Absolvent strălucit al Liceului blăjean, promoția 1930, Corneliu Coposu a elogiat în scris sau în cuvântări ocazionale școlile și dascălii Blajului. O astfel de cuvântare ocazională este cea rostită la revederea colegială a absolvenților Liceului „Sf. Vasile“ în 1983, intitulată Spiritul Blajului, o strălucită apologie a școlilor supranumite de generosul lor ctitor, Episcopul Petru Pavel Aron, „fântânile darurilor“. După formula de adresare, Iubiți colegi, constată că la această revedere, de peste o jumătate de secol, s-au adunat destul de puțini din cei care au mai rămas, „ca să evocăm cu duioșie și cu tandrețe Blajul, Blajul plin de amintiri și nostalgie, al începutului nostru de tinerețe“.Ca toți absolvenții de liceu erau tineri și încrezători, convinși fiind că-i așteaptă „seninul fără sfârșit“. Viața s-a dovedit însă pentru o parte din ei ostilă și indezirabilă: unii au murit de tineri, alții pe câmpul de luptă în Al Doilea Război Mondial, sporind numărul eroilor blăjeni, și tuturor le-a risipit frumoasele iluzii ale tinereții. Dar a trăit în ei „Spiritul Blajului“, pe care-l definește lapidar „zestrea noastră morală care ne-a călăuzit pașii“ care a constat în știința de carte, dar mai ales în formarea de caractere. Într-o evocare a Școlilor Blajului, publicată într-un număr omagial aniversar al revistei „Cultura creștină“, fericitul Episcop martir Iuliu Hossu spunea, într-un fel asemănător, că din aceste școli au ieșit eroi, căci educația era clădită „pe stânca tare a credinței, și stânca era Isus“…„Și a căzut ploaie, și au venit râurile și au suflat vânturile și s-au pornit spre casa aceea și n-a căzut, că era întemeiată pe piatră (Mt. 8,27). Așa a fost întemeiat sufletul neamului pe școalele Bisericii Blajului, pe piatră. Și a rezistat în chip eroic. Și a biruit“. În ziaristica sa culturală vorbind despre raportul dintre instrucție și educație, Eminescu este apropiat de aserțiunile celor doi iluștri absolvenți ai Blajului și este cât se poate de actual în privința învățământului: „Dacă vorbim de acest lucru este ca să arătăm că nu în cultura excesivă a minții constă misiunea școalelor, excepție făcând cele înalte, ci în creșterea caracterului.“ Spiritul Blajului i-a ajutat să înfrunte avatarurile fizice și sufletești, care pentru generația lor nu au fost puține: secetă, foamete,două cutremure catastrofale (în 1940 și în 1977), două inundații pustiitoare, răpiri din teritoriul patriei, războiul Al Doilea Mondial, care a schimbat fundamental așezările sociale și culturale, urmat de o ocupație străină prelungită și apoi „o lungă perioadă de aspră și neguroasă căutare de identitate“. Nu este, așadar, de mirare că absolvenții promoției 1930 s-au trezit cu iluziile spulberate; Conferința lui Coposu – repet, ținută în 1983 – impune prin curajul rostirii unor adevăruri, care până atunci n-au prea fost rostite „coram populo“. Pe alocuri expunerea are rezonanțe biblice, utilizând simboluri evanghelice: „Și dacă stânca, cel puțin pe alocurea, nu s-a clintit, tot spiritul Blajului este cu pricina. Or, piatra șlefuită în Școlile Blajului s-a nimerit în capul unghiului“. Sau poate că a consolidat-o ecoul cuvintelor mari, rostite de Bărnuțiu, blăjeanul cu cea mai profundă înțelegere a dimensiunii spirituale și morale a poporului român – la 15 Mai 1848 în Catedrala Blajului. Și uimit de această putere de rezistență se întreba retoric din ce a fost făcut acest spirit al Blajului, și printr-un șir de propoziții interogativ-dubitative, care capătă sensul unor afirmații puternice spune: „Să fi fost împletit din lacrimile celor asupriți o mie de ani? Sau din povara gândurilor pe care cărturarii martiri din vechime le-au înălțat în chiliile lor sumbre, tencuite cu dragoste de neam? Sau din privațiunile nenumărate, cu care a fost plătit prețul redeșteptării noastre naționale?“
Dar sursa principală a Spiritului Blajului a fost Vlădica Inochentie, Episcopul-Voievod – din care acest spirit s-a desprins la început, apoi s-a afirmat tot mai viguros, și rândurile despre întemeietorul Blajului sunt parcă gravate în piatră, de altfel o serie de portrete ale marilor „oameni ai Blajului“ le și intitulează „busturi sufletești“: „Sorgintea punctului de plecare, cu prolificitate uimitoare se află într-o cămăruță monahală care adăpostea cea mai veritabilă intransigență răsădită într-un om chinuit de abnegațiune și renunțări, cu autoritate spirituală și cu încăpățânat crez daco-roman, deschis la durerile poporului și ermetic închis la toate amenințările vrăjmașe.“ Ai impresia citind această apologie a Blajului că întreaga dezvoltare spirituală a urbei de la încrengătura Târnavelor, înseamnă o succesiune de generații ale Școlii Ardelene, mișcarea culturală, politică și religioasă care conferă identitate națională Blajului, pentru că lupta lui Ion Inochentie Micu a fost continuată de generația pașoptiștilor, a memorandiștilor, a făuritorilor Marii Uniri și de cei prigoniți după 1848 și închiși în temnițele comuniste. Este în această conferință un elogiu al „preoților cu crucea-n frunte“, pentru că în Blaj au păstorit cu credință și evlavie, mitropoliți uniți de cucernică amintire și, într-un articol mai vechi, Preoții noștri și popii, al lui Mircea Demian – antiteza se vede încă din titlu – Corneliu Coposu polemizează cu acest scriitor din stirpea lui Damian Stănoiu care înfățișa ironic și sarcastic viața preoțească și monahală, căci este „o prăpăstioasă deosebire“între preoții Blajului, oraș episcopal, și popii lui Mircea Damian. A fost partea panegirică a cuvântării, încheiată prin stihul amar al lui Eminescu: „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii.“ Partea a doua a cuvântării este închinată promoției care a fost invitată acum la revedere. Pentru a evoca Blajul studiilor liceale ale acelei promoții, reînvie figurile dispărute ale colegilor și profesorilor. Printre cei amintiți este Gheorghe I. Biriș, cunoscut ca poet în perioada interbelică și mai ales după 1990 prin editarea scrierilor sale de către devotata sa fiică Liana Biriș Această parte este, așa cum am anunțat la început, dominată de duioșie și tandrețe, căci Blajul anilor 1930-1940 era un oraș în care se cunoșteau toți locuitorii; era o urbe scolastică, populația covârșitor dominantă era formată din profesori și elevi, și într-o înșiruire cu trăsături esențiale de portret ascultătorilor le-au fost aduse în amintire și în fața ochilor figurile venerabile de dascăli ai Blajului, cu școlari din toate ținuturile locuite de români: „Școlile Blajului dobândiseră faima care atrăgea elevi de dincolo de arhidieceză, din tot cuprinsul meleagurilor românești, erau „regnicolare“. Ca un adevărat scriitor cu talent de memorialist notează limbajul specific Școlilor Blajului de odinioară, cu vocabule al căror sens este neștiut de generațiile mai noi: bătrânul călugăr Elie Damian Domșa, care locuia într-o chilie din incinta liceului, și care-l cunoscuse pe Eminescu în popasul său blăjean din vara anului 1866, când întreba de unde ești cutare elev, folosea latinismul „ubicațiune“, uneori alumnii (elevii) „trăgeau la fit“ – adică lipsea o clasă întreagă la cursul unui profesor, omul de serviciu se numea pedel – și baciului Manoilă, plin de importanță pentru slujba lui, i se face o frumoasă evocare; școlarii sunt îndemnați să economisească„țeruza“(creion) etc. Am consultat Dicționarul universal al limbii române de Lazăr Șăineanu și n-am găsit aceste cuvinte, ele conturând așadar și lingvistic specificul Școlilor Blajului. Într-o evocare de acest fel, portretele sunt pigmentate și cu detalii ce readuc zâmbete căci aceste „slăbiciuni“ omenești erau cunoscute celor ce ascultau: Prof. Anastasia Pop era teroarea vie a liceenelor și a soțului ei; A.C. Domșa era cu „bună priză la cele spirituale“ – a fost gazda generoasă a scriitorilor ce au venit la Blaj, în prima jumătate a secolului XX – dar și la cele pământești; Flaviu C. Domșa, pictor de biserici și „enoriaș al lui Bachus“ etc. Evocarea Blajului depășește în expunere cadrele școlii și ale promoției, pentru că sunt reînviate toate categoriile sociale ale populației din „urbea scolastică“mitropoliți, arhierei, preoți și dascăli, dar și meșteșugari, și ca într-un ecou de Țiganiadă, și ceterașii (muzicanții) Blajului cu pitoreștile lor nume: Potop, Jumară etc. Evocarea se încheie cu rânduri de elegie la gândul că Blajul de odinioară, cunoscut acestor absolvenți, este tot mai estompat în memoria generațiilor de dascăli și elevi ce s-au perindat prin aceste școli, căci „se pierd, odată cu noi, tradițiile bătrâne, care au stăruit peste centenare. Ulițele vechi ale Blajului cedează pasul asaltului de blocuri. Nu peste mult, copiii de mâine vor întreba nedumeriți unde a fost «ulița grecilor», «sub hurupi», «hula», cartierul studențesc de «su’ curte»“. Evocarea nostalgică se încheie totuși într-o note de optimism profetic: „Vechile așezăminte vor dispărea, dar cred că spiritul Blajului va dăinui; căci Blajul a fost și va rămâne depozitarul unor virtuți morale definitorii pentru poporul român.“