Versul lui Coșbuc apare în unele transcrieri: „C-o moarte toți suntem datori“. Cititorul oscilează între implacabilitatea morții – indiferent ce am face, tot vom muri, muritudinea intră în definiția noastră de oameni, de făpturi vii, fiindcă muritoare – și înțelegerea ei ca datorie, cu un sens nu cu totul limpede. Fiindcă beneficiem de „clipa cea repede ce ni s-a dat“, așadar am primit un cec în alb cu scadență necunoscută, suntem datori și se cuvine să restituim împrumutul. Viața e pe credit. Vezi și moartea pe credit a lui Céline. Cum moartea și viața sunt de la început legate („S-asamăn între-olaltă viață și cu moarte“; „m-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când m-am născut“), iar „moartea nu poate fi înțeleasă decât dacă viața este simțită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viața“ (Emil Cioran), agonia devine, în acord cu etimonul grecesc, convalescență. Menținut în platou, sentimentul morții se cronicizează, datoria devine menire: menirea de a da sens morții ineluctabile prin ceea ce poți clădi în pofida ei, până la ea. Viața se cuvine să fie alegere personalizată, valorantă chiar și în cazul amenințării iminente. O spune Ștefan Gheorghidiu: „De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă [s.m.] moartea; urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă.“ Atacând înseamnă, lărgind vast perspectiva, creând. Creația/urma culturală e soluția la moarte a omului. Omul deplin, în viziunea lui Blaga, are de partea sa starea creatoare în pofida dușmanului ereditar, moartea. „Tragismul prăpăstios“ al condiției umane este frenat de „demnitatea fără seamăn“ a gesturilor demiurgice. Hărăzit morții cu fiecare clipă care trece, omul se poartă ca un nemuritor, în contradicție cu propria natură. Binele de care este în stare se naște din cel mai mare Rău, răul definitoriu – moartea. „Omul nu poate sări peste sine însuși“, dar poate să-și locuiască durabil efemeritatea.
Să amintesc în paranteză că lectura dublă, nesigură este prezentă și în cazul versului eminescian: „Și totuși/totul este trist în lume“. Totuși răspunde lui tot, adică indiferent ce câștiguri putem agonisi în cursul vieții, tristețea rămâne, căci toate sunt trecătoare, efemere; totul e trist, căci amenințat de la început. O spune și Blaga, „pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit“.
Trup și suflet, iată o separare cu totul nerealistă. Trupul omului, cât timp e viu, își datorează viul/viața sângelui pompat de harnica inimă și oxigenului. Fără oxigen, suflarea încetează. Sufletul ca esență sacră a omenescului e un mit durabil, căci pare mai pe înțeles și mai „nobil“ decât imaginea trupului ca mecanism care „merge“ cu oxigen. Fără combustibil, trupul e un cadavru. Adică e atins de cădere. După o etimologie populară, cadavru/cadaver ar deriva din caro data vermibus, „carne dată viermilor“. Sau, după altă etimologie, e vas gol. Se sugerează, așadar, că doar trupul e muritor, nu și sufletul, acesta definit vag și misterios, ceva ce poate fi dat: „și-a dat sufletul“. Creierul, tabloul de comandă al complexului mecanism al trupului viu, e lăsat în afara discuției. Deși moare și el definitiv și ireversibil în absența combustibilului. Și cade și el precum toată „carnea“ muritoare. Dar complexitatea sa năucitoare, aparenta autonomie (zisa populară „capul face, capul trage“ recunoaște lapidar conducătorul!) rămân încă un mister. De unde și neputința de a înțelege moartea însăși. Trupul e muritor și se întoarce printre elementele pământului (pe care nu le-a părăsit niciodată, de altminteri!); dar ce se întâmplă cu urzeala de conexiuni, de imaginație, de invenție, cum se poate opri, pur și simplu, cum poate dispărea?
Reluând, la naștere primești cu împrumut nu viața, ci moartea. Ea te urmărește ca datorie cu dobândă crescătoare, dar cu o scadență în alb, amăgitoare și fatală. Dacă ni se dă, ea poate fi și luată (de un ucigaș, ori chiar de posesorul ei sinucigaș). De observat nesiguranța lexicală, vagul care înconjoară viața, moartea, sufletul. Și o stranie negustorie subtextuală. Viața ți se dă, cu nuanța de dar implicită, însă ți-o poți lua și tu singur. Poți să-ți dai viața pentru o cauză. Sufletul, ca suflare – a venit într-un suflet; a scos sufletul din mine etc.–, poate însemna și viață (a-și da sufletul), caracter (suflet generos), locuitor (sat cu 500 de suflete) etc. În sensul de „substanță spirituală și nemuritoare“, fără să intru în detalii filosofice și teologice, rețin doar că sufletul e înțeles ca sinonim pentru spirit (deși sufletul pare mai lumesc, spiritul mai legat de celestitate), minte sau sine, dar și ca un concept fictiv, un construct acoperind o realitate care scapă unei descrieri ferme. Perspectiva creștină descrie omul ca alcătuire de trup hărăzit pulberii și suflet întors, după moarte, la divinitatea care l-a creat. Eu îl cred pe Lucretius: suntem uniunea dintre gând și trup. Această uniune dintre materie și spirit este viața în accepțiunea accesibilă omului. Deocamdată. Sufletul nu este un atribut al omului, ci rezultatul activității sale asupra lumii și asupra sinelui, adică efectul cunoașterii.
În vorbirea comună, sufletul a ajuns epitet abstract, absolut, nec plus ultra. Tot mai des întâlnesc evaluări care exclud orice comentariu critic, suficiente și emfatice: poezie de suflet, întâlnire de suflet. Sau mulțumesc din suflet. Deși omul e trup și suflet, doar așa fiind întreg, se vorbește despre oameni fără suflet. Mai mult, chiar dacă a-ți da sufletul înseamnă a muri, sufletul (ce-o fi el!) părăsind trupul, există în viață și literatură cazuri celebre de oameni care și-au vândut sufletul. La propriu sau la figurat, sperând foloase necuvenite. Dar cel care își vinde sufletul rămâne, în mod straniu, întreg. Nu moartea îl paște, ci oarecum dezumanizarea, ieșirea de sub legi morale tradiționale. În cazuri extreme, plătești cu viața.
Omul e surprins de moarte, fiindcă știința morții nu e înnăscută. Prosperitatea, succesul, progresul se definesc, toate, prin ocultarea finitudinii. Insuportabil și dătător de panică, „fără-răspunsul“ ei se cere „mușamalizat“ prin scenarii acceptabile ale muritudinii. Însă întrebările asupra morții pun ființa în relație cu timpul și veșnicia; ele alcătuiesc dușmanul fără de care direcția, sensul, voința vieții s-ar tulbura. Timpul care ia vamă e un soi de recuperator al datoriei. Dacă muritudinea este preschimbată în blazon, trecerea însăși este resimțită ca alegere deliberată, ca lucrare anume, ca auto-poiesis: „Mă îndemn să fiu/ și o clipă mai sunt“.
Greu definibilă, viața are avantajul că e „trăită“, că este ceea ce se petrece în prezența „uniunii trup-spirit“ și, prin urmare, chiar contradictorii și discutabile, semnalmentele ei s-au precizat de către martori implicați direct. Experiență la mâna a doua, moartea e comentariu suspendat, hermeneutică absolută, interpretare în absența „textului“, ținându-i locul. Ea este ceea ce se crede (se spune) despre ea – în regim imaginant – la un moment dat. Tocmai de aceea, poate fi definitorie pentru o societate și se poate afirma, pe drept cuvânt, că omul nu e doar opera uneltelor sale, ci și a mormântului (Edgar Morin).
Facultatea de a gândi veșnicia a dus la concluzia că trupul muritor e un accident din care se poate, la o adică, ieși. „Însoțirea“ trupului cu sufletul, asemănătoare unei vieți conjugale furtunoase (Jankélévitch), n-are la îndemână divorțul. Căci, despărțite, cele două nu pot trăi și nu există nicio singură dovadă că ar putea-o face. În Phaidon, trupul e cel care ne face să depindem: supus nevoilor și plăcerilor, opacizează transparența înțeleptului. Dar argumentele lui Socrate se spun cu jumătate de gură, cu o ușurătate a decurgerii lor care lasă să se presupună că adevărul ar putea fi, la fel de bine, altul. Divorțul, revenind la comparația de mai sus, nu e o soluție. Contradicția ființei nu e rezolvată prin moarte, căci aceasta rupe un tot, totul pus mereu la îndoială de religii și filosofii. Deși omul e hărăzit morții de la naștere și moare încet, dacă moarte treptată e numită îmbătrânirea, totuși Moartea, ea, e moarte pur și simplu, suprimare a ființei întregului, „căci morți sunt cei muriți“. Dincolo de moarte nu mai e decât amintirea din mintea celor vii, care abuzează de facultatea ei de a visa veșnicia și țese povești despre un dincolo amăgitor. Spaima de moarte secondată de capacitatea de a gândi, oricât de aproximativ, infinitul îl îndepărtează pe om de adevărul său destinal și-l împiedică să-și organizeze deplin viața în limitele muritudinii sale.
Deși, în Phaidon, problema nemuririi sufletului rămâne deschisă, căci discipolii nu pot fi pe deplin convinși, dialogul poate fi citit ca elogiu al gândului, al gândirii. Umbra de ambiguitate cu care răspunde provocărilor discipolilor ar putea să însemne că nu asta voia să lase în urma sa – încrederea în nemurirea sufletului –, ci ideea că moneda cea mai bună de măsurat toate câte sunt pe lume e gândirea. Și că gândirea e, înainte de toate, gând despre moarte. Viața-trup și moartea-suflet sunt complementare, nicio dovadă alta decât speranța nu poate fi adusă că independența lor e accesibilă omului. Cebes știe că trupul „moare mereu“, că, altfel spus, viața conține moartea și o crește în sine. Socrate nu aduce argumente, ci ipoteze: „am crezut că“, și lasă problema suspendată. Rămâne în picioare un singur sfat: „trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne împărtăși, cât suntem în viață [subl. mea], din virtute și înțelepciune.“
Față în față cu moartea, toate textele omului sunt ficțiuni. Indiferent că pornesc de la datele furnizate, dibuind, de știință ori de la cele extrase din trăirea pură și simplă secondată de talentul scriitoricesc. „Nu e destul că umbrele morții renasc în ciuda noastră: trebuie să le aducem de bună voie în lumină“ (Georges Bataille). A lua în cătare lucrurile, a-ți aținti privirea asupra lor înseamnă a le despărți de starea confuză, „colectivă“, a ne-gândului. Privindu-ți trupul trecător și gândind asupra lui detașat, faci „ucenicie întru moarte“.
Ritualul funerar nu lasă materia să-și desăvârșească lucrarea „dezonorantă“ pentru cel mort, ci ia în seama ei sfârșitul, îl închide într-un spectacol complicat prin care dispărutul să pară că „s-a întors la sine“. E un scenariu de îndepărtat gândul morții, nu de aprop(r)iat. Toate gesturile – complicate, fastuoase, împodobite – pe care le presupune lucrarea ultimă a familiei ori a comunității în jurul celui mort au în vedere și „onoarea“ celui tocmai intrat în descompunere, înhățat de materia fără „etică“, dar și, mai ales, confortul celor care i-au supraviețuit deocamdată. Chiar acest deocamdată trebuie uitat. Ritualul e al uitării. Împlinit în toate amănuntele sale, pare o faptă dusă la bun sfârșit, care îndepărtează însăși ideea de sfârșit. Priveliștea destrămării progresive nu e dezonorantă pentru cel mort. Am văzut, pe un canal muzical, un clip care reproducea într-o nemișcare „vie“ drumul de la embrion la oasele albite de vreme și roase de vremuri. Lecția mi s-a părut de o extraordinară puritate. Lucrarea materiei nu avea nimic înfricoșător, era pagină de istorie, filosofie a trecerii, seninătate cosmică și avertisment discret.
În studii remarcabile asupra morții, se vorbește despre nevoia de a elibera moartea și de a o reintegra devenirii sociale, despre restabilirea integralității omului printr-o veritabilă reformă care să-l ajute să-și regăsească „existența destinală“, să trăiască activ și responsabil cu propria moarte. Doar moartea asumată dă sens și organizare societății umane. Salvată mitului, falsei evidențe și falsului mister, „copernicizată“ (Edgar Morin), moartea este trăsătura cea mai umană. Să mori și să știi că mori, iată o posibilă definiție a omului. Eliberat de speranță, omul poate trăi cultural, adică sub semnul morții iminente și al datoriei sale de a trăi deplin timpul care i s-a dat, de a trăi creator – lucid și expresiv.