Poeme de Markó Béla

Victimele războiului

(A háború áldozatai)

Ce compătimire ipocrită.

Ce discriminare cumplită.

Că numai copiii. Sau

femeile. Doar cei care sunt

neînarmaţi. Bomba, glontele,

focul. Și că asta nu ne-ar fi trecut

nicicând prin cap. Într-adevăr. Ceilalţi

ucid cu aprobare. Dacă mor,

are și moartea lor aprobare.

Cu împuternicire. Cu tacită

consimţire. Dar fiece moarte

e-o moarte de copil. E o viaţă.

Nu cea pe care-o vezi. E acolo

mereu, deși-i tot mai mică. Cu timpul,

s-au depus straturi. Pe care le-a cărat

vântul, cuvântul, dorinţa. Asta

ar trebui să-ţi imaginezi înainte

de-a apăsa pe trăgaci. Căci ce-i pe

din afară e mort de mult. Mantaua,

pantalonii, bocancii, imnul,

drapelul, deceniile trecute,

dragostea, ura, speranţa. Toate

acestea se pot desprinde. Se pot

îndepărta pe rând, numai că în

lăuntrul cel mai adânc e un copil.

Orice omor e o cruciadă

a copiilor. Copiii ucid copii.

Să fii în stare să-ţi imaginezi.

Încerc și eu, iar și iar. Trebuie

să străvezi prin chipuri chinuite,

mânjite cu noroi și cu sânge

Poate totul se petrece schimbat.

 

Pâine rusească

(Orosz kenyér)

Vorbea puţin? Ori tăcea foarte mult?

Nu e totuna. Atunci am simţit

că bunicul meu tăcea mult. Acum

mă doare, mai curând, c-a vorbit puţin.

N-a povestit nimic despre America,

unde a lucrat ani de zile la o turnătorie.

S-a-ntors c-un singur cuvânt din Rusia,

unde-a fost captiv mai înainte,

în primul război mondial. Repetam

rusa la masa din bucătărie,

dar poate doar mă lăudam în faţa

verilor mei, în vremea aceea

a fost obligatorie din clasa

a cincea, le-am spus o poezie

de câteva versuri în limba rusă.

Pe neașteptate, bunicul a spus:

hleb. Mi-am întors capul spre el. Na, ce

înseamnă? Hleb. Pâine, i-am spus hotărât.

Pâine. Părea că-și înclină capul

aprobator și-a continuat să tacă.

Atunci era deja terminat de mult

și-al doilea război mondial, totul

s-a-ntâmplat în anii șaizeci. S-a-ntâmplat?

Atunci credeam că nu-i întâmplare,

ci viaţă. A adus un cuvânt. A vrut

să mi-l dea. Îl aveam deja. Și totuși

el mi l-a dat. Restul mi-l pot imagina,

dacă reușesc. Poate doar atât

își amintea și el. Un cuvânt. Cred

că azi n-aș mai îndrăzni să-l traduc.

Ce văd eu? Ce-a văzut el? Avea dreptate,

cuvintele n-au același sens. Căci

una a fost hleb, altceva pâinea.

Cuvintele doar măresc distanţa

dintre noi. El mă vedea pe mine, eu pe el.

Asta nu se poate schimba. Priveam

pâinea de pe masă. Ce însemna?

 

Trecerea graniţei

(Határátlépés)

Printr-un mesaj, un prieten îmi cere să scriu

poezii răscolitoare. Ar fi mare nevoie de ele.

Îmi trimite în fiecare zi știrile despre război,

interviuri, fotografii, filme, plânset, vaiet,

scheunat, pentru că în astfel de momente

dispare deosebirea dintre om și animal.

Fie că-i vorba de un copil, fie de-un câine,

viaţa e la fel de ieftină. Brusc, i-a scăzut

preţul. Morţi bine îmbrăcaţi peste tot.

Că doar e secolul al douăzeci și unulea.

Da, spun, ăsta-i adevărul. Voi încerca

să scriu poezii răscolitoare. Măcar una.

Dar cum trebuie să răscolești ceea ce-i

continuu răscolit? Unde-i intuiţia? Tot

mai insuportabilul fior de gheaţă? Nu pot

să scriu ceva mai răscolitor decât ceea ce

ni se află deja în faţă, Europa împroșcată

cu lacrimi, cu sânge. Din mâneca hainei

se vede măduva osului. Cum s-ar putea scrie

despre asta poezii răscolitoare? Într-adevăr,

poeţii sunt demni de milă în preajma

războiului. Numără pe degete bubuituri,

iambi, trohei, anapești, dactili, orori

melodioase. Nu am putere, dragă prietene,

să mă iau la întrecere cu flăcările,

cu fumul, cu întunericul. Nu pentru că

atunci când vorbesc armele, muzele tac.

Ba dimpotrivă, stau cu sutele la rând

ca să treacă graniţa dintre război

și pace, dintre realitate și poezie.

 

Dor de ţară

(Honvágy)

Citesc că după o călătorie istovitoare de douăzeci

și cinci de ore, leii din Odesa au ajuns

la grădina zoologică din Târgu-Mureș.

Au nevoie de câteva zile de odihnă, după care

vor putea fi văzuţi. Adică vor putea fi vizitaţi,

așa cum scrie în ziar. De ceva vreme,

se găsesc și aici refugiaţi ucraineni.

Dar trebuiau evacuaţi și leii de acolo?

Da, și ei, firește. E război. Și ar putea

deveni periculoși dacă ar scăpa, cumva,

din cauza bombardamentelor. Știu

și asta din buletinele de știri. Oare cu cât

e mai periculos un leu decât un soldat

înarmat până-n dinţi, de exemplu? Au

adus nouă lei, vor rămâne aici timp

de câteva luni, apoi vor fi duși, se pare,

în America. Șapte lei maturi și câţiva

pui de numai câteva luni. Acasă s-au

obișnuit unii cu alţii, nu vor fi probleme.

Acasă? Acasă pentru lei? Odesa?

Bineînţeles că avem și noi lei aici,

la Târgu-Mureș. Lei ucraineni, lei

maghiari. Sau români? Pe la noi, nu strică

să clarifici lucrurile astea. Orice întâmplare

conţine o altă întâmplare. Cum am spus,

sunt și aici refugiate din Ucraina. Dar și copii.

Acum, în liniștea asurzitoare, când nu

urlă sirenele, copiii rămași acasă

la Odesa întreabă unde sunt leii.

Unde sunt copiii din Odesa, întreabă

leii ucraineni în grădina zoologică

din Târgu-Mureș, pentru că ei simt,

probabil, că miros altfel copiii maghiari

și români. Un loc străin. Nu-i Odesa.

De ce trebuie alungaţi leii? Își întorc

spre noi capetele mari, nu înţeleg nimic

din toate-acestea. Nici copiii. Până acum

n-am știut nici eu că și la Târgu-Mureș

poate suferi cineva de dor de Odesa.

 

Gramatica locului comun

(A közhely grammatikája)

De la protest vei ajunge până la resemnare.

Nu-i deloc vorba despre împăcare,

doar că-i evaluezi posibilităţile. Așa se nasc

locurile comune. Că te poţi obișnui cu orice,

de pildă. Cu lacrima. Cu sângele, cu privirea

mijită a tinerilor transpiraţi. Cu mirosul fricii.

Cu betonul aspru de sub cap. Cu întunericul.

Cu lumina. Zgomotul. Liniștea. Te poţi

obișnui cu tot ceea ce nu poţi schimba.

Cu frigul. Cu căldura. Cu veșnicele lipsuri.

Războiul din vecini a început de numai zece zile

și deja nu mai deschidem televizorul la fiecare

jumătate de oră, nu stăm cu ochii pe știri. La ce?

Deja ne-am obișnuit. Locul comun se umple

de conţinut și se întregește. Te poţi resemna,

dar numai în faţa celor ce nu le poţi schimba.

O, ce vanitate să crezi că nu te vei obișnui!

Exceptând cazul în care îl poţi ucide pe cel ce plânge.

Dacă-l poţi împușca pe cel ce geme. Și dacă

îl poţi trânti de perete pe cel ce scâncește. Atunci

nu trebuie să te obișnuiești. Dar te vei obișnui

cu toate celelalte. În noroi. Căcat. Putoare.

Cu păduchii. Cu ploșniţele. Precum odinioară

cu mierla din pom. Cu cosașul în iarbă. Cu căldura

soarelui pe piele. Iar acum cu fumul.

Și cu arma, dacă n-o poţi smulge din mâinile

atacatorilor. Nu te amăgi! Te obișnuiești, în cele

din urmă, cu ceea ce nicicum nu poţi schimba.

Și cu apropierea morţii. N-ai fi crezut nici că,

după câteva decenii de revoltă, te vei obișnui

într-atât de mult cu propria ta viaţă.

traducere de Kocsis Francisko