât am trăit/ Am fost în sat renumit/ Că am fost gestionar/ Și un mare măcelar“; „Am fost Dioca Pusului/ Și poștașul satului/ Cu poșta când am venit/ Toată lumea m-a iubit/ Le-am dat poșta și-am plecat/ Și râzând eu i-am lăsat“.
Morala. Umorul, satira. Textele de pe cruci, cele mai multe, sunt descriptive, numele fiind urmat fie de o schiță caracterială, fie de detalii privind motivul morții, când moartea iese din firescul ei și e cauzată de un accident fatal. Poeziile-biografie sunt la persoana întâi, sunt „asumate“ de cel mort. Indiferent de sursa lor, ele sunt contracarări repetate ale fără-răspunsului morții, sunt limba de moarte transmisă celor încă vii. Sunt adesea chiar „mintea de pe urmă“ a românului care cântărește și judecă o viață curmată. Au o morală explicită sau discretă, viața/moartea fiecăruia devine exemplară, în sensul reținerii unui detaliu care poate completa portretul muritudinii. Deși se vorbește de obicei despre textele satirice și umoristice de la Săpânța, lucrurile nu stau chiar așa. Nu de satiră e vorba de vreme ce se recurge cel mai adesea la persoana întâi. Mortul, mort din vina sa, din pricina vreunei patimi nesănătoase, are șansa – intermediată de autorul crucii – de a-și oferi experiența ca îndreptar de viață. Lecția despre moarte e secondată de lecția despre o viață care să nu te lase prea degrabă pradă morții: „Țuica e curat venin/ Ea ne-aduce plâns și chin/ Că și mie mi-o adus/ Moarte sub picior mi-o pus/ Cui îi place țuica bine/ Va păți așa ca mine/ Că eu țuica am iubit/ cu ea-n mână am murit“. Comunitatea învață din viețile trecute. Ea reține exemplele de vieți mai puțin admirabile: „Fost-am colector la sfat/ Și ce ordine am căpătat/ Pe toate le am executat/ Și mulți omeni am supărat/ Dar acum le cer iertare/ De la mic și de la mare…“, dar conservă și povestea unor vieți de oameni vrednici, care au dedicat binele lor comunității întregi: Aici „ne odihnim pe vecie/ George Holdiș cu soție/ Cât pe lume am trăit/ În carte mult am cetit/ Și cu sipca am dohănit/ Dar copii buni am avut/ Pe toți bine i-am educat/ să fie de cinste în sat…“; „Aici eu mă odihnesc/ Bodnar Ioan mă numesc/ Cât am trăit pe pământ/ Tâmplăria mi-a plăcut/ Orice lucru am lucrat/ La toți oamenii din sat/ Uși și paturi am făcut/ La care cum li-o plăcut…“. Nu sunt rare nici viețile ratate, chinuite: „Aci eu mă odihnesc/ Ileana lui Mihăeș mă numesc/ De mică cocoană/ De tată am rămas orfană/ Mama cu greu m-o crescut/ Numai pe mine m-o avut/ Și nici la căsătorit/ Binele nu l-am găsit/…“; „Aici eu mă odihnesc/ Și Pop Ion mă numesc/ Cât pe lume am trăit/ Am lucrat și am necăjit/ Car și cai mult am mânat/ La colectivul din sat/ Pân-un cancer m-a luat…“. Se înregistrează și accidentele, uneori lapidar: „Aci se odihnește Bodnar George/ au trăit 56 de ani/ mort la anu 1948/ tâlnit de fulger“, alteori filosofând pe tema sorții crude: „Ardă-te focu taxiu/ Ce-ai venit de la Sibiu/ Cât e Țară Românească/ N-a fost loc ca să oprească/ Numa lângă casă noastră/ Pe mine să mă lovească./ Părinții rău să-i necăjească,/ De nimic nu-i așa dor mare/ Ca cuconu când îți moare/ Nici nu este supărare,/ Ca cucoana când îți moare/ Părinții cât or trăi/ Ei pe mine m-or jeli“.
Cât despre umor, acesta poate fi involuntar: „Cât pe lume am trăit/ Multe oiț-am belit/ Carne bună-am pregătit/ Carne bună nu poveste/ și să o mâncaț domnește/ Vă dau carne grasă tare/ S-aveț poftă la mâncare“; „24 de ani / am fost numai pădurar/ Cine la mine a venit/ Cu ce am putut l-am servit / Am băut o pălincă bună/ Și-a mers cu căruța plină…“; „Am făcut școala comercială/ Am învățat să pun în pahară/ La omu ce-o fost mai bat/ Să țin țoiu aplecat/ Dar la omu cumpătat/ Paharu bun i l-am dat“. Sau pieziș, mai aproape de anecdotă: „Sub această cruce grea,/ Zace biata soacră-mea,/ Trei zile de mai trăia/ Zăceam eu și cetea ea./ Voi care treceți pă aici/ Încercați să n-o treziți/ Că acasă dacă vine/ Iară-i cu gură pă mine…“.
Resocializarea morții. Pentru Jean Ziegler (Les vivants et la mort, 1978), eliberarea morții, în sensul reintegrării sale în devenirea socială, este – sau ar fi trebuit să fie – revendicarea sfârșitului de secol trecut. Societatea postindustrială refulează moartea și neagă orice statut morților. Jean Baudrillard vorbește chiar despre o „extrădare“ a morților, despre scoaterea lor în afara circulației simbolice a grupului. Puțin câte puțin, morții încetează să existe. Desocializată progresiv, moartea se autonomizează ca fatalitate individuală. Thanatopraxis-ul, crede Jean Ziegler, ar putea să redea omului rolul de subiect activ al istoriei sale: „Fără moarte, omul n-ar avea destin. Fără deces, existența umană ar fi privată de sens și toate gândurile, actele și visurile noastre ar fi marcate de indiferență. Libertatea omului pretinde, așadar, existența morții.“ Taina nașterii și taina morții au fost lăsate în seama preoților și, mai nou, a medicilor. Omul s-a privat astfel de două coordonate esențiale pentru regăsirea rostului uman al vieții.
La Săpânța, resocializarea morții e cea mai puternică urmare a ineditului crucilor sale povestitoare. Așezarea celor morți e o replică simbolică a așezării celor încă vii. Și culorile sunt aceleași. Albastrul zugrăvelii caselor din satele din zonă e preluat și pe cruci. Albastrul de Săpânța, cum e numit, e intens, senin, echilibrat. Celelalte culori prezente firesc în picturile de pe tăblie nu-i pun în umbră seninătatea, ci o valorează. Nici măcar negrul, mortuar în accepție tradițională, nu-i atenuează calitatea de asumare senină a destinului de muritor. Nu e moartea „ce răs pânde teroare-n omenire“ de vreme ce „s-asamăn între-olaltă viață și cu moarte“, cum ar spune Eminescu. Așezarea în oglindă a satului și a cimitirului, cu preluarea culorilor și a „arhitecturii“ din primul în celălalt sugerează o profundă „știință a morții“. Viața conține moartea de la început, iar moartea, intravitală fiind („M-am îmbolnăvit de moarte/ într-o zi când m-am născut“ – Marin Sorescu), e de-săvârșirea vieții: „s-a săvârșit“, se spune despre cel ce trece pragul morții; adică nu doar a încheiat/a sfârșit viața, ci a dus-o la bun sfârșit, a împlinit-o. Cultura populară nu consideră moartea neapărat ceva trist, ci mai degrabă stânjenitor, fiind de neocolit; dar și acceptând disimulări frumoase. Inexorabilă („C-o moarte tot suntem datori!“ – G. Coșbuc) și definitivă („căci morți sunt cei muriți“ – Eminescu), moartea obligă la oprirea în loc nu doar a vieții celui mort, ci și a supraviețuitorilor. Ceremonialul înmormântării e oprire temporară în loc pentru a gândi moartea, pentru a trage învățăminte, a filosofa cu speranța indirect mărturisită că până la urmă se va ivi un rost, un sens. La Săpânța, acesta e silabisit de fiecare cruce – moartea poate fi învinsă prin artă, prin urma frumoasă și înțeleaptă lăsată de cei morți. Sau de cei vii în numele lor. Cu fiecare dintre cele o mie de cruci din Cimitirul de la Săpânța se predă – se învață și se dă mai departe – o lecție despre moarte, despre firescul ei. Omul nu e doar opera uneltelor sale, ci și a mormântului (Edgar Morin). Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ți spun cine ești. Cimitirul de la Săpânța spune lumii de opt bune decenii ce cred maramureșenii despre moarte. Și o face contracarând muțenia morții prin povești de viață. „Granițele care despart Viața de Moarte sunt, în cel mai bun caz, obscure și vagi. Cine va spune unde se termină una și unde începe cealaltă?“ (Edgar Allan Poe). Într-un fel foarte special, Cimitirul de la Săpânța spiritualizează aceste granițe într-o manieră uimitor de firească, „dialogul“ celor morți cu viii continuând tocmai fiindcă „stă scris“. Cimitirul de la Săpânța e opera sculptorului pictor Stan Ioan Pătraș. Propunerea sa de comemorare colorată, împodobită, povestită a celor morți a căzut atât de bine pe așteptările oamenilor din Săpânța, încât a devenit curând regulă, acceptată de toți, râvnită de toți. Continuarea ei până azi e o dovadă în plus că inițiatorul a intuit perfect psihologia consătenilor, plierea lor liberă pe o multiseculară tradiție, deschiderea spre îmbunătățiri și personalizări.
Notă: Textele de pe cruci sunt scrise cu majuscule, mai ușor de pictat, cu destule greșeli de ortografie, care, în mod paradoxal, sporesc autenticitatea albumului de absolvire a vieții. Citatele le-am corectat tacit, cât să nu fie îngreunată înțelegerea celor transcrise.