Pentru Cristian Preda, Victor Eftimiu a devenit un personaj istoric odată cu volumul dedicat liricii politico-electorale și versificațiilor satirice de campanie, scriitorul impunându-i-se mai ales datorită caracterului său de polemist redutabil (Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic, Edit. Polirom, 2020). Eftimiu nu i-a lăsat indiferenți pe contemporanii săi, unii dintre ei răspunzându-i cu ironii la fel de mușcătoare.
În al doilea rând, în momentul în care autorul lui Înșir’te mărgărite devenea un caz demn de cercetat în mod aprofundat, inclusiv precondițiile arhivistice pentru studierea sa erau îndeplinite, în sensul că la CNSAS și la Ministerul Afacerilor Externe – două dintre instituțiile deținătoare de fonduri istorice relevante – existau numeroase documente declasificate care puteau fi studiate. Nu în ultimul rând, Eftimiu stârnește interesul datorită multiplelor identități pe care le capătă în decursul timpului și a modului contradictoriu în care este perceput postum. Născut în Imperiul Otoman, la Boboștița, pe teritoriul Albaniei de mai târziu, Eftimiu nu cunoștea limba albaneză, comunitatea din care făcea parte vorbind un dialect slav asemănător cu bulgara. Acest aspect nu a împiedicat comunitatea albaneză din România să îl revendice ca pe un conațional ilustru. Este important să notăm faptul că, odată stabilit în România, Victor Eftimiu a fost perceput de-a lungul timpului ca otoman, slav, aromân (macedo-român sau – cu un termen impropriu – „macedonean“), albanez etc. La fel a pățit și concitadinul său cam de aceeași vârstă, și el refugiat în România, ing. Stavri C. Cunescu – tatăl politicianului social-democrat din postcomunism Sergiu Cunescu, care a fost pentru decenii înalt funcționar în cadrul Ministerului Muncii și autor al mai multor cărți despre politicile sociale și muncitorești.
Spre deosebire însă de cel din urmă, Victor Eftimiu a cunoscut celebritatea și gloria, fiind un „rob al succesului“, după cum mărturisea chiar el. Poate cu excepția perioadei antonesciene, când a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu, sub acuzația că ar fi avut atitudini antiguvernamentale (la fel ca Mihail Ralea și Tudor Arghezi), Eftimiu a prosperat în toate epocile istorice și sub toate regimurile politice prin care a trecut România – „sub șase Constituții“, după cum remarcă încă din titlu autorul biografiei, reputat specialist în științe politice. De altfel, cartea este o foarte reușită biografie politică a lui Victor Eftimiu, dar este într-un fel și o istorie a vieții politice autohtone pornind de la cazul lui Eftimiu.
La fel ca celălalt adversar al regimului antonescian, Mihail Ralea, și Victor Eftimiu și-a construit un sistem de relații având la dispoziție rețele de influență. Cu ajutorul lor, a ajuns în poziții importante și în instituții reprezentative – Societatea Scriitorilor Români, Parlament, Teatrul Național din București, PEN Club (filiala românească), Academia Română, dar și francmasoneria autohtonă (p. 7). Ca o coincidență, Ralea era și el cunoscut prin frecventarea lojilor masonice, iar Stavri Cunescu făcea parte din anturajul Rotary Club. Cu toții au fost percepuți drept oameni de stânga, dar aici nuanțările sunt esențiale. După cum demonstrează Cristian Preda, Victor Eftimiu a fost extrem de apropiat de Octavian Goga (devenit un politician ultranaționalist și antisemit în anii 1930). Celui din urmă îi datorează poziția din 1920 de director al Teatrului Național din București, sub guvernarea averescană. La începutul lui 1938 – când Goga era prim-ministru – eroul nostru (membru al PNȚ, apropiat de Iuliu Maniu și de alți lideri național-țărăniști) și-a făcut iluzii de mărire prin intermediul unei alinieri discursive naționaliste, cu iz xenofob. Cam în aceeași perioadă, începând din martie 1938, Ralea și Cunescu părăseau și ei zona de centru-stânga în favoarea unui tip de corporatism agreat de regele Carol al II-lea.
În final, remarcăm faptul că autorul a construit un volum foarte documentat despre un om de succes, o personalitate care a generat reacții pătimașe de-a lungul mai multor decenii. Cartea lui Cristian Preda nu face decât să reconfirme că revitalizarea genului biografic este o realitate incontestabilă.