Răspundem cititorilor
Domnul Ștefan Dumitrescu a adresat mai multor instituții și personalități culturale, peste 40, dacă am numărat bine, o lungă scrisoare, 52 de pagini de calculator, intitulată În România trăiește și scrie unul din marii scriitori ai lumii! (Semnul de exclamație de la sfârșit, incorect gramatical, pare menit să atragă atenția destinatarilor.) M-am decis să mă număr printre cei care răspund, probabil nu foarte mulți, dat fiind titlul scrisorii care face referire atât la meseria mea, cât și la Uniunea Scriitorilor, al cărei membru autorul este. Dl Ș.D. afirmă că am fi stat cândva de vorbă, dar eu nu-mi amintesc, ceea ce este oarecum normal la vârsta mea. Sau am interpretat greșit lucrurile, fiind vorba de un fel de scenetă imaginară cu, în rolurile principale, Ion Aurel Pop, Ilie Bădescu, Klaus Iohannis și eu însumi, la un pahar, cum se spune. (Mă îndoiesc că președintele României bea, în astfel de ocazii, whisky sau președintele Academiei, limonadă. Cu siguranță însă, Ilie Bădescu preferă „vinul roșu, sănătos“. În ce mă privește, nu mi-a stat niciodată în caracter să beau „vodcă cu apă minerală“.) Un motiv pentru care am citit scrisoarea este și că titlul m-a făcut curios: chiar să existe astăzi pe meleagurile noastre, „unul din marii scriitori ai lumii?“ M-am dezumflat repede, când am constatat că dl Ș.D. vorbea despre sine însuși. Recunosc că nu i-am citit niciunul din cele 15 romane („operă romanescă de valoarea operei lui Albert Camus sau a lui Mario Vargas Llosa“) și nici n-am fost la vreun spectacol cu cele 25 de piese de teatru, „din care 10-12 sunt piese de valoare europeană“ (Ș.D. dixit). Mea culpa. De un lucru sunt însă sigur: scrisoarea cu pricina nu va face din mine un cititor al dlui Ș.D.
Dl. Gheorghiță Mocanu se întreabă într-un articol pe care l-a trimis la România literară: unde sunt cărțile proaste în revistele noastre literare? Întrebare legitimă. Am observat și noi, nu o dată, că foarte multe din cronicile și recenziile la cărți nou apărute sunt, de obicei, favorabile, elogioase sau chiar encomiastice, ca și cum n-ar exista și cărți proaste. Mai mult, nu sunt puțini criticii care confundă cea mai mică observație cu o judecată negativă. Și se feresc să facă astfel de observații, cu siguranță și din cauză că așa gândesc autorii pe care-i comentează. Mai în glumă, mai în serios, am sugerat alcătuirea unui, cum să-i zic, dicționar de cuvinte potrivite: de exemplu, când scriem despre un debutant, să nu folosim aceleași adjective sau adverbe, în general, calificative, la care recurgem când scriem despre scriitori consacrați. Dacă pe X îl apreciem ca „excepțional“ de la prima carte, ce adjectiv i s-ar potrivi lui Eminescu sau lui Arghezi? Astfel de excese nu există doar în critica literară. În jurnalism, nu trece drept „maestru“ un gazetar cândva meritoriu ca Ion Cristoiu? Mulțumim cititorului nostru pentru a fi semnalat un lucru demn de atenție. (N.M.)
Tot despre școala românească
Nu putem să nu ne bucurăm citind în diferite publicații opinii despre noua Lege a Învățământului, pusă în dezbatere publică și căreia îi consacrăm un Dosar în numărul de față. În nr. 15 al revistei 22, Cristian Preda este prezent cu un articol sarcastic intitulat Edukație: rețeta Câmpeanu, în care scrie: „Analfabetismul funcțional a dispărut. Cuvintele trimestru și semestru au fost definitiv scoase din dicționarele limbii române. Conceptul revoluționar de modul, introdus de ministrul Câmpeanu, produce minuni: în fiecare zi, televiziunile ne oferă portrete ale elevilor merituoși. Ieri, un licean din Constanța a numărat până la 9 fără să folosească o tabletă, iar alaltăieri, o elevă de 10 ani din Arad a recitat patru versuri fără poticneli.“ Ș.a.m.d. Pe prima pagină a aceleiași publicații, citim: „Așa-zisele reforme (ale învățământului – n.n.) sunt niște jumătăți de măsură, care pierd din vedere esența: programele sunt învechite (ar fi bine dacă ar fi cele vechi, problema e, din contra, că sunt… noi – n.n.), predarea se face ca acum 60 de ani (și asta ar fi bine, fiindcă era perioada în care era în vigoare legea promulgată în 1966, de Ceaușescu, o lege foarte bună, la care ministrul actual n-are nici măcar dreptul să viseze – n.n.), meditațiile și nu școala sunt la baza performanței, iar în privința abandonului școlar, analfabetismului funcțional și al școlilor cu zero rezultate la bacalaureat pur și simplu nu există soluții…“
Lectura între ce și cum citim
O eroare de gândire bine statornicită constă în a recurge la idées reçues, cum le-a numit Flaubert, pe românește, idei primite de-a gata.
Una din cele mai frecvente ar putea suna cam așa: spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești. De aici, concluzia că e, nu numai frumos, dar și eficient să-i încurajezi, bunăoară, pe tineri, mai ales când sunt școlari, să citească. Toată lumea pare de acord că e o idee bună. Este, neîndoielnic, bună, dar nu și suficientă. La ce citim, trebuie să adăugăm cum citim. Un personaj al lui Gogol și unul al lui Styron aveau obiceiul să citească tot ce le cădea în mână și cu aceeași plăcere, de la romane la anuare statistice sau, în cazul americanului, cărți de telefon. Nu le folosea, evident, la nimic. Mai grav: o lectură neînstare să discrimineze între cărți bune și cărți proaste e de-a dreptul nocivă. Lectura le cauzează unora, spunea ironic un poet. Cum citim e totul. Dacă citim în maniera celor două personaje de mai sus, îi vom așeza alături, în preferințele noastre de lectură, pe Mircea Cărtărescu și pe Tatiana Țîbuleac, pe Mircea Eliade și pe Mihail Drumeș, pe M. Blecher și pe Șerban Axinte. Alăturarea n-am inventat-o eu. O puteți găsi pe o listă de recomandări făcute de elevi unui critic literar. Partea proastă este că recomandările sunt apreciate de criticul în cauză ca o dovadă de însemnătate a lecturii. Devălmășia numelor i se va fi părut firească. La fel cum a găsit lăudabil efortul unor dascăli de a-și încuraja elevii să citească, fără a le atrage atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă lectura fără spirit critic. Se dă de obicei vina pe faptul că tinerii, în general, nu mai prea sunt interesați de cartea de literatură, dar deloc că nu știu să citească. Cum să știe, dacă nu li se spune? Sau, dacă li se spune, nu li se spune cum să citească. Dascălii sunt vinovați, nu elevii. N-am nicio îndoială că devălmășia lecturii elevilor este rodul lipsei de spirit critic al unor dascăli, care, la rândul lor, au crezut, ca și criticul literar care a întocmit listele, că important este doar ce citești, nu și cum.
Spicuiri
Un număr cu multe lucruri de citit este cel din iulie 2022 al LUCEAFĂRULUI DE DIMINEAȚĂ. Începând de la un exact și spiritual Editorial, semnat, de data aceasta, de Horia Gârbea. Intitulat caragialian Căldură mare și referindu-se la neajunsurile programului de traduceri al ICR pe anul în curs, temă preocupantă pentru Uniunea Scriitorilor, după cum ați putut citi în România literară nr. 28, articolul se încheie astfel: „…S-ar cuveni să ne referim și la Ion Creangă, afirmând că săraci ca anul ăsta, ca anul trecut și ca de când ne știm, niciodată n-am fost. Ne rămâne consolarea că n-am trăit – cât vom mai trăi – încă totul și că e loc și de mai rău.“ O superbă cronică literară consacră de Dan Cristea cărții de dialoguri Numai copilăria e glorioasă, apărută la Editura Trei, între Robert Șerban și Dorin Tudoran. În obișnuitele sale Confesiuni, Alex Ștefănescu mărturisește că nu din grandomanie a pornit Istoria literaturii române contemporane de la data apariției Istoriei lui G. Călinescu: 1941, ci de la ideea necesității colaborării între generații. Criticul amintește de obiceiul chinezilor de a fabrica faimosul lor porțelan dintr-o argilă lăsată să fermenteze 120 de ani. O generație pune lutul la fermentare, o a patra fabrică porțelanul. Asta, da, continuitate! Unde mai vezi atâta răbdare în ziua de azi? George Ardeleanu ni-l readuce în atenție pe Nicolae Steinhardt, de la a cărui naștere s-au împlinit în 29 iulie 110 ani. Iar Mircea Bârsilă îl evocă pe poetul, astăzi aproape uitat, Miron Cordun, de la moartea căruia s-a împlinit un sfert de secol. La Miron Cordun, „uimirea se confundă cu spaima mistică“, observă autorul, care citează câteva admirabile versuri: „El vine cu cartea în brațe/prințul de carte/cel viu de vis/cel viețuind/cu viața din carte. Așază/o lumânare de rouă pe masă, m-apasă/cu marea lui carte./Cea mai frumoasă/ dintre uimiri e spaima.“ Interesante articole semnează Anca Peiu despre Faulkner și Anca Focșeneanu despre Kawabata. O Scurtă privire asupra poeziei lui Gabriel Chifu aruncă Remus Valeriu Giorgioni, însoțind-o de copertele a două dintre cărțile de poezie ale autorului, dar și (spre nedumerirea cititorului) de coperta romanului În drum spre Ikaria. La întrebarea revistei referitoare la „maeștri și discipoli“, Lucian Vasiliu își recunoaște drept „unic MAESTRU“ (majusculele aparțin mărturisitorului) în „Iisus din Nazaret și învățătura lui indicibilă“. Cum s-ar zice, de nespus! Maeștrii lui Dan Perșa sunt mai pământeni: James Joyce, „care a schimbat fața prozei“, și poetul T.S. Eliot, „care i-a preluat ideea «mitologică» și a dezvoltat-o“.
Arhivele Naționale și „secretizarea“
În numele Prezidiului Academiei Române, Ion Aurel Pop, în calitate de președinte, a adresat o Scrisoare deschisă lui Lucian Bode, ministrul Afacerilor Interne (MAI), în legătură cu „posibilitatea restricționării accesului la documentele (din depozitele proprii) cu marcaje de secretizare, din perioada comunistă și chiar mai vechi“. Scrisoarea deschisă a fost publicată în nr. 7/iulie 2022 al revistei „Contemporanul – Ideea europeană“ împreună cu o Anexă intitulată Soluții pentru documentele clasificate, care conține și un istoric al problemei. Pe scurt, este evocată ostilitatea, care datează de trei decenii, a MAI față de o lege, ca în mai toate țările UE, excepție Ungaria, care să garanteze liberul acces la documente de tot felul. Legea există, dar nu numai că nu se aplică, fiind necontenit bruiată de măsuri tot mai restrictive ale instituției conduse astăzi de Lucian Nicolae Bode, iar în anii trecuți de la Revoluție de alți, numeroși, omologi ai săi. Am semnalat eu însumi această problemă în vreo două rânduri miniștrilor de resort, lui Victor Babiuc, între alții, când m-am lovit personal de refuzul accesului. Vladimir Tismăneanu m-a rugat, într-un rând, să vorbesc cu directorul genral al Arhivelor Naționale (AN), care-mi fusese coleg de liceu, să-i permită consultarea documentelor PCR din anii ilegalității, în vederea unei Istorii a comunismului românesc. A apelat la mine, fiindcă i se refuzase accesul. La Arhivele Ministerului Apărării Naționale (MAN), în schimb, nu întâmpinase nicio dificultate, obținuse xeroxuri și tot ce avea nevoie. Constatând deosebirea de comportament al celor două instituții regaliene, cum le numesc francezii, am propus scoaterea AN de sub tutela MAI, moștenire comunistă a legăturii dintre poliție și arhive, și trecerea lor în subordinea Ministerului Culturii. Ideea era că AN sunt parte integrantă din cultura națională. (În paranteză fie spus, unul din primele lucruri pe care le-am făcut când am fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor a fost să dau de urma arhivei instituției. Mai e cazul să adaug că n-am reușit să aflu dacă există și unde se află?) Sper ca Scrisoarea deschisă a Academiei Române să rezolve o situație gravă până în ziua de azi, complicată de tot soiul de interese instituționale și personale. În definitiv, au trecut aproape 33 de ani, ceea ce înseamnă o generație, de la căderea comunismului, așa că sunt tot mai puțini cei care au motive să se teamă de ce s-ar putea descoperi, printr-un acces liber la arhive, care să-i privească pe ei și pe tovarășii lor de arme, și încă și mai puțini cei care mai au puterea de a bloca accesul. Să-i trimitem urgent la plimbare! (N.M.)
Rebut
Întunecimi de soare
Buricul utecistului
„Expres Cultural“ este o revistă sobră, echilibrată, în care se acordă atenție valorii și volumelor nou apărute, prin recenzii lipsite de excese în lăudarea unor autori. Dar și soarele are eclipse, căci iată ce putem citi, într-un număr recent al publicației ieșene, sub numele poezie.
Autorul A. scrie:
lume puturoasă – ca să nu fie altfel/ într-o viață întreagă muguraș de pâslă/ ou clocit de femeia elisabeta – când din întâmplare utecistul și-a înfipt în buric o sârmă… și, uite așa stam pe malul apei moțăind/ pe cel din stânga scormonindu-l pubertatea (cum scormonește pubertatea malul nu putem să ne imaginăm ușor !)/ pe cel din dreapta (schelet de cuc) ademenindu-l moartea… și, fiecare cu bucuriile sale/ încât din apă roș și nechibzuit iese apostolul neînduratul ce-mi paște carnea și scrisul nu-mi mai dicta IOANA – soră cu pământul/ hoardă a mamei care mă duce-n răscruce/ piele pe cruce…
E clar ce zice poetul: „fiecare cu bucuriile sale“! Ne mirăm totuși că „Expres cultural“ are bucurie la hoarda mamei care-l duce pe poet în răscruce. Poemul are titlul Pietriș, dar am sugera un altul: Moloz.
Autorul G., la pagina următoare, pare că vrea să-l concureze pe confratele său, A. Căci scrie:
dezbrăcat de meteahna restabilirii
liniștii publice
mă furișez pe scara de incendiu
în intimitatea trecerii de pietoni
trecătorii își scutură bâlbele în zâmbetul
meu emoționat
devin liberul arbitru al viselor
un amestec de șoapte umezite de
lacrimile tale
devin ghimpi de trandafiri
au miros violet
sub pașii trecătorilor urme de narcotice (…)
Autorul G., care vrea să ne „dezbrace de meteahna“ citirii poeziei, a recepționat în plin bâlbele pe care i le-au scuturat trecătorii în zâmbet sau își datorează visele „urmelor de narcotice“?
Față de rătăcirile poeților A. și G., aberațiile poetei C. din același număr al „Expresului cultural“ vin aproape ca o ușurare:
Un vis în pragul veșniciei
ca într-un cort de-întunecimi de soare,
se-ascunde-n nepătrunsul gândului ascuns
(ce tautologie ne-ascunsă!)
de pânza neagra-a apei și-n izvoare.
Erai cel așteptat să mă iubești
și te-așezași în muntele trădării,
umblând după tăciuni de laur…
„Întunecimile soarelui“ din „Expres“ pun „tăciuni de laur“ pe frunțile și așa prea fierbinți ale poeților! Vreți să știi cine sunt scriitorii A., G. și C. ? Mai bine să nu aflați!