În vreme ce, dintre prozatorii în vogă ai celei de a doua jumătăți a secolului XX, Zaharia Stancu, E. Barbu, Titus Popovici sunt pe cale de a fi uitați de către cititorul contemporan sau de către autorii de manuale, Marin Preda s-a menținut în primul plan al vieții literare, datorită, înainte de toate, faptului de a fi avut șansa unei revizuiri serioase. O revizuire care n-a vizat, ca în atâtea alte cazuri, doar comporta men tul public al omului în regimul comunist, ci și opera lui literară. Declanșată chiar în 1990 de către Ion Negoițescu și Gh. Grigurcu, urmată de S. Damian și de alții, contestată din capul locului, revizuirea poate fi considerată încheiată în 2004, odată cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda și mitul omului nou. De ce n-a fost continuată și mai târziu și ce consecințe a avut acest lucru, vom vedea mai departe. Deocamdată, să căutăm o explicație pentru graba cu care s-a făcut reevaluarea. Ea se va fi datorat iritantului, pentru majoritatea criticilor, cult al personalității lui Marin Preda, văzut încă din timpul vieții nu numai ca un mare scriitor, dar și ca un reper moral. Un an după neașteptata lui dispariție, E. Simion a tipărit o culegere omagială, Timpul n-a mai avut răbdare, în care mai toate contribuțiile se învârteau în jurul moralității unui scriitor considerat oglinda fidelă a antidogmatismului realist-socialist. După 1989, stindardul luptei pentru un Marin Preda curat îl va purta același E. Simion, autor al unor bune pagini despre operă în Scriitori români de azi și al unui portret greu de uitat al omului în Jurnal parizian. E. Simion avea indiscutabil cea mai mare autoritate dintre toți cei care au respins orice încercare de revizuire a autorului Moromeților, deși a fost unul din primii care i-au consacrat un studiu amplu lui E. Lovinescu, în definitiv, cel care a pus în circulație conceptul de revizuire. În cazul lui Marin Preda, ca de altfel și în alte cazuri, E. Simion n-a mai văzut însă rostul revizuirii.
Obiecția principală adusă de E. Simion contestatarilor lui Marin Preda a fost aceea că nu publicistica ocazională a scriitorului contează, ci romanele. Obiecția îl viza pe Gh. Grigurcu, cel care a inaugurat dosarul revizuirii lui Marin Preda cu un text neconvențional, publicat în 1990, în care era vorba de câteva articole ale scriitorului din anii 1950, pline de clișeele ideologice de rigoare. („Sarcinile trasate de partid literaturii […] au crescut odată cu înseși marile transformări ale conștiinței“.) Remarca lui Gh. Grigurcu era lesne de combătut. E. Simion avea dreptate că astfel de fraze așternute pe hârtie în anii 1950 nu cântăreau mai nimic în opera lui Marin Preda. E curios că Gh. Grigurcu nu i-a imputat publicistului un alt articol, scris în aceiași ani, dar reluat în 1971, în Imposibila întoarcere, spre deosebire de toate celelalte, făcute uitate. E vorba de un articol în care se găsește expresia devenită celebră, obsedantul deceniu. Expresia a intrat în folclorul critic și s-a aplicat ulterior tuturor romanelor care prezentau anii colectivizării agriculturii și ai închisorilor politice într-o manieră critică. În realitate, nici vorbă de așa ceva în articol. Nu știm de ce Marin Preda l-a retipărit un deceniu și jumătate mai târziu, imediat după Tezele din iulie, când articolul a stârnit o mare vâlvă, deși era un text cât se poate de ortodox ideologic, în stilul epocii în care a fost publicat prima oară. Nu știm nici de ce a fost citit literalmente pe dos de criticii generației 1960. S-ar spune că expresia cu pricina i-a orbit pur și simplu. În fond, Marin Preda nu face altceva în articol decât să legitimeze tematica realist-socialistă, învinuindu-i pe prozatori că folosesc, în zugrăvirea satului contemporan, vechile unelte ale literaturii dintre cele două războaie, și că nu dau dovadă de spirit revoluționar. E foarte probabil că revizuirea ar fi început mai norocos dacă se baza pe acest articol compromițător.
Marin Preda a avut după 1989 tot atâția susținători incondiționali, câți amatori de revizuiri. Până și cel mai radical dintre criticii generației 1960, Valeriu Cristea, era de părere că trebuie „lăsat să treacă pe lângă noi“, ca o idee „absurdă, neviabilă și sortită pierii“ „colaboraționismul“ lui Marin Preda. La celălalt pol, S. Damian a comentat foarte nefavorabil, deși absolut corect, romanul Delirul, iar Cornel Ungureanu sau George Geacăr au remarcat persistența unor elemente realist-socialiste în Moromeții și în alte romane ale scriitorului. Cum spuneam, încercările de revizuire au încetat în anii 2000, părând a nu-i mai interesa pe criticii generațiilor noi. Cât despre criticii șaizeciști, principalii promotori ai revizuirii, ei au considerat probabil că și-au făcut treaba. Rezultatul este că se scriu, de la o vreme, despre Marin Preda, teze de doctorat, monografii sau studii encomiastice, lipsite cu totul de spirit critic sau de-a dreptul școlărești, care nu contribuie cu nimic la cunoașterea operei sale. O lectură cu adevărat nouă nu există, cel puțin până la data la care m-am documentat pentru Istoria critică. Școala a preluat, pur și simplu, opiniile noastre de altădată (ale mele, inclusiv), banalizate de E. Simion, adversar autoritar al unicului mod de a-l menține în viață pe marele scriitor, ca, de altfel, și pe alții, și anume recitirea lui, de fiecare dată, cu ochii epocii în care facem acest lucru, cu alte cuvinte, revizuirea lui. În literatură, dacă revizuire nu e, nimic nu e.
(Din Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a, 2019, text revizuit)