O generație poetică

Poetul-critic Mircea Bârsilă (încă o remarcabilă simbioză a celor două condiții) ne înfățișează o masivă cercetare consacrată poeților ziși optzeciști. Începând cu o seamă de considerații asupra conceptului de generație, de romantică sorginte, a cărui aplicare poate deveni discutabilă odată cu înscrierea în timp a unor derivații ori tangențe. În convenție tradițională, un secol ar cuprinde trei generații dar aceasta, după cum remarcă Tudor Vianu, „poate fi măsura unei generații numai în epoci liniștite, când tradițiile funcționează cu vigoare“, deoarece în vremurile „prinse într-un ritm de înnoiri precipitate“, limitele cronologice ale generației pot varia. Să ne reamintim că alături de optzeciști s-a vorbit de un „anturaj“ al lor prescurtat sub numele de șaptezeciști și nouăzeciști. Ritmul calendaristic devine motiv de speculație. În genere optzeciștii au fost plasați în categoria care s-a numit postmodernă. Asupra diferențierii modernismului de postmodernism s-a pronunțat și Mircea Martin, citat de Mircea Bârsilă, care punctează distincția dintre „poezia reflexivă“ a primei orientări, căutând „transcendența, puritatea, valorile metafizice, simbolul, metafora, esența, atemporalitatea“, fiind una „a închiderii și distanțării față de realitate și cititor“, și „poezia tranzitivă“, care „pune accent pe biografie, cotidian, colocvialitatea rostirii, expresia nudă și valorile denotative ale limbajului“. Așadar, o întoarcere spre contingent, existențial, „democratizare“, un soi de „lehamite“ s-ar putea spune în raport cu abstracțiunile, aspirația transcendentă, subtilitățile care distanțau poezia de realul brut. Așa să fie? Chiar numitul critic recunoaște că ambele fenomene se afirmă inclusiv „în înseși cadrele istorice ale modernismului“, întrucât poezia tranzitivă „ține, depinde de modernism și nu numai de postmodernism“. Cu observația, posibilă, să adăugăm, că revenirea pe desolemnizare, biografism, cotidian „realism“ ar putea fi interpretată nu doar ca un simptom al revigorării, ci și, în ciuda aparențelor, drept unul opus, al blazării, al oboselii. Înclinăm spre o atare interpretare. Stilul concentrat, „înalt“, rafinamentul, alexandrinismul resimțite ca o povară lasă loc lucidității constatative, deformalizante, tangente pe alocuri la lejeritatea prozei. Dar să aruncăm o privire asupra listei bogate de poeți (optzeci și șapte la număr, plus o serie de nume menționate lateral) asupra cărora se oprește Mircea Bârsilă. Merită apreciată generozitatea cu care cuprinde în acolada interesului d-sale inclusiv un șir de autori puțin cunoscuți, căutând în textele lor secvențe de emoție expresivă. Uneori cu declarația unei intenții reparatoare: „Nici unul dintre criticii literari importanți nu au luat în seamă, deocamdată, cu excepția lui Cornel Ungureanu, valoroasa poezie a lui Ion Monoran scrisă în cea mai mare parte chiar în anii comunismului“. Ca și: „Marin Lupșanu aducea ceva nou în poezia chtonică, atât sub aspectul simțirii, cât și sub acela al viziunii. Între tinerii poeți «hesiodici» din acei ani (Ion Burnar, Ion Alex. Angheluș, Dumitru Ștefan, Ioan Vasiu și alții), vocea sa lirică era inconfundabilă“. Ajungând la autorii de notorietate, criticul palpează cu senzori estetici textele acestora, spre a le stabili relieful caracteristic, trăsăturile apropiate de evidență ale personalității. La Ion Mureșan un dute-vino al energiei, pe un traseu al clipelor de inspirație confesivă: „Amestecul de vitalism («He, he mâine dimineață voi prinde un câine roșcat de un/ picior și rotindu-l deasupra capului ca/ pe o elice/ cu adevărat o să mă înalț la cer») și de felurite nuanțe elegiace conferă un autentic dramatism liric «spovedaniilor» pe care autorul le organizează cu simțul conciziei și cu cel al reflecției generalizatoare, în regimul poeziei cu un subtil pilon epic“. O evoluție întru aprofundare a eului liric la alt poet: „Adept, în această etapă, al «lirismului negru», în descendența lui Baudelaire, de pildă, și chiar a expresionistului Georg Trakl, Aurel Pantea a renunțat treptat la cinismul și la «severitatea» atitudinală din volumele de început, în favoarea unei pesimiste înțelegeri a existenței. De oriunde se pot culege versuri (…) a căror substanță negativă participă la crearea unei atmosfere sumbre ce implică actul de a supune realitatea unor felurite procedee de urâțire“. O proaspătă sinteză a contrastelor e semnalată la Gabriel Chifu: „Necontenita fervoare tematică și, implicit, diversitatea trăirilor lirice, adesea contradictorii, oglindesc, prin însumare, un spirit însetat de poezia de sinteză (heracleitică), o poezie în care zbaterile conceptualizante, metafizice, cu valențe baroce, fuzionează cu poezia cotidianului banal, a observației directe, fotografice“. „Revolta existențială“ la multînzestrata poetă care a fost, în opinia noastră, Mariana Marin: „Tânjind, în zadar, după o viață senină, echilibrată, poet utilizează, contrariată de realitate, imagini a căror stranietate exprimă, sub semnul unei sensibilități feminine ultragiate, acutele sale conflicte interioare. (…) Sentimentul alienării și, totodată, refuzul alianței cu o realitate distrugătoare și tiranică induc apelul la ficțiuni de factură thanatică, moartea (ca dorință și ca proiecție a unei stări de nefericire), oferindu-i poetei necesara soluție a ieșirii din războiul cu sine și cu lumea a cărei ostilitate a devenit insuportabilă“. Iar referitor la Mircea Cărtărescu, câteva rezerve: „În dorința de a ilustra teoriile despre poetica postmodernistă, Mircea Cărtărescu a utilizat în poezia sa – cu dexteritate, dar și cu asupra de măsură – aproape toate procedeele formale specifice acestei noi concepții despre poezie. (…) Nu lipsesc nici Marin Sorescu (…) și nici Ilarie Voronca (…). Stilul poeziei ludice a lui Ion Gheorghe este prezent (…), versurile sunt frumoase, dar tonul lor este unul de împrumut. Adesea, el își aduce aminte și de poezia lui Emil Brumaru“. Inteligentă, laborioasă, vădind benefica percepție a unei naturi lirice aplicate asupra confraților, ampla investigație a lui Mircea Bârsilă rămâne una de referință asupra temei generaționiste în cauză.