Pe cât de simplu, pe atât de relevant este motivul pentru care Ion Barbu, în poemul Păunul, a ales această pasăre și nu alta. Valențele ei simbolice sunt dintre cele mai generoase. Veșmântul metaforic acoperă eul poetic surprins în momentul creației, cu tot ce înseamnă devenirea lui ulterioară. Dacă poetul s-ar fi limitat numai la „o splendidă pantomimă“, metaforismul păsării respective ar fi suscitat mai puțină importanță. Avem antecedentul cu poemul Izbăvită ardere, unde curcanii cu mărgelele lor roșii leagă cotidianul de celest, abstragerea din contingent și contopirea sau nunta de la „curtea galbenă“. Penajul cozii sale fastuoase, în expansiune, nu a fost greu de translatat ca drept reprezentare a plenitudinii și armoniei cosmice. Multitudinea ochilor sugerează puterea sa vizionară. Așadar, de-a lungul timpului păunul (pavo-onis) a ajuns să fie mai mult o pasăre mitică decât una pentru trebuințele domestice. Stă pe aceeași „creangă“ cu pasărea phoenix, amândouă purtând rangul de păsări astrale.
Venind din Orientul, îndepărtat, cu precădere din India, păunul este strâns legat de energiile solare, de elementul foc. Frumusețea lui precum și puterea lui de transmutație sunt puse în legătură cu șarpele: strălucirea penelor sale s-ar datora veninului pe care-l ingurgitează odată cu uciderea acestuia, un îndemn timpuriu spre cunoaștere, spre adevăr. În tradiția chineză, însoțește urările de pace și de rod. Este cunoscut ca fiind mijlocitorul: țipătul lui este folosit la prinderea altor păsări sau intrând în raza sa vizuală, femeia va putea da naștere unui copil. Sacrificarea lui stă sub semnul fertilizării cerești, prin invocarea ploii. În mitologia hindusă se spune că păunul are „penele unui înger, mersul unui hoț și vocea diavolului.“
În religia yazidită, o formă de sincretism între zoroastrism, islam și alte vechi credințe persane, o sărbătoare importantă este cea dedicată Îngerului Păun. Conform cărții sfinte, Cartea Neagră, Dumnezeu a creat din însăși lumina sa Îngerul Păun și timp de șase zile a mai creat câte un înger pentru a-l ajuta și servi pe primul făcut. Ceremoniile au loc în luna aprilie, într-o miercuri, numită Ziua cea Roșie, ziua când Îngerul Păun a venit pe Pământ pentru a aduce pacea și pentru a dărui lumii culorile penajului său. Tradițional, femeile împodobesc ușile cu buchete de flori roșii pentru a-i fi mai ușor păunului să recunoască casele yazidite, efigiile reprezentând pasărea sunt spălate, se fac slujbe, se colectează taxe, se împarte apă sfințită.
În mitologia greacă, păunul aparținea Herei, soția lui Zeus, iar faetonul zeiței era tras de păuni. Ovidiu în Metamorfoze relatează cum Mercur i-a tăiat capul lui Argus, cel cu o sută de ochi, pus de Iunona (Hera) să o păzească pe Io, de care se îndrăgostise soțul ei, Jupiter. Ca să-i păstreze pentru totdeauna ochii, Iunona îi culege și-i pune în penele păunului, pasărea sa preferată.
În Antichitatea latină, carnea păunului era consumată ca o delicatesă. Horatius îi ridiculiza pe romani, afirmând că nu se deosebește de carnea de pui, la fel și Petronius în Satiricon. Și în Evul Mediu, mesele regale îl cuprindeau în meniu, fapt văzut ca unul ostentativ. Într-o carte de bucate din perioada victoriană, se prezintă o rețetă foarte sofisticată unde și penajul era folosit pentru ornarea bucatelor. La ceremoniile nupțiale, miresei îi era servit un păun gătit în acest fel.
Creștinismul catolic i-a acordat păunului aceeași atenție; el întruchipează discul soarelui, un semn al eternității, penajul cozii evocă bolta cerească. Icono grafia creștină occidentală a preluat din epocile anterioare atribuțiile sale, cu precădere cel al Învierii. În pictura Renașterii, pasărea însoțește evenimentele de bun augur, ca în Adorația magilor, Bunavestire sau sorbind din potirul împărtășaniei. Un păun și o păuniță sunt dispuși simetric de o parte și de alta a arborelui vieții, un principiu luminos ce stă la baza formelor de manifestare a vieții: simbol al sufletului pururi neprihănit și al dualității psihice a omului. Carnea sa era considerată nealterabilă, nu putrezește, de unde și apropierea de trupul divin al lui Cristos. Alchimiștii o recomandau spre a fi consumată în demersul reîncarnării sau drept hrană pentru sufletul etern.
În mitologia românească, de cele mai multe ori, păunul este înzestrat cu multiple funcții benefice. În lirica populară, grandoarea și strălucirea lui au constituit apanajul bărbatului frumos și mândru („Păunașul codrilor/Voinicul voinicilor“). Penele lui sunt încărcate cu puteri taumaturgice, sunt folosite în descântece: alungă răul, aduc lumina soarelui; în vrăjile de „frumusețe“: fata își pune o pană în păr, iar flăcăii, la pălărie, cu credința că vor atrage atenția ființei iubitei; ele au și rosturi magice: feresc posesorul de „ochiul dracului“. În schimb, țipătul lui este de rău augur.
Remanența păunului în riturile de prosperitate, fertilitate, renaștere și nemurire pe o arie geografică extinsă sunt tot atâtea atuuri și tot atâtea „ispite“ pentru a-și găsi un loc de cinste în creația artistică.
Exegeza critică a evidențiat faptul că lirica lui Ion Barbu este una a împlinirilor solare. Soarele este pivotul central în jurul căruia poemele sale se înscriu într-o mișcare de revoluție. Drept urmare, păunul acoperă nevoia metaforică cerută de cosmologia barbiană:
Se ploconea răsăritean și moale,
Mălai din mâna ta să ciugulească.
Albastru pâlpâia și cald, la poale,
Ca pânzele alcoolului, în ceașcă.
Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de triști rotea,
Și mâna ți-a sucit, cum storci o rufă,
Și-a rupt și gâtul păsării, care bătea.
Literal, avem un scenariu pe cât de concret, pe atât de subtil, pe atât de ambiguu. „Mica narațiune“, o răz bunare erotică(?), dezvoltată într-o „pantomimă“, se poate opri la acest prim stadiu de accesibilitate, o satisfacție estetică, vizuală, bucurând și înfiorând cititorul în bună parte. Prin „Se ploconea răsăritean și moale“ avem imaginea păunului în des fă șurare plenară și ceremonioasă, plină de fast, pentru întâlnirea cu persoana care îl îngrijește. Pasărea este obișnuită cu ea, de vine să-și primească porția de mălai. Prin a se ploconi, a se înclina cu respect, cu admirație servilă, lingușire, umilință și „răsăritean și moale“ avem și o trimitere secundară: poziționarea în spațiul oriental. Albastrul turcoaz este predominant, asocierea cu „pânzele alcoolului“ aprins în ceașcă solicită o dorită „izbăvită ardere“, câștigând astfel în percepția senzorială. Dacă nu ar fi fost intitulată Păunul, poate am fi trecut cu vederea ideaticul solarian. Poetul a preferat acest titlu pentru simbolistica lui, este un atavism, o intenție directă a eului poetic. Calea spre „mântuit azur“ este înlesnită acum de acest „ochi al cerului“, al unei păsări mitice. (Galben este a doua culoare preferată a poetului. Albastru face pereche cu galbenul, de unde: o puternică unitate vizionară, un dionisiac al dezlănțuirilor celeste, susținută de verde, în ordinea preferinței.)
„Nebunul cu scufă“ a împrumutat ceva din misterul ochilor de pe penaj: „Ochi inegali grozav de triști rotea“, cu un accentuat efect hipnotic (aceiași ochi ne privesc din pictura lui Ion Țuculescu). El se constituie într-o posibilă persona având de îndeplinit o lucrare ce nu este la îndemâna oricui, gesturile lui violente: „și mâna ți-a sucit“, „și-a rupt și gâtul păsării care bătea“ ne trimit la un celebru vers: „Prends l’éloquence et tords-lui son cou!“. Actul creației se produce odată cu un sacrificiu, al păsării în cazul de față (sau „prin înecarea cirezilor agreste“, „Ascunsa-i inimă plesnește“, „Ce focul inima i-a fript-o“). O irumpere printr-un „minim“ de expresie „unit cu un maxim de idei vizionare“, ni se amintește undeva. Asistăm la o punere în ecuație în care cele două expresii se sublimează reciproc. În fond, existența „unei anumite atitudini rapsodice“ ne ajută să facem saltul dincolo, în zona „jocului secund“.
Așadar avem nemijlocit o ars po(i)etica.