Poeme de Theodor Damian și Cristina Ungureanu

Poeme de Theodor Damian

Aşa pleci

Ai trăit viaţa frumos

cu bune și rele

mi se spune

n-ai făcut tot ce-ai fi vrut

te retragi de aici

puţin câte puţin

murmurând un cântec

necunoscut

precum cuvântul

se retrage-n silabe

silabele în litere

și literele în lut

 

Refugiu

Ne ascundem în viaţă

ca iubirea în început

ca timpul în clipă

fecundând veșnicia

ca necunoscutul în cunoscut

Nici n-am observat

că moartea

s-a refugiat într-o zbatere

de aripă

tăind deșertul să prindă

Steaua Egiptului

pe Maria

Ieșirea din viaţă

ca intrarea-n iubire

ne găsim locul

ca litera reașezată-n cuvânt

bătând la poarta inimii noastre

iară și iară

așa cum bat clopotele

la Maria Eich

pentru slujba de seară

 

Gura peşterii

Câteodată

vezi o stea

și-ţi imaginezi

c-ai cutreierat-o

trăiești din închipuire

ca pe furate

crezând că stelele

sub zodia cărora ai trăit

îţi sunt cumva

ţie îndatorate

Steaua e peștera

în care te nevoiești

în pustie

e stupul tău de albine

intri în el

și nu păţești nimic

ca atunci când pui foc

în cuvânt

și arde

dar nu pe tine

Privești gura peșterii

prea mult

până se lipește ochiul

de ea

și-l scapi înăuntru

nu se mai poate ca cineva

să-l desferece

ca și cum ușa din faţa ta

este pentru o singură trecere

 

Van Gogh

Printre stejarii Mariei

curg apele

care-ţi inundă privirea

nu mai știi dacă ochiul tău

plouă

sau plânge

ploaia vine de sus

plânsul de jos

ca fulgerul care pornește

de la răsărit

și merge-n apus

așa arzi

Și plânsul

are fulgerul lui

ca orice apă

și mai ales aceea

în care vrei să te scalzi

Nu mai știi

dacă ochiul tău plouă

sau plânge

îl înţelegi pe Van Gogh

când striga

câtă lumină

suferinţa

Strânge

Poeme de Cristina Ungureanu

Puls

Inima caldă din spatele casei de

chirpici

Din spatele sobei de teracotă

lângă care era mereu frig

Era inima cuiva!

Încuiată în dormitorul îndurerat

Tresărea când auzea un glas care

țipa

Și pe loc nu mai bătea

Acesta era singurul sentiment care

domina casa

În timpul zilei nu putea să bată

prea mult

Dar noaptea putea să bată așa

cum voia ea

În tristețe ascunsă inima cuiva murea puțin câte puțin

De fiecare dată când soarele

răsărea

 

Război

Omenirea – o Guernica a realității

Pictată din variații și culori

Pe-o pânză luată din interiorul

pietrei lui Sisif

un puzzle făcut din miliarde de

piese

Care se resping precum Polul Nord

și Polul Sud

Care este mai puternic?

În căutarea acestui răspuns pueril

S-au stins mângâieri de mamă

Iubiri ce nu trebuiau să apună

unii au dispărut fără urmă

Eroi care au devenit eroi

Fiind așezați într-o groapă comună

grămezi de oase putrezite

Suflete fără viitor

Interiorul pământului

Clocotește de sânge și lacrimi

Și nu va putea fi niciodată spălat

Nimeni nu poate curăța furtul unui

destin

Nici timpul, nici zăpada, nici

cenușa

Pământul daca-ar fi om ar vărsa îngrețoșat tot răul afară

Atâta durere pentru ce?

Suntem însetați de putere

Putem ucide, fura, abuza

Am făcut asta cu zâmbetul pe

buze

Considerând că ne susținem patria

Acum ucidem, furăm, abuzăm

Susținând că celălat ne provoacă

Zâmbind satisfăcuți la mirosul de

sânge și femeie care plânge

Cum sună asta? Nu pare stupid că de secole căutăm pretexte pentru

a ucide?

O viață avem fiecare

Și totuși noi furăm destinul altuia

cu rânjetul pe buze

Am o întrebare pentru voi cei ce

ați împins soldații să omoare

Voi șefii

Morți sau vii

Nu contează ce faceți acum

Dacă un sunet de glonț v-ar trece

prin inimă

Și v-ar face o gaură imensă

În suflet

Cât ar dura să vă dați seama

Că acea parte lipsește?

La fel se simt mașinile de ucis,

construite de voi

Sunt condamnați să trăiască cu

jumătate de suflet

Și pentru totdeauna fără trup

 

Versuri

Poezia este ca secunda dintre

două bătăi de inimă

Atunci când simți că nu o să mai

urmeze prea multe

Poezia este ca suflul cald ce se

desprinde de corp

Și zboară cine știe unde…

Poezia e o răsuflare, o picătură de

viață

Ce se prelinge pe-un colț de caiet

Și te lasă gol, fără regrete

Poezia e tot ce rămâne atunci când timpul nu ne este tovarăș

Atunci când devine prea puțin

Ori prea mult

nu poți refuza niciodată atacul

cuvintelor

Ce te surprinde ca un ciocan

Peste degetele care odată poate te-au durut

Îți aduce aminte că ai fost trist

rănit și că te-a durut că nu ai fost

văzut

Te aruncă în marea celor nostalgici

A celor săraci care fac din scris un

scut

A celor bogați care fac asta

Din viciul de a fi pe veci

recunoscut

Poezia este mirosul

Pe care toți și-ar dori să-l poarte

Sunt poeți toți ce au un suflet

Și lacrimi cu care să scrie

Doar scopul este cel care ne

desparte

Nu calitatea stiloului, ori grosimea

foii de hârtie