Retragerea din viața literară a lui Liviu Georgescu, cu mai bine de trei ani înainte de dispariția sa pămînteană în ziua de 28 aprilie 2023, s-a petrecut în urma unor dezămăgiri despre care am discutat cu el la telefon în mai multe rînduri. Nemulțumirile veneau, în primul rînd, de la faptul că ultimele sale apariții editoriale nu au mai fost receptate de nicio revistă literară, iar premiile l-au ocolit cu aceeași lipsă de interes față de poezia sa. Însă nu neapărat aceste atitudini concertate față de poezia lui l-au îndepărtat de lumea literară, fie ea din țară, fie din comunitatea românilor din Statele Unite ale Americii, unde trăia din 1990, ci mai mult, cred, deteriorarea acestei vieți literare.
Fiind, în tot ce a făcut, un perfecționist, în poezie, în muzică și pictură, ca să mă leg doar de pasiunile lui din domeniul artelor, nu a publicat o carte de poezie decît foarte tîrziu, la patruzeci și doi de ani. În studenție, a frecventat cenaclurile universitare din București, participînd și chiar citind poezie la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, însă nu a publicat în nicio revistă literară, așteptînd să se așeze bine în pagini versuririle scrise cu pasiune. Fiind student la medicină, după ce a absolvit un liceu de muzică, studiind vioara, decizia lui de a continua medicina nu l-a îndepărtat de muzică, făcînd parte, mai tîrziu, din orchestra medicilor, în țară, dar și din cea de la New York. Nu se apropia de vioară decît dacă știa că va putea scoate din strunele ei muzica aceea curată, pe care numai adevărații muzicieni știu să o facă auzită. L-am ascultat cîntînd, transfigurat și dăruit harului său. I-am văzut și multe din lucrările de pictură, unde încerca să fie la fel de bun. Ceea ce nu reușise în poezia pe care și-o ținuse douăzeci de ani la sertar, a încercat să trăiască prin muzica marilor compozitori. De aici și perfecționismul lui.
Revenirea la poezie, pe care, în realitate, nu a abandonat-o niciodată, s-a petrecut cînd a văzut cîteva poezii ale sale publicate în revista „Lumină Lină/Gracious Light“ din New York, a lui Theodor Damina, un alt român stabilit peste ocean. Și asta se petrecea pe la finele anului 1998. În zilele Crăciunului din 1999, fiind la New York, mi-a arătat cîteva poeme de ale sale de pe vremea cînd citea la Cenaclul de Luni. I-am spus să-mi mai aducă. Și mi-a mai adus o sacoșă plină cu foi A4, pe care erau imprimate poeziile scrise de el cînd era în România. Mi-a spus că și le-a adus din țară în 1990, cînd, după trei ani de așteptare, a reușit să ajungă la New York, unde Doina, soția sa, l-a așteptat, făcînd presiuni la forurile de atunci, fără izbîndă, pentru întregirea familiei. N-a fost posibil decît după căderea comunismului. Din acea sacoșă, am ales poemele care au devenit sumarul primei lui cărți de poezie, Călăuza, pe care i-am scos-o în 2000 la Editura Axa, în colecția La Steaua – poeți optzeciști. La rugămintea lui, i-am prezentat cartea în machetă Domnului Nicolae Manolescu, care i-a scris prefața, în fond un cuvînt înainte de bun revenit în poezie cenaclistului de care își adusese aminte. Am și fost la New York împreună cu Domnul Nicolae Manolescu și i-am prezentat cartea la Cenaclul „Mihai Eminescu“, condus de Theodor Damian. Cartea a obținut Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opus Primum“. S-a spus că debutul lui a fost și ultimul aparținînd unui poet optzecist, generație din care Liviu Georgescu face parte. Pînă la el fusese întîrziatul Viorel Padina, cu al său Poem de oțel, unul dintre cei care au înființat cenaclul care a schimbat fața poeziei românești, Cenaclul de Luni. A publicat apoi Solaris, la Universalia Publishing House din New York, în 2002, cu o prefață tot de Nicolae Manolescu, urmată în 2003, de Ochiul Miriapod, la Cartea Românească. Cea de a patra carte, Orologiu cu statui, i-am editat-o tot eu, la Editura Dionisos din Botoșani, în 2004. Cartea a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Revistele „Convorbiri litearare“, „Hyperion“ și „Poesis“ i-au premiat cărțile de poezie. Cîteva premii, în acea perioadă, a obținut și în America, unde poezia sa a fost tradusă. Liviu Georgescu a scris și în limba engleză. Cam aici s-au oprit și recunoașterile juriilor literare în ce privește poezia lui Liviu Georgescu, care din 2004, aproape douăzeci de volume, a publicată la Editura Paralela 45, în cea mai mare parte prost difuzate, stocate în casa unui prieten din București. Prin urmare, activitatea literară a lui Liviu Georgescu, în ceea ce înseamnă aparițiile editoriale, este, ca durată de timp, mai mică de douăzeci de ani.
Dacă am analiza cum a fost receptată poezia sa, mai ales cea din primele zece volume, vom vedea că aceasta a fost, la un moment dat, bine primită de critica literară. Au scris despre cărțile lui critici importanți, de la Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu și Daniel Cristea-Enache la Al. Cistelecan și Ioan Holban, Mircea A. Diaconu și Vasile Spiridon, dar și Gheorghe Grigurcu și mulți alții. Este prezent în cele mai importante istorii ale literaturii române, apărute la noi în ultimii douăzeci de ani, cea semnată de Nicolae Manolescu și cea a lui Alex. Ștefănescu. Al. Cistelecan a coordonat o serie de studii scrise de studenții Facultății de litere din Tîrgu Mureș, poezia sa fiind astfel în atenția unor receptori bine informați și pregătiți să creeze un model de receptare a poeziei contemporane. Păcat că acel proiect nu a mai continuat. Se poate spune că puțini poeți optzeciști, unii dintre ei de primă linie, s-au bucurat de o astfel de receptare și prezență în atenția criticii literare cum s-a bucurat Liviu Georgescu. Ce-i drept, această „glorie“a durat pînă la un moment dat, dar a existat.
Prezent în țară, la mai toate aparițiile editoriale și-a organizat lansări la care participau foarte mulți invitați din diverse medii, dar în special critici literari, scriitori, poeți, care, prin revistele lor, i-au promovat poezia. Sunt astfel peste două sute de articole de critică literară scrise și publicate în revistele reprezentative din România despre poezia lui Liviu Georgescu. Acest fapt părea a fi un fenomen, știind că receptarea cărții de poezie în presa liteară de la noi nu era una atît de prezentă și de aplicată. Și totuși, după ani de zile, atenția față de poezia lui Liviu Georgescu a scăzut, ceea ce l-a determinat pe acesta să se retragă, dar nu și să renunțe la scris.
În manuscrise au rămas cîteva cărți de poezie și un roman de peste patru sute de pagini A4. Nu era desprins de lumea literară. Se interesa de mersul ei și ceea ce i se releva despre aceasta l-a făcut să se retragă, să nu renunțe, totuși, la scris, dar să-și reprime dorința de a mai publica. Cele peste trei sute de poezii din ceea ce am primit și am publicat ca inedite prin mai toare revistele literare din țară la disparția lui anul trecut pe 28 aprilie dovedesc o preocupare față de textul scris, o acribie și un control al limbajului poetic care denotă un contact permanent cu actul de creație. Probabil și faptul că difuzarea slabă a ultimelor sale cărți a făcut ca receptarea să nu mai fie ca la început, dar și aglomerarea titlurilor care au obosit cititorul specializat, toate astea l-au determinat să facă iarăși o pauză, așa cum a făcut de la intrarea sa în Cenaclul de Luni și pînă la debutul său din anul 2000. La acestea s-a adăugat plecarea în Florida de la New York, metropolă în care viețuiau mulți scriitori români, cu aceleași deprinderi în ceea ce însemna viața socială. Comunitatea românilor din metropola americană era împărțită în mai multe falii: scriitorii care contau îl căutau doar atunci cînd aveau nevoie sau se ivea vreun dineu oferit de poet; deteriorarea activităților de la Institutul Cultural Român, de asemenea, l-a făcut să se izoleze; iar ceilalți scriitori, de care el fugea, nu reprezentau o autentică viață literară de valoare, încît izolarea ce a urmat a condus la agravarea bolilor pe care le avea. Ultimii ani au fost, din cele spuse de soția sa, o luptă între ceea ce dorea să fie și ceea ce urma să nu mai fie. Dorința lui era să fie considerat un scriitor, dar nu unul orișicare, ci unul așa cum credea el că trebuie să fie un scriitor de valoare – își impusese un standard, avînd multe modele acolo lîngă care a viețuit. Știa că întrunește toate calitățile, iar faptul că din ce în ce mai puțini scriitori, unii declarați prieteni, se interesau de el din ce în ce mai puțin, de poezia lui, l-a pus în cumpănă și și-a analizat, în disperare, singur într-o zonă a lumii în care toți caută liniștea, perspectiva evaluărilor postume. Și, privind și la modul cum și alți scriitori români plecați dintre noi sunt menținuți în atenție, putem să-i dăm dreptate și să încercăm, pe viitor, cît e posibil, să-i contrazicem convingerea.
Din poezia sa, fie din cea de dinainte de a pleca în America, cea din care a citit la Cenaclul de Luni, nefiind un poet lăudat, așa cum nici Mariana Marin nu a fost în acel cenaclu, fie, mai ales, din cea scrisă după anul 2000, se poate constata că Liviu Georgescu este un optzecist atipic. Poezia sa nu conține elementele tipice acestei generații, chiar dacă poeții acesteia nu sunt la fel, ci, dimpotrivă, sunt individualități ușor de remarcat. Nu se simte în poezia lui Liviu Georgescu, deși referiri se fac, biografismul carateristic acestei generații, nici elementele unui postmodernism dominant. Mai curînd, tributară, la început unui metaforism comun, cu influențe argheziene, cum a observat și Nicolae Manolescu, apoi aluvionară și discursivă, cu evidențele unui epicism rafinat și livrescă în ceea ce înseamnă ideația, poezia lui Liviu Georgescu este a unui poet singular, consecvent cu un program de creație din interiorul căruia nu a evadat niciodată pentru a căuta căi mai ușoare de receptare. Unele cărți semnate de el, cum ar fi Ochiul Miriapod, au structuri simfonice în conceperea lor, cum, de altfel și întregi cicluri poetice, în care modalitatea componistică simfonică se poate vedea cu ochiul liber. Deși trăitor în mijlocul unei mișcări poetice newyorkeze, cu nume importante și modele de rezonanță, preluate mai tîrziu de minimaliștii și mizerabiliștii fracturiști de la noi, Liviu Georgescu nu s-a lăsat influențat de modelele ieftine și de succes de acolo. S-a așezat în propriul destin poetic, cu riscul de a fi, poate, plicticos, dar consacrat propriei creații, asumăndu-și toate riscurile. Și unele dintre acestea, din cîte am văzut, nu l-au ocolit.
Ca mod de viață, Liviu Georgescu și-a asumat toate riscurile posibile. Făcînd presiuni la ușa partidului comunist să ajungă la soția sa, plecată în America, pentru întregirea familiei, a fost pe lista celor ce urmau să fie linșați. A luat parte activ la ceea ce s-a numit revoluție în 1989. Imediat a plecat la New York, unde a trecut prin examene grele de acceptare a profesiei sale de medic. A reușit să lucreze în cele mai mari spitale din New York. Și-a deschis un cabinet medical de specialitate și a salvat vieți. A dat viață unui fiu. S-a bucurat de ceea ce viața i-a oferit. A adus în casa lui poezia, așa cum puțini reușesc chiar acasă la ei, în țară, să o aducă. Însă, așa cum bine știm, Dumnezeu dă, dar și ia. Iar ceea ce trebuie timpul să ne redea cu adevărat este și ceea ce Liviu Georgescu a făcut ca scriitor: poezia sa, unică în felul ei, dar și un roman despre viața din România comunistă, dar și cu pagini excepționale despre ceea ce a fost răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989.
Datoria față de memoria lui, cît și față de toți marii noștri scriitori plecați dintre noi și căzuți în uitare, trebuie să fie în atenția celor care au datoria morală să o facă.