Poeme de Theodor Damian
Aşa pleci
Ai trăit viaţa frumos
cu bune și rele
mi se spune
n-ai făcut tot ce-ai fi vrut
te retragi de aici
puţin câte puţin
murmurând un cântec
necunoscut
precum cuvântul
se retrage-n silabe
silabele în litere
și literele în lut
Refugiu
Ne ascundem în viaţă
ca iubirea în început
ca timpul în clipă
fecundând veșnicia
ca necunoscutul în cunoscut
Nici n-am observat
că moartea
s-a refugiat într-o zbatere
de aripă
tăind deșertul să prindă
Steaua Egiptului
pe Maria
Ieșirea din viaţă
ca intrarea-n iubire
ne găsim locul
ca litera reașezată-n cuvânt
bătând la poarta inimii noastre
iară și iară
așa cum bat clopotele
la Maria Eich
pentru slujba de seară
Gura peşterii
Câteodată
vezi o stea
și-ţi imaginezi
c-ai cutreierat-o
trăiești din închipuire
ca pe furate
crezând că stelele
sub zodia cărora ai trăit
îţi sunt cumva
ţie îndatorate
Steaua e peștera
în care te nevoiești
în pustie
e stupul tău de albine
intri în el
și nu păţești nimic
ca atunci când pui foc
în cuvânt
și arde
dar nu pe tine
Privești gura peșterii
prea mult
până se lipește ochiul
de ea
și-l scapi înăuntru
nu se mai poate ca cineva
să-l desferece
ca și cum ușa din faţa ta
este pentru o singură trecere
Van Gogh
Printre stejarii Mariei
curg apele
care-ţi inundă privirea
nu mai știi dacă ochiul tău
plouă
sau plânge
ploaia vine de sus
plânsul de jos
ca fulgerul care pornește
de la răsărit
și merge-n apus
așa arzi
Și plânsul
are fulgerul lui
ca orice apă
și mai ales aceea
în care vrei să te scalzi
Nu mai știi
dacă ochiul tău plouă
sau plânge
îl înţelegi pe Van Gogh
când striga
câtă lumină
suferinţa
Strânge
Poeme de Cristina Ungureanu
Puls
Inima caldă din spatele casei de
chirpici
Din spatele sobei de teracotă
lângă care era mereu frig
Era inima cuiva!
Încuiată în dormitorul îndurerat
Tresărea când auzea un glas care
țipa
Și pe loc nu mai bătea
Acesta era singurul sentiment care
domina casa
În timpul zilei nu putea să bată
prea mult
Dar noaptea putea să bată așa
cum voia ea
În tristețe ascunsă inima cuiva murea puțin câte puțin
De fiecare dată când soarele
răsărea
Război
Omenirea – o Guernica a realității
Pictată din variații și culori
Pe-o pânză luată din interiorul
pietrei lui Sisif
un puzzle făcut din miliarde de
piese
Care se resping precum Polul Nord
și Polul Sud
Care este mai puternic?
În căutarea acestui răspuns pueril
S-au stins mângâieri de mamă
Iubiri ce nu trebuiau să apună
unii au dispărut fără urmă
Eroi care au devenit eroi
Fiind așezați într-o groapă comună
grămezi de oase putrezite
Suflete fără viitor
Interiorul pământului
Clocotește de sânge și lacrimi
Și nu va putea fi niciodată spălat
Nimeni nu poate curăța furtul unui
destin
Nici timpul, nici zăpada, nici
cenușa
Pământul daca-ar fi om ar vărsa îngrețoșat tot răul afară
Atâta durere pentru ce?
Suntem însetați de putere
Putem ucide, fura, abuza
Am făcut asta cu zâmbetul pe
buze
Considerând că ne susținem patria
Acum ucidem, furăm, abuzăm
Susținând că celălat ne provoacă
Zâmbind satisfăcuți la mirosul de
sânge și femeie care plânge
Cum sună asta? Nu pare stupid că de secole căutăm pretexte pentru
a ucide?
O viață avem fiecare
Și totuși noi furăm destinul altuia
cu rânjetul pe buze
Am o întrebare pentru voi cei ce
ați împins soldații să omoare
Voi șefii
Morți sau vii
Nu contează ce faceți acum
Dacă un sunet de glonț v-ar trece
prin inimă
Și v-ar face o gaură imensă
În suflet
Cât ar dura să vă dați seama
Că acea parte lipsește?
La fel se simt mașinile de ucis,
construite de voi
Sunt condamnați să trăiască cu
jumătate de suflet
Și pentru totdeauna fără trup
Versuri
Poezia este ca secunda dintre
două bătăi de inimă
Atunci când simți că nu o să mai
urmeze prea multe
Poezia este ca suflul cald ce se
desprinde de corp
Și zboară cine știe unde…
Poezia e o răsuflare, o picătură de
viață
Ce se prelinge pe-un colț de caiet
Și te lasă gol, fără regrete
Poezia e tot ce rămâne atunci când timpul nu ne este tovarăș
Atunci când devine prea puțin
Ori prea mult
nu poți refuza niciodată atacul
cuvintelor
Ce te surprinde ca un ciocan
Peste degetele care odată poate te-au durut
Îți aduce aminte că ai fost trist
rănit și că te-a durut că nu ai fost
văzut
Te aruncă în marea celor nostalgici
A celor săraci care fac din scris un
scut
A celor bogați care fac asta
Din viciul de a fi pe veci
recunoscut
Poezia este mirosul
Pe care toți și-ar dori să-l poarte
Sunt poeți toți ce au un suflet
Și lacrimi cu care să scrie
Doar scopul este cel care ne
desparte
Nu calitatea stiloului, ori grosimea
foii de hârtie