Societățile pre-democratice cultivau, în felul acela al lor, imperfect, individul. Masele nu contau pentru ele, sau contau foarte puțin. Indivizii merituoși erau ținuți minte de generații întregi, de la contemporanii lor la cei care-i urmau. Memoria avea loc pentru ei. Criteriile în funcție de care se stabileau meritele erau singurele care evoluau sau, poate, involuau, depinde din ce parte te uiți. Vitejia, onoarea în primele epoci istorice ale acelor lumi. Asta pentru că erau lumi războinice și pentru că profesiunile umile erau încredințate oamenilor de jos, sau de rând (cum ar spune cineva azi), care nu erau luați în seamă de istorie și, deci, de memorie. În schimb, cei care contaseră, care se remarcaseră în cursul vieții lor erau reținuți și celebrați mult timp după ce viața lor pe pământ se încheiase. Asta numeau oamenii aceia memorie. Lumea își ținea minte eroii. Cu timpul, criteriilor enumerate mai sus li s-au adăugat și unele profesionale. Dar și aici se făcea o selecție. Pentru că societățile pre-democratice, numite de unii aristocratice, erau selective, cum cred că a reieșit și din primele afirmații făcute în aceste rânduri. Iarăși erau eliminați unii și selectați alții.
Profesiunile nobile erau cultivate și din cadrul lor societatea își alegea noul tip de erou. Intraseră în vederea selecției și artiștii, pictorii, sculptorii, arhitecții, muzicienii, actorii, ba chiar și scriitorii. Acele vremuri, azi încheiate demult, au dat lumii ideea că te poți salva de uitare printr-un mare talent, cultivat cu atenție și obstinație. Și așa se face că mai păstrăm încă amintirea unor mari nume din Antichitate și din epocile următoare. Precum și operele care le-au scos din uitarea în care au fost scufundați ceilalți contemporani ai lor. N-am să enumăr aici numele acestea, pentru că ele sunt, încă, nenumărabile.
Dar lumea aceea era una nedreaptă, au considerat cei dați laoparte de memorie, dar și de viață în general. Azi considerăm încă trecutul prin prisma realizărilor lui care s-au păstrat, măcar ca amintire, dacă nu material. Apar, în sfârșit, și revoltele retroactive, în numele miliardelor de anonimi care și-au trăit, totuși, viața lor pe acest Pământ.
Democrația, nu cea greacă, incompletă, despre care mulți dintre noi cred a fi modelul celei de azi, ci aceea – ca să zic așa – completă, spre care se tinde acum, pretinde că toți oamenii, indiferent de profesiune și de locul lor în societate, au drepturi egale la luarea în seamă. Afirmație-convingere ipocrită, pentru că nici azi nu contează cei umili, păturile zise de jos, inclusiv pentru „cea mai perfectă dintre lumi“, cea socialistă-comunistă, care-și trimitea nesupușii la „munca de jos“, atunci când nu-i împingea chiar la bază, pe lumea cealaltă. A apărut și echivalarea muncii artistice, altădată celebrată ca superioară, cu aceea, să zicem, meșteșugărească. Am citit cândva, lipit pe un perete, un mic manifest, în care un poet susținea că el face o poezie așa cum confecționează cizmarul o pereche de pantofi. Exagerare demagogică, mai potrivită în gura unui politician, dar care demonstra că, iată, cel puțin aceste două profesiuni, cea de scriitor (în speță poet) și cea de politician, pot fi echivalate, măcar atunci când metodele lor se învecinează, dacă nu se confundă.
Ideea că marii performeri, ca să le spun cu un cuvânt al lumii de azi, nu vor fi uitați se mai păstrează în mințile multor oameni, deși ea a intrat în subconștientul colectiv în vremuri în care așa ceva se putea, încă, spera. Chiar dacă, să zicem, în momentul vieții lor, unii sunt mai celebrați decât alții, despre care se crede în anumite medii că le sunt superiori în creație și realizări, cei convinși de neuitarea geniilor își găsesc refugiul într-un viitor care va decide. Dar în democrație numai prezentul decide. Decide pentru moment și pentru a face loc altora și altora. Îi ține minte câtva timp, o perioadă limitată, după care pare a spune „altul la rând“.
E democrație, deci cât mai multă lume trebuie să scoată capul din anonimat și să se arate. Nu chiar toți, pentru că, deocamdată, așa ceva e imposibil, dar într-un viitor (tot luminos, ca și cel de altădată) se va putea chiar și asta. Așa că s-a dus epoca lui „exegi monumentum aere perennis“, căci nici un monument nu mai e definitiv. Cândva, prin anii ’60 ai veacului trecut, am râs mult timp, într-un cenaclu, de un autor de versuri care, săracu’, comisese această, credeam noi, enormitate: „din clipă-n clipă ‘nalț câte-o statuie“. Când acela, bietul, nu era decât un „toboșar al timpurilor noi“.
E nevoie de uitare în societățile democratice, pentru că memoria umană e limitată. Și, până la urmă, în felul ăsta, tot mărunțind, tot amănunțind, lumea se va putea pulveriza, așa cum îi și stă bine și cum visau, încă dinainte, vizionarii.
„Te uit azi pe tine ca să-i fac loc mâine lui, că și el are dreptul“, cam asta-i, pe scurt spus, mantra democratică.
Și, la urma urmei, de ce să nu fii uitat, așa cum sunt uitate albinele, urșii, iepurii, mieii…?