Geografie naivă
Cartofii de sămânță aruncați în găleata de tablă, cei mari în găleata de plastic. Și după ce se termină dealul Scaberna, mamă, și mai mergi și mai mergi, unde ajungi? Ajungi în târgul lui Davideanu. Și dacă mai mergi și mai mergi? Ajungi în târgul lui Crăciun. Găleata o lași în gura beciului, o scoboară taică-tău, nu te da tu viteaz. Și după, dacă mai mergi? Ajungi la munți și după ce treci de munți, la marginea țării, de acolo nu mai poți merge, este frontiera unde neni’tău Petrea Pușcă o prins spionii aceia care încălțau pantofii cu talpa în față. Dacă ai putea merge, mamă, când treci de marginea țării și mai mergi și mai mergi, unde ajungi? La marginea pământului. Și de acolo este voie să mergi mai departe? De acolo nu mai poți merge, este o râpă. Și-n râpa ceea este ceva? Este un balaur mare și dacă te uiți mult pe fundul râpii, numai ce îți trimite o cătătură și te trage la el. Ți-am spus că ori de câte ori te duci cu Fanache la baltă să stai departe de râpă, se poate rupe malul. Să știi, mamă, că Tăchel, țiganul, își leagă cu o sfoară cîinele de burtă și sar amândoi de pe malul râpei în apă. Și n-au pățit nimic, nici el, nici câinele. Ei, mare comedie! Iar ai aruncat pe cele de sămânță în găleata de mari.
Mamă, spune-mi cum puneați voi răvașe în coada câinelui și cum le ducea câinele la strungarul lui bunicu. Era cam prostuț, nu prea pricepea el ce îi scriam acolo, zicea mama. Odată, s-a dus la un văr de-al lui pe deal. Acesta era dezghețat, știa poezii. I-a scris strungarului vreo câteva pe-o foaie și acesta le-a legat în coada câinelui. Cred că erau de-ale lui Eminescu. Când ne-am întâlnit la horă, strungarul râdea de noi. Hei, v-o plăcut răvașul pe care vi l-a adus Șoimul? Pe-asta goală pe jumătate poți s-o duci și tu, spune-i lui taică-tău că-i sămânță.
Maică-mea nu-și uitase obiceiul nici când era măritată și cu copii. Cum n-aveam câine, le învățase pe surorile mele să prindă răvașe de coada pisicilor vecinelor. Într-un rând, îi trimiseseră un răvaș unei prietene, în care au scris că un băiat venit din Maramureș o invita la bal. Asta nu știa unde este Maramureșul, nici că mâța s-ar fi rătăcit dacă ar fi mers dincolo de Scaberna sau dacă ar fi prins-o ziua de vineri mai departe de-o aruncătură de băț de casă. Venise să împrumute fierul de călcat pentru singura ei fustă, tricotată din lâniță cărămizie. Așa au aflat surorile că răvașul ajunsese la destinație și că fata este hotărâtă, dacă o cere maramureșanul, să fugă, chit că dărâmă ghivecele cu mușcate din geam ale maică-sei și n-a terminat a opta.
Mamă, și de ce-i spune dealului nostru de la pârău Scaberna? Mi-o povestit bunică-ta, spunea mama, și ea știa de la bunica ei, că atunci când au trecut romanii, la vremea lor, pădurea mare peste munți, au mers mult până să dea de-o apă. Era o vară călduroasă și, însetați și prăfuiți cum erau, când au ajuns la pârăul nostru tare s-au mai bucurat. Și-au dat jos zalele și tuciul de pe ei, zale și tuci cum ai văzut în cartea ta de istorie, și s-au scăldat în pârău. Au făcut baie și cailor. Și după ce și-au umplut burțile cu apă rece, au adormit la umbra unor ciritei, visând cum vor vâna un bour gras, dac-o fi să vină să se adape la râu. Într-un ceas, i-o apucat scărpinatul, de-au căutat piatră aspră în apă sau au rupt cioturi de răchită să se scarpine. Pe ei și caii. Se umpluseră de râie și rapăn, cum ai văzut tu că fac oile lui bunică-tău, de se scarpină de pădurețul de lângă târlă până le dă sângele. Au blestemat pârăul să săce și l-au botezat Scabăr. Locului i s-a zis Scaberna. Zicea bunică-ta că n-au mers mai departe și dacii de dincolo așa au rămas liberi. Pare-se că de-atunci sacă pârăul în fiecare vară prin iulie, și plângi tu pentru săracii boișteni colorați care stau cu burta în sus, cam când au ajuns ei pe la noi. Tată-tău de ce nu mai vine din beci, doar nu s-o apucat să bea vin din acela oțetit? Nu, mamă, bate-o stinghie între mari și sămânță.
Vișinate
1. Joe și vișinata
Îi spuneam Joe după un personaj dintr-un film pe care l-am văzut la televizorul lor Sirius, cumpărat de un frate mai mare care lucra la Rulmentul-Brașov. Ca să ne primească la film, spălam podelele din toate camerele, cum nu le spălam niciodată la noi acasă. În vârful nucului își făcuse un foișor, unde-și trăsese un fir lung care pornea de la radioul din casă. Asculta acolo muzică. Se urca pe o scară făcută dintr-o funie. Ca să ne lase să urcăm și noi în foișor, trebuia să strângem chiștoace din fața bufetului, iar lui să i le dăm pe cele cu filtru de Snagov. Sau să îi aducem piese de la radiouri și ceasuri vechi de prin sertarele de acasă. Aveam și cotă din monezile de 5 lei, pe care le găseam scormonind în lada de gunoi din spatele bufetului. Erau din aluminiu, apăruseră de curând și, la beție, unii le confundau cu capacele de bere. În foișor avea și un calendar cu o femeie cu țâțele goale. O ținea acoperită cu un ziar Scânteia Tineretului, trebuia să faci rost de 10 lei s-o vezi. Fanache, prietenul meu, pentru că avea un noroc chior la găsitul monedei de 5 lei, s-a holbat odată la calendar, aprins în obraji, nu-i ajungeau cuvintele și după aceea se îneca în ele când voia să ne spună cum arată țâțele aleia. Pe coarnele bicicletei, Joe își făcuse un tablou de comandă de unde dădea drumul la un radio portabil și la lumini când mergea noaptea prin sat.
Dintre frații care mai rămăseseră acasă, vreo 4, restul până la 9 erau plecați, el nu mai mergea vara cu gâștele pe miriștea de grâu. Dresaseră niște gâște într-o vară. Le fugăreau vreo 20 de metri până ce astea își luau zborul și plecau singure pe miriște, unde mâncau grâu rămas după seceriș. Într-un rând, însă gâștele au luat inițiativa și au zburat singure la baltă, cum era mai rău, atunci când se întorcea tatăl lor, mai devreme, de pe șantier. De pe puntea suspendată, pe care oamenii treceau peste Potolița, a văzut gâștele lor moldovenești chefoase, care făceau scufundări într-o bulboană. Joe trona în foișor, toată gașca, inclusiv frații mai mici, unși de cireșele negre ale lui moș Ghio, căutam chiștoace în fața bufetului. Tatăl lor l-a prins pe unul dintre frați, Jar, și i-a trântit un rucsac, plin de franzele, pe spate: V-am spus să mergeți cu gâștele pe miriște și voi v-ați dus la baie, la scăldat cu ele! Ceilalți doi frați, Lai și Pe, au reușit să fugă printre rândurile de păpușoi ale preutesei. Deși erau protestanți, păpușoii preutesei le-au scăpat spinarea.
Acum noi ăștia, care frecventam casa lor, cam dădusem tot ce aveam prin sertarele dulapurilor de bucătarie, cheițe, cadrane, arcuri, arătătoare. Radiouri vechi nu prea aveam. Cei mai înstăriți de pe strada noastră erau ai lui Dârlici. Tatăl lor lucra la oraș și erau favoriții unei vecine, văduve bătrâne de ceasornicar. Dar frații Dârlici aveau interdicție în împărăția lui Joe. Era supărat pe noi că nu reușeam să-i aducem și pe ăștia sub foișor, la rădăcina nucului. Vine el Mihu popii și nu vin fudulii lui Dârlici! Uite, Mihule, te las o dată să vezi gagica din foișor, convinge-i pe ai lui Dârlici să ne arate ce au ei prin sertare sau să vină la noi, a zis el odată. Nu pleacă ei de-acasă, îi farmă tatăl lor. Mai bine noi la ei, dacă aduci calendarul cu tine. Să coboare calendarul din foișor? asta nu se poate, s-a mâniat Joe. Cum vrei, a zis Mihu.
Câteodată, ceilalți care eram orodocși și ceva neamuri cu ai lui Dârlici eram primiți acasă la ei, când mama era plecată la prășit și tatăl la muncă în oraș. Mama lor făcea cel mai bun cozonac de Paște și de hramul de la Sântămărie. În casă era o ordine ca la nimeni pe strada noastră. Învățase mama lor multe de la cucoana ceasornicarului Dăscălescu, care mergea cu mănuși și poșetă albe la o altă cucoană, văduva de funcționar de pe strada bisericii. Într-un rând, Mihu popii a descoperit într-un șifonier o damigeană cu vișinată. Paul, adu o strecurătoare și-o oală, i-a zis Mihu unuia dintre frații Dârlici. Strecurăm țuica și noi mâncăm numai vișinele, așa nu ne îmbătăm.
Echipa din care făcea parte mama lor era cea mai harnică și mai mândră din colectiv, i se spunea echipa „Fulger”. Seara când s-au întors femeile de la prășit cu echipa, în mașina colectivului, toate îmbrobodite de modă, cu colțurile baticelor înflorate legate la spate, noi stăteam crăcănați și beți pe șanțuri. Ne-au trezit cozile de sapă dojenitoare peste picioare. Sertarele din bucătăria lui Dârlici fuseseră golite. Cum s-o fi strecurat Joe, ca o umbră, fără să-l fi văzut? Sau o fi ferit Joe Scânteia pentru Mihu? El ținuse la băutură și nu era pe zoană.
2. Gâștele și vișinata
Și ce-ai mai făcut, Lucian, în vara asta pe-acasă? m-a-ntrebat Doru, în octombrie, când ne-am întors din vacanță în căminul 16. Din cei cinci din cameră, doar noi doi copilărisem într-un sat și muncisem la câmp. Ni s-a mănat tot grâul anul ăsta, i-am zis. A făcut tăciune, l-am dus la baltă, l-am spălat în nu-știu-câte ape, apoi l-am sorit pe țoale. Degeaba, că la moară nu ni l-a primit. Într-o zi, când ne-am dus la baltă cu alt grâu, mama a zis să luăm și niște grâu vechi, tratat cu otravă pentru semănat, să-l spălăm ca să-l putem da la păsări. L-am spălat și pe acesta în câteva ape și l-am pus la uscat. A doua zi, am dat din el la păsări. Găinile n-au avut nimic, dar rațele, vreo 15, după ce au mâncat din grâu, s-au ascuns toate sub coteț și acolo au murit. Și ce-ați făcut cu ele? m-a întrebat Doru. Le-am tras cu o greblă de sub coteț și le-am aruncat la râpă, am zis eu. Nu le-ați jumulit? a început să râdă Doru. Hai să-ți povestesc eu una din satul meu. Un vecin a terminat niște vișinată dintr-un bidon și a aruncat vișinele pe gunoi. Niște gâște s-au urcat pe grămada de gunoi și le-au mâncat. S-au îmbătat și vecinul a zis că-s moarte. Le-a dus dis-de-dimineață, să nu-l vadă nimeni, la râpă. Seara s-a trezit cu gâștele găgăind să intre în curte. Am început și eu să râd, cu un gând analitic ascuns, dar mai întâi i-am zis că și în satul meu, îmi povestea bunica, unul a aruncat vișinele din damigeană după ce s-a terminat vișinata, nu la gunoi, de ce să se piardă, ci în curtea cu gâște. Gâștele s-au îmbătat și nevasta gospodarului, crezând c-au murit, a zis de ce să arunce gâștele cu tot cu pene, are trei fete de măritat, doar n-o să umple pernele cu paie. A jumulit gâștele și după aceea le-a aruncat într-un pârâu. Seara, gâștelor li s-a făcut frig de la apa rece a pârâului. Trezite din beție, se întorceau pe cărarea din grădină, bălălău, jumulite și călcând când pe-o ceapă, când pe-un cuib de barabule.
Cred, îi ziceam lui Doru după aceea, că nu există loc din România unde oamenii să nu spună că beția gâștelor s-a întâmplat în satul lor. Jumulirea gâștelor în comă alcoolică de la vișinele din vișinată este, spuneam eu, un motiv mai bine răspândit decât cel mioritic, de-o parte și de alta a Carpaților. Mă mir cum de Cioran nu a completat butada cu miorița beteagă de gălbează și cu gâsca mangă. Spre mânia lui Dimitrie Cantemir, gâștele moldovenești n-au salvat vreo cetățuie ca strămoașele lor romane. Eram pe punctul să dezvoltăm subiectul, când Sorin, colegul nostru de cameră din orașul unde odinioară se umbla numai în pantaloni raiați, oraș drag-foc lui Ștefan, după o scrisoare veninoasă trimisă de-acolo la Suceava de niște negustori, utopie a orbilor și oraș pentru care, din diverse motive, îți luai bilet de tren numai dus, intră în cameră, înfășurat, ca un sultan, în cel mai mare prosop roșu pe care l-am văzut până atunci. Despre ce vorbeați, ne întreabă el. Despre niște gâște bete clampă și jumulite din satul lui Doru, zic eu. Dar și în satul bunicii, începe Sorin, foarte atent la detalii ca un criminalist, la Tichilești, s-a-ntâmplat și gâștele tinere, neștiutoare, au mâncat vișinele cu concentrație mare de alcool. Aruncate pe malul Dunării, nu la întâmplare, ci într-un țarc, când s-au trezit, au trecut printr-un loc pe unde știau ele că plasa era ruptă și s-au întors de la apă, chele. Au mers ceva, de la Dunăre la Tichilești este un kilometru. Vă dați seama ce rușine i-a cuprins pe oamenii cărora li s-a întâmplat asta când, era duminică, multă lume pe stradă, bobocii lor chei au intrat pe poartă în curte. Să-l fi văzut pe Doru, cu râsul înaripat de toată anvergura brațelor lui lungi pocnind palmele și repetând „Tichilești, Tichilești!”. Sorin se uita prostit la noi. Doru nu se oprise din râs, când în cameră intră ascorsfioasa lui prietenă, Monica. Ce-ai, Doru, de ce râzi așa? Am povestit eu, zice Sorin, pudic reînfășurat în prosopul lui galben de vizir, despre niște gâște îmbătate cu vișine din vișinată, apoi jumulite și ăștia doi se strică de râs. Și în satul bunicii mele, zice Monica, în Rășinari, niște rațe… A trebuit să-i dăm repede apă, cu primul ibric găsit în cale, lui Doru, altfel s-ar fi înecat de râs. Dar dacă i-am fi dat vișinată strecurată? Cred c-ar fi ținut la băutură. Sorin, nu, ar fi rămas fără prosopul lui albastru de pașă. Când s-ar fi trezit din beție, ar fi fost înfășurat tot în unul albăstru, cel cu 12 plăcinte al lui Nastratin și ar fi visat deja în neerlandeză.
Lucian Izadra
(Textul reprezintă debutul autorului în România literară)