Victimele războiului
(A háború áldozatai)
Ce compătimire ipocrită.
Ce discriminare cumplită.
Că numai copiii. Sau
femeile. Doar cei care sunt
neînarmaţi. Bomba, glontele,
focul. Și că asta nu ne-ar fi trecut
nicicând prin cap. Într-adevăr. Ceilalţi
ucid cu aprobare. Dacă mor,
are și moartea lor aprobare.
Cu împuternicire. Cu tacită
consimţire. Dar fiece moarte
e-o moarte de copil. E o viaţă.
Nu cea pe care-o vezi. E acolo
mereu, deși-i tot mai mică. Cu timpul,
s-au depus straturi. Pe care le-a cărat
vântul, cuvântul, dorinţa. Asta
ar trebui să-ţi imaginezi înainte
de-a apăsa pe trăgaci. Căci ce-i pe
din afară e mort de mult. Mantaua,
pantalonii, bocancii, imnul,
drapelul, deceniile trecute,
dragostea, ura, speranţa. Toate
acestea se pot desprinde. Se pot
îndepărta pe rând, numai că în
lăuntrul cel mai adânc e un copil.
Orice omor e o cruciadă
a copiilor. Copiii ucid copii.
Să fii în stare să-ţi imaginezi.
Încerc și eu, iar și iar. Trebuie
să străvezi prin chipuri chinuite,
mânjite cu noroi și cu sânge
Poate totul se petrece schimbat.
Pâine rusească
(Orosz kenyér)
Vorbea puţin? Ori tăcea foarte mult?
Nu e totuna. Atunci am simţit
că bunicul meu tăcea mult. Acum
mă doare, mai curând, c-a vorbit puţin.
N-a povestit nimic despre America,
unde a lucrat ani de zile la o turnătorie.
S-a-ntors c-un singur cuvânt din Rusia,
unde-a fost captiv mai înainte,
în primul război mondial. Repetam
rusa la masa din bucătărie,
dar poate doar mă lăudam în faţa
verilor mei, în vremea aceea
a fost obligatorie din clasa
a cincea, le-am spus o poezie
de câteva versuri în limba rusă.
Pe neașteptate, bunicul a spus:
hleb. Mi-am întors capul spre el. Na, ce
înseamnă? Hleb. Pâine, i-am spus hotărât.
Pâine. Părea că-și înclină capul
aprobator și-a continuat să tacă.
Atunci era deja terminat de mult
și-al doilea război mondial, totul
s-a-ntâmplat în anii șaizeci. S-a-ntâmplat?
Atunci credeam că nu-i întâmplare,
ci viaţă. A adus un cuvânt. A vrut
să mi-l dea. Îl aveam deja. Și totuși
el mi l-a dat. Restul mi-l pot imagina,
dacă reușesc. Poate doar atât
își amintea și el. Un cuvânt. Cred
că azi n-aș mai îndrăzni să-l traduc.
Ce văd eu? Ce-a văzut el? Avea dreptate,
cuvintele n-au același sens. Căci
una a fost hleb, altceva pâinea.
Cuvintele doar măresc distanţa
dintre noi. El mă vedea pe mine, eu pe el.
Asta nu se poate schimba. Priveam
pâinea de pe masă. Ce însemna?
Trecerea graniţei
(Határátlépés)
Printr-un mesaj, un prieten îmi cere să scriu
poezii răscolitoare. Ar fi mare nevoie de ele.
Îmi trimite în fiecare zi știrile despre război,
interviuri, fotografii, filme, plânset, vaiet,
scheunat, pentru că în astfel de momente
dispare deosebirea dintre om și animal.
Fie că-i vorba de un copil, fie de-un câine,
viaţa e la fel de ieftină. Brusc, i-a scăzut
preţul. Morţi bine îmbrăcaţi peste tot.
Că doar e secolul al douăzeci și unulea.
Da, spun, ăsta-i adevărul. Voi încerca
să scriu poezii răscolitoare. Măcar una.
Dar cum trebuie să răscolești ceea ce-i
continuu răscolit? Unde-i intuiţia? Tot
mai insuportabilul fior de gheaţă? Nu pot
să scriu ceva mai răscolitor decât ceea ce
ni se află deja în faţă, Europa împroșcată
cu lacrimi, cu sânge. Din mâneca hainei
se vede măduva osului. Cum s-ar putea scrie
despre asta poezii răscolitoare? Într-adevăr,
poeţii sunt demni de milă în preajma
războiului. Numără pe degete bubuituri,
iambi, trohei, anapești, dactili, orori
melodioase. Nu am putere, dragă prietene,
să mă iau la întrecere cu flăcările,
cu fumul, cu întunericul. Nu pentru că
atunci când vorbesc armele, muzele tac.
Ba dimpotrivă, stau cu sutele la rând
ca să treacă graniţa dintre război
și pace, dintre realitate și poezie.
Dor de ţară
(Honvágy)
Citesc că după o călătorie istovitoare de douăzeci
și cinci de ore, leii din Odesa au ajuns
la grădina zoologică din Târgu-Mureș.
Au nevoie de câteva zile de odihnă, după care
vor putea fi văzuţi. Adică vor putea fi vizitaţi,
așa cum scrie în ziar. De ceva vreme,
se găsesc și aici refugiaţi ucraineni.
Dar trebuiau evacuaţi și leii de acolo?
Da, și ei, firește. E război. Și ar putea
deveni periculoși dacă ar scăpa, cumva,
din cauza bombardamentelor. Știu
și asta din buletinele de știri. Oare cu cât
e mai periculos un leu decât un soldat
înarmat până-n dinţi, de exemplu? Au
adus nouă lei, vor rămâne aici timp
de câteva luni, apoi vor fi duși, se pare,
în America. Șapte lei maturi și câţiva
pui de numai câteva luni. Acasă s-au
obișnuit unii cu alţii, nu vor fi probleme.
Acasă? Acasă pentru lei? Odesa?
Bineînţeles că avem și noi lei aici,
la Târgu-Mureș. Lei ucraineni, lei
maghiari. Sau români? Pe la noi, nu strică
să clarifici lucrurile astea. Orice întâmplare
conţine o altă întâmplare. Cum am spus,
sunt și aici refugiate din Ucraina. Dar și copii.
Acum, în liniștea asurzitoare, când nu
urlă sirenele, copiii rămași acasă
la Odesa întreabă unde sunt leii.
Unde sunt copiii din Odesa, întreabă
leii ucraineni în grădina zoologică
din Târgu-Mureș, pentru că ei simt,
probabil, că miros altfel copiii maghiari
și români. Un loc străin. Nu-i Odesa.
De ce trebuie alungaţi leii? Își întorc
spre noi capetele mari, nu înţeleg nimic
din toate-acestea. Nici copiii. Până acum
n-am știut nici eu că și la Târgu-Mureș
poate suferi cineva de dor de Odesa.
Gramatica locului comun
(A közhely grammatikája)
De la protest vei ajunge până la resemnare.
Nu-i deloc vorba despre împăcare,
doar că-i evaluezi posibilităţile. Așa se nasc
locurile comune. Că te poţi obișnui cu orice,
de pildă. Cu lacrima. Cu sângele, cu privirea
mijită a tinerilor transpiraţi. Cu mirosul fricii.
Cu betonul aspru de sub cap. Cu întunericul.
Cu lumina. Zgomotul. Liniștea. Te poţi
obișnui cu tot ceea ce nu poţi schimba.
Cu frigul. Cu căldura. Cu veșnicele lipsuri.
Războiul din vecini a început de numai zece zile
și deja nu mai deschidem televizorul la fiecare
jumătate de oră, nu stăm cu ochii pe știri. La ce?
Deja ne-am obișnuit. Locul comun se umple
de conţinut și se întregește. Te poţi resemna,
dar numai în faţa celor ce nu le poţi schimba.
O, ce vanitate să crezi că nu te vei obișnui!
Exceptând cazul în care îl poţi ucide pe cel ce plânge.
Dacă-l poţi împușca pe cel ce geme. Și dacă
îl poţi trânti de perete pe cel ce scâncește. Atunci
nu trebuie să te obișnuiești. Dar te vei obișnui
cu toate celelalte. În noroi. Căcat. Putoare.
Cu păduchii. Cu ploșniţele. Precum odinioară
cu mierla din pom. Cu cosașul în iarbă. Cu căldura
soarelui pe piele. Iar acum cu fumul.
Și cu arma, dacă n-o poţi smulge din mâinile
atacatorilor. Nu te amăgi! Te obișnuiești, în cele
din urmă, cu ceea ce nicicum nu poţi schimba.
Și cu apropierea morţii. N-ai fi crezut nici că,
după câteva decenii de revoltă, te vei obișnui
într-atât de mult cu propria ta viaţă.
traducere de Kocsis Francisko