Cuvinte uitate

Vorbiți-ne despre acele cuvinte vechi, la care țineți pentru frumusețea lor, pentru bogăția lor de înțeles și care, prin nefolosire ori din alte motive, sunt pe cale să cadă în uitare (sau au și căzut!), ceea ce, desigur, înseamnă o sărăcire a limbii, o întristătoare pierdere.

Anchetă realizată de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Adrian ALUI GHEORGHE

Dispar cuvintele? Dispar limbi sub presiunea globalizării

Vorbim limba, vorbim cuvintele, le uzăm, le învechim, le golim de conținut, de sens, de emoție. Numai că limba reacționează precum iarba, la următoarea primăvară înverzește mai proaspătă, mai viguroasă, la fel de verde. Din păcate, nu soarta cuvintelor pare să fie marea problemă astăzi, ci limbile înseși, amenințate de globalizare, tot felul de predicții apocaliptice însoțesc fenomenul care aglutinează culturi, popoare, limbi. În anii ’90, UNESCO a publicat Cartea roșie a limbilor pe cale de dispariţie (Red Book of Endangered Languages), care prezintă o listă cuprinzătoare a limbilor ameninţate de dispariţie din întreaga lume. Ulterior, aceasta a fost înlocuită de Atlasul limbilor din lume aflate în pericol (Atlas of the World’s languages in Danger). În 2002/ 2003, UNESCO a solicitat unui grup internaţional de experţi ad-hoc să dezvolte un cadru de clasificare a vitalităţii unei limbi. Acest cadru cuprinde șapte niveluri ale vitalităţii, dintre care cinci vizează limbile pe cale de dispariţie. Nivelurile de clasificare a limbilor sunt: în siguranţă, stabile, dar ameninţate, vulnerabile, în pericol de dispariţie, grav ameninţate de dispariţie, critic ameninţate de dispariţie, dispărute. Unde suntem noi și limba română? Ne e greu să o spunem acum, deși sunt destul de multe voci alarmiste. Ce ar mai face/ spune un scriitor român care se naște azi, dacă ar afla/ află că limba în care a fost predestinat să scrie, să trăiască, este pe cale să dispară? E greu de spus, e greu să o credem, e greu să ne-o închipuim. Un studiu din Franța a ajuns la concluzia că un francez obișnuit de astăzi vorbește și se înțelege cu congenerii săi doar cu aproximativ jumătate din lexicul limbii franceze folosită cu un veac în urmă. Restul cuvintelor s-a pierdut pe drum, ca plantele, ca speciile de animale. Un asemenea francez va ști să ceară apă sau ceva de mâncare, dar nu va ști să spună de ce marea pare un cer deversat pe pământ, scurs laolată cu îngerii săi, cu păsările sale, cu raiurile de rezervă dintr-o panoplie a divinității (după Arthur Rimbaud, aproximativ/ Une saison en enfer). Nu cred că un român „utilitar“ stă mai bine, că angrenat fiind în activitatea „multinaționalelor“ nu vorbește cu mai multe cuvinte românești decât „confratele“ francez, limba natală a căpătat serioase modificări dictate de natura activității practice. Nu am cuvinte pe care să le regret, care au dispărut pe scara evoluției sociale, istorice, economice. Ca scriitor am mizat mai mult pe mesaj decât pe scriitură, sunt un moralist incorigibil care caută cuvintele potrivite ca să se exprime, ca să îi exprime și pe ceilalți, dacă e posibil. Dar ne e dat să vedem continuu, în spaţiul public, la televiziuni sau chiar în spectacolul străzii, produsele unui „colectivism cultural“ care înseamnă o regresiune a sensului, o restrângere a lexicului. Acestea duc la o lipsă de idei în conversaţie, sărăcirea limbajului până la deşirări onomatopeice, lipsă de informaţii din sfera celor considerate de nivel primar, lipsa lecturii formatoare. În acest sens, spunea recent Evgheni Vodolazkin, autorul celebrului roman Laur: „Gândurile noastre, ale oamenilor, există doar în cuvânt, ele nu pot exista altfel. Nici pictura, muzica, n-ar fi existat dacă n-ar fi existat cuvântul. Când învelişul lui se distruge, dispare sensul. Rămâne sentimentul, o idee confuză, dar ele nu pot exista în afara cuvântului. Este o mare problemă, pentru că acest înveliş de cuvinte se distruge la propriu şi el seamănă cu stratul de ozon de deasupra pământului, strat care, la rându-i, se distruge. Cred că se va termina rău acest lucru. Trebuie spus că astăzi vorbirea oamenilor devine tot mai primitivă, iar discursul pe internet, vorbirea pe chat, vorbirea de la televizor sunt primitive şi mi-e teamă că, într-o zi, cuvântul va fi înlocuit printr-un muget, moment în care se va prăbuşi întreaga bunăstare şi consumul. Oamenilor le plac toate valorile, în afară de valoarea cuvântului; în lumea întreagă se reduc programele institutelor umanitare, în favoarea cercetărilor economice, iar dacă continuăm aşa, o să ştim, de la un moment dat încolo, numai să numărăm banii şi să mugim. Dar acest lucru nu va dura mult timp, pentru că după acest muget va veni pierderea totală a conştiinţei, şi, drept urmare, nu va mai avea cine să numere banii“. Iar în acel moment chiar că nu va mai fi nimic de demonstrat. Sau pentru cine să mai faci demonstraţia?

Ion BUZAȘI

„Cuvente den batrani“

În evoluția limbii este evident și firesc ca unele cuvinte pe măsura învechirii lor să capete o bogăție de înțelesuri și să intre în alcătuirea unor locuțiuni și expresii, care conferă originalitate limbii și sunt greu de tradus în alte limbi, sau de-a dreptul intraductibile. Sunt cunoscute asemenea expresii fie din literatura populară, fie din marii noștri scriitori, care au îndrăgit frumusețea și expresivitatea limbii, despre care au scris comentarii sau caracterizări inspirate. Hasdeu publică în 1876 Cuvente den batrani, carte pregătitoare a acelui dicționar unicat în lingvistica românească, Etymologicum Magnum Romanie, impresionând deopotrivă prin erudiție și monumentalitate; Eminescu vorbește în publicistica sa de bogăția limbii române – „acasă la ea, limba română este bogată și are de toate“, iar în Scrisoarea II despre „limba veche și-nțeleaptă“; Coșbuc susține în revista „Vatra“ o rubrică Vorba de acasă – demonstrație revelatoare a pătrunderii sensurilor adânci ale unor expresii și locuțiuni populare. În perioada studenției mele, destul de îndepărtată în timp, 1960-1965, se studia în anul I Literatura română veche, care-mi era destul de familiară, pentru că între cărțile din biblioteca familiei am aflat și cărți religioase, unele tipărite chiar cu litere chirilice, așa că unele cuvinte și expresii din cronicari sau din primii noștri poeți îmi erau cunoscute. La Miron Costin:„Că nu este alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților“,unele sunt de o dureroasă actualitate: cronicarul a „prăvit cumplite vremi, iar la acest feliu de «scrisoare» (cu sensul de letopiseț), gând slobod și fără valuri trebuiaște, iară noi prăvim (trăim) cumplite vremi și cumpănă mare veacului nostru și nouă“. Dar farmecul lor l-am găsit potențat în poezia lui Eminescu, pe care o știam pe de rost: Iată câteva exemple: A certa cu sensul de a mustra pe cineva; i s-a uitat sensul vechi de a pedepsi, prezent în Psalmi: „Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat“; folosit cu acest sens de Mircea cel Bătrân în convorbirea cu trufașul Baiazid… „dar acum vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți“. Limba – nu cu sens anatomic, ci cu cel arhaic de neam, popor. Dosoftei – Limbile să salte ( cu sensul popoarele să se bucure). Eminescu: „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă“. Moșie – a căpătat sensul de avere, proprietate de pământ, dar sensul vechi, uitat – era „de origine, de baștină“. La Neculce: Era un boier, anume Nicolae Milescu Spătarul de la Vaslui, de moșia lui. Eminescu îl integrează într-o sintagmă și-i conferă sensul de patriotism: iubirea de moșie. Cu aceeași formă și cu același sens în nuvela lui C. Negruzzi, când Alexandru Lăpușneanu spune despre tânărul boier Stroici că „în inima lui este iubire de moșie“. Dar mai ales sunt uitate zicători, expresii și locuțiuni, din care enumeră câteva George Coșbuc în Vorba de acasă: Nici în clin, nici în mânec (pe care toți o rostim rău, în mânecă); ori verbul este a mâneca – a se scula de cu noapte. Într-o rugăciune de dimineața spunem:„Îți mulțumim Ție, Dumnezeule, că m-ai ajutat să mânec și să măresc puterea Ta…“; a lua lumea în cap ș.a. Desigur le găsim în operele scriitorilor, și rareori în conversațiile curente, tocmai pentru că sensul lor a devenit ascuns pentru vorbitorul actual, înclinat să folosească abuziv anglicisme așa cum pe vremea scriitorilor pașoptiști – era moda franțuzismelor – ironizate de Alecsandri, B. P. Hasdeu, Costache Facca ș.a. Învechirea și uneori dispariția unor cuvinte, mai exact a unor sensuri ale acestora, constituie, de asemenea, un proces firesc. Mitropolitul Andrei Șaguna în prefața traducerii Bibliei, Sibiu, 1856-1858, face această comparație superbă despre perpetua reînnoire a limbii: „Iar limba noastră e pom viu, care în toată primăvara se schimbă, ramurile bătrâne și fără suc, se uscă și cad, mlădițe tinere ies și cresc, frunza se vestejește și se scutură, dar alta nouă curând îl împodobește, toate ale lui se fac și se prefac numai tulpina rămâne totdeauna aceeași!“ Căderea lor în uitare este desigur „o întristătoare pierdere“, dar avem această consolare că ele vor trăi în cele mai frumoase pagini de literatură română.

Vasile DAN

Între uitare și anamneză

Poeții scriu, în fond, într-o limbă uitată pe care brusc cititorul și-o reamintește iluminat la lectură. Ei primenesc limba, nu fac altceva. O readuc la viață, o frăgezesc. Pentru un poet „a spune“ este posibil într-un singur fel, doar prin noutatea lui „cum se spune“. Iar acest „cum se spune“ e un dumicat, precum unul din gura mamei direct spre cea a fătului, a coconului, a pruncului înainte de-a deprinde acesta singur să mestece. Cuvintele sînt într-un fel toate uitate înainte de-a fi trezite literar. În special în poezie. Cele mai uitate sînt însă cele cu straturi dense și misterioase de înțelesuri. Întîi, cel original. Limbile vechi nu sînt, cum se spune, „moarte“, ci doar într-un travaliu sine die. Ele nasc înțelesul în stare de anamneză. Dicționarele nu sînt altceva decît cămări cu bucate pentru cei care știu să vorbească, în care stau neclintite la iernat toate cuvintele unei limbi. Unele mai cad pe jos, te împiedici de ele și sînt descoperite doar din întîmplare cînd dau sămînță. Dar cei care le ridică, de regulă, nu le mai știu soiul și le pun o poreclă din limba proaspăt vorbită.

De multe ori porecla este adevăratul nume al cuiva sau pentru ceva. Cel din acte este astfel obnubilat.

Nichita DANILOV

Cuvinte vechi – Comoară vie

De multe ori cuvintele vechi ce au ieșit din uz capătă o strălucire tainică devenind asemenea unor monede antice ascunse la rădăcina unui pom sau chiar la temelia casei, adică a limbii materne. Fără ele, am fi mult mai sărăci, lipsiți nu numai de duh, dar și de darul înțelegerii umane. Strălucirea lor tainică, simțită în anumite momente de iscodire și de respirație lăuntrică, mai mult inconștientă, decât conștientă, aruncă nostalgice raze de lumină dinlăuntrul memoriei noastre crepusculare, aducând la suprafață amintiri și lucruri uitate, cufundate într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, ce ne animă deseori simțurile.

Un astfel de cuvânt e chiar substantivul iscodire pe care-l l-am folosit în paragraful de mai sus. Cuvântul e aproape ieșit din uz.

Nu-l putem folosi nici în poezie, nici în proză fără a ne asuma riscul scrierii unui text cu un iz ușor prăfuit. Îl evităm aproape din instinct, căci nu dorim ca limbajul nostru actual să fie afectat de prețiozitate sau de luciul fals al arhaismelor. Dar dacă ne aplecăm ceva mai mult asupra lui, vom descoperi deodată că acest cuvânt ce pare uzat își recapătă vioiciunea și savoarea de altădată, începând să prindă parcă o nouă viață.

Desigur, epoca globalistă, epoca informațională ne împiedică să scriem folosind limba veche și înțeleaptă a cronicarilor. Nu mai putem scrie nici ca Sadoveanu, și nici nu-l putem imita pe Creangă. De altfel, Creangă e inimitabil. În ciuda regionalismelor și a cuvintelor oacheșe, fraza lui continuă să curgă mereu vie. Citindu-l, apelăm deseori la dicționar, dar îi simțim sufletul respirând în fiecare frază. Nu-l putem imita nici măcar pe Mateiu Caragiale. Ne putem apropia cumva de el, încercând să refacem atmosfera cufundată într-un mister apus al unei alte epoci. Ștefan Agopian a avut această tentativă în Manualul întâmplărilor. Și din ea s-a născut o mică bijuterie literară, o combinație între lumea lui Nicolae Filimon și Mateiu Caragiale, trecute prin scrisorile savuroase ale lui Ghica și punctate cu sare și piperul abstracțiunilor halucinatorii ale lui Ion Barbu, din care nu lipsește, desigur, nici umorul lui Urmuz.

Cuvintele ieșite din uz ale unei limbi seamănă cu o corabie de mărfuri, pline de tot felul de cufere și cufărașe, dar și de amfore umplute cu vin și mirodenii, scufundată în apele adânci ale unui ocean. Nu oricine poate ajunge la aceste tainice comori și nu oricine le poate aduce la suprafață fără a le deteriora, căci în contact cu aerul, ele se prefac în praf și pulbere.

Cuvintele vechi reprezintă o comoară vie pentru colecționari, dar și pentru degustătorii de esențe, care le pot savura gustul și mirosul, refăcând în memoria lor afectivă imagini și întâmplările petrecute în alte veacuri.

Un astfel de degustător a fost Arghezi. Un altul – Ion Barbu. Iar în vremurile noastre, Nichita Stănescu. Pe semne că i-au plăcut și lui atât de mult cuvintele vechi, încât le-a folosit cu multă parcimonie. Mai bine zis, dacă stăm să ne gândim mai bine, le-a evitat, știind prea bine că nu el va putea reda vechea strălucire. Dar asta nu înseamnă că nu le-a iubit.

În afară de aceasta, folosind un subterfugiu, Nichita a devenit un colecționar nu de cuvinte, ci de monede grecești și romane, unele având scrijelite semne ciudate pe ele. Cineva mi-a spus că poetul era atât de obsedat de ele, încât acestea îi apăreau deseori și în vis, iar atunci când se ducea încă buimac de somn la vitrină, vedea cum denarii săi, iradiind o ciudată lumină, se transformă în cuvinte.

Pătruns de acest vis revelator, plin generozitate, dar și cu strângere de inimă, poetul îi dăruia primului venit moneda sa cea mai prețioasă, nu ca s-o păstreze, ci ca s-o înmulțească prin intermediul gândului și-a inimii.

 

Péter DEMÉNY

Aroma pierdută

Limba mea maternă nefiind româna, n-aș vrea să mă fac de rîs cu niște cuvinte pe care numai eu nu le știu. Știu însă cîteva care nu s-au pierdut, dar s-a pierdut sentimentul legat de ele. Eugenia, broscuța, sucul sunt doar cîteva dintre ele. În copilăria mea, însemnau totul, acea „dumbravă minunată“ în care crescusem. Acum, nu mai înseamnă nimic, și degeaba mai gust cîteodată eugenia, nu simt ceea ce simțisem cîndva.

De vină sunt, desigur, și dinții mei de porțelan, dar și capitalismul feroce pentru care toate au devenit numai „marfă“, care au un preț dar nu simțim nimic dacă le pronunțăm sau cel mult un nod în gît pentru sentimentul care nu mai vine.

Libertatea. Nu vreau să fiu demagog, dar cîndva însemnase ceva. Acum, descopăr eu însumi că nu mai înseamnă nimic sau cel mult un zîmbet trist pe fața unor Jokeri (prietenii știu de ce am scris cu majusculă).

Limba română rămîne marea mea iubire. Duduie, nătăfleț, dor, vioară, psalm, mlădioasă și multe altele rămîn cuvinte cu aromă de invidiat. Dar ce a fost s-a cam pierdut.

 

Horia GÂRBEA

Pancove prăjite

Din fondul principal autohton (în majoritate de provenienţă latină, urmând limbile slavice) am extras cuvinte care sunt în firea limbii unor spaţii şi unor vremuri specifice provinciilor româneşti. Sunt cuvinte frumoase, plăcut sunătoare, sugestive pentru culoarea locală, unele argotice, unele scurte şi onomatopeice, unele cu etimologie necunoscută: alelei, amnar, bineţe (de la bine aţi venit), şezătoare (a existat şi o celebră revistă „Şezătoarea“ condusă de Artur Gorovei), bejenie, bade (cuvânt de respect), citanie, ogradă, ortoman, bălan, cătun, măgură, răsură, mârtan, troian, chipeş, dalbeş, gureş, fercheş, ghicitură, morţiş, niţeluş, coborâş, priveală, găteală, clipeală, costrei, cocoană, sineşi, loruşi, mintenaş, cevaş, zamfir, dârloagă, hahaleră, huidumă, marmaziu, hăndrălău, măgăreaţă, ipochimen, scutelnic, hodăielnic, parascovenie, farfuză, fofează, catrafuse, baiere, coviltir, famen, fofoloancă, răbduliu, a se boboti, a se crăci, a încherba, a ticlui, a se pitula, a podidi, pituluş, bâzdâc, hait! servus (se mai menţine în Banat şi Ardeal).

Cuvinte care şi-au pierdut un sens: silă (viol, aspru pedepsit în pravilele din sec. 17), pană (de scris), judeţ (judecător), viers (glas, melodie), a dovedi (a birui), pleoapă (capacul sicriului).

Cuvântul onoare nu e un cuvânt uitat ci… dezonorat de cei ce fără de onoare conduc ministere, instituţii. Altădată cuvântul onoare era lipit ca un timbru frumos pe acte, adrese, scrisori şi pe limba care-l pronunţa. Deci problemă mai acută este a cuvintelor sacre ce sunt terfelite şi o dată cu ele – sufletul omului.

OK, mai sunt şi anglicismele care ne invadează zi şi noapte în virtutea inerţiei că reprezintă limba globalizării.

Eu sunt un iubitor de cuvinte, iar cuvintele sunt tot mai multe, de aceea mai uit pe unele, de aceea le mai scriu. Eu mă ţin de cuvânt şi cuvântul mă onorează.

 

Vasile SPIRIDON

Reușitul fără loc și prostirea la pat

Generația din care fac parte (aceea născută la sfârșitul „obsedantului deceniu“) a avut, și ea, pretenţia ca limbajul de care uzita să poată căpăta autoritatea validării și din partea celorlalte generaţii. Gălăgioasă ca oricare alta, ea a cultivat, la rându-i, aspectele necontrolate ale vorbirii bogate în cuvinte parazitare şi în excese de expresii şablonarde. Vulgarităţile, agramatismele, neglijenţele ostentative i-au colorat exprimarea teribilismului adolescentin. Sunt convins că, reauzite acum, asemenea semnale afective ar declanşa multora dintre colegii mei de generație mecanismele memoriei involuntare.

Liceenii de astăzi – fără griji și fără bani – rostesc cel mai des cuvinte impuse de uz, precum internet, calculator, mobil, mesaj, beep, manea, beton, fantastic, naşpa, euro, dolar, bursă, job, într-un climat cosmopolit plin de nume proprii (Europa, Italia, Spania, Canada, America). La mijlocul anilor ’70, se vehiculau nume proprii mai mult sau mai puţin cosmopolite (Abba, Boney M., Ilie Năstase, Nadia, Gaţu, Lucescu, Dudu Georgescu), dar şi nume comune: trening, tenişi chinezeşti, casetofon, mag – toate într-un context social mai larg, în care predominau mărcile şi denumirile indigene (Dacia, Mobra, Fram, Perlan, Farmec, Supercristal, Elba, Focus, Cheia). Erau în uz și mărci înregistrate, de origine controlată, venite din „import“: Pobeda, Kent, yale (fără referință universitară). Nu trebuie uitate anumite reflexe verbale, tot de origine controlată, apărute în viaţa cotidiană a socialismului biruitor: economii la C.E.C., disciplină şi purtare, fruntaş în producţie, ciment şi azbociment, fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte chimice, melană, iută, muşama, tergal, înlocuitori, cafea măcinată, nechezol, termos etc. Altele dintre ele sunt enumerate în poemul Totul, al Anei Blandiana.

În anii de liceu, cu sau fără absenţe la română, trăirile afective ale generației mele, de la nelinişte şi teamă până la sentimentul de frică, ajungeau la exacerbare mai ales când ne înfăţişam habarnişti sau tufe de Veneția la ascultare. În condițiile în care nu existau metode activ-participative și creion cu radieră care să modifice nota, până să iasă un 5 chinuit, evaluarea profesorilor avea limite neînchipuit de liberalizate: de la 1 la 10. În această privință, îmi amintesc expresia „a reuși fără loc“ – adică a obține cel puțin nota 5 la un examen de admitere. Ea era consolatoare pentru candidații respinși la concursurile de admitere la școli profesionale, la licee și la facultăți. Cu ajutorul ei, se încerca prostirea curioșilor satisfăcuți de insuccesul altora, dar, de fapt, se prosteau pe ei înșiși cei care găseau o astfel de (auto)justificare.

Pe când reușisem și eu fără loc la facultate, dar nu mă lăudam cu asemenea performanță, deși obținusem medii ce se apropiau de nota 9, eram pasionat de etimologiile populare. Astfel, am găsit o explicație pentru ceea ce era prostirea la pat. Lenjeria aceasta se compunea din două fâșii de pânză albă și subțire care se așterneau pe marginile lungi ale saltelei cu ajutorul unui elastic ce o împrejmuia. Lăsate să cadă pe marginea patului, fâșiile erau acoperite de macat doar în timpul zilei sau în mod permanent, dacă atârnau la patul din „camera bună“. Necunoscându-le originea, din slavul „prostirai“, care înseamnă „a întinde“, credeam că, prin intermediul prostirilor, se încerca prostirea celor care le văd. Gospodinele doreau să dea impresia că, de fapt, întreg patul era acoperit cu un astfel de cearșaf frumos lucrat.

Ca și în cazul reușitei fără loc, din moment ce toată lumea știa despre ce este vorba, se prosteau gospodinele înșeși și fetele de măritat, dacă erau convinse că prostesc pe alții cu asemenea trucuri. Îmi închipuiam că, făcând parte din lada cu zestre, fâșiile de pânză – țesute industrial, croite de lățimi diferite și tivite cu găurele – aveau menirea de a pune prostirea la pat și unor viitori miri. Prin croșetarea dantelelor cu iglița, după modelul „unul pe față și doi pe dos“, se voia ca totul să pară alb și imaculat, asemenea rochiei de mireasă. În zilele noastre, astfel de prostiri la pat nupțial au ajuns să facă parte dintre bunurile culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național… A rămas de ele doar o unitate etnoculturală cu valoare documentar-istorică, mentalitară și artistică. Și totuși, se mai fabrică asemenea prostiri, pentru că am găsit pe internet următorul anunț: „Prostiri pe elastic. Foarte comod pentru cei care au un somn liniștit“. Nu-l găsesc inspirat, deoarece ar trebui să se adreseze celor care doresc să aibă un somn liniștit. Ceilalți dorm oricum, și fără prostirea la pat, care nu face practic parte din așternut. Fiecare va dormi așa cum își va așterne.

 

Dan STANCA

Ibovnică

Acesta este cuvântul la care ţin cel mai mult fiindcă e ca şi dispărut din limba actuală. Ar mai fi unul, ţiitoare, dar e prea vulgar. Nu înţeleg, totuşi, de ce am renunţat la ibovnică, preferându-l pe cel de amantă. Dacă ai o ibovnică, aceasta presupune un angajament adânc, ceva care coboară în interiorul sufletului tău şi excavează cantităţi enorme de pofte şi dorinţi. Pentru o ibovnică merită să-ţi iei viaţa, pentru o amantă, nu are rost nici să te ştergi la nas. În general, de când din secolul XIX ne-am franţuzit, tot ce era slav a fost aruncat la gunoi. E adevărat, efortul nostru de-a ne occidentaliza a fost formidabil şi merită toată lauda, dar parfumul lingvistic este dat tocmai de acele cuvinte care au fost coapte în bălegarul răsăritean. Aşa e şi cu ibovnică. Îi spui unui puştan că ai aşa ceva, nu înţelege o boabă. Dacă-i spui de amantă, rânjeşte. Mi-e scârbă de felul în care a ajuns tratată limba română. De fapt, atitudinea pe care o avem faţă de limba noastră ne dezvăluie în toată mizeria sau splendoarea. Puştii de acum nu mai vorbesc româneşte, ci un fel de esperanto degradat. Bătrânii bolborosesc şi nu-i pricepe nimeni. Rămân de aceea scriitorii şi oamenii cu sentimente desuete care nu abdică şi recuperează ceea ce altfel ar fi definitiv pierdut. Ibovnică este un rezultat al acestei recuperări. Îmi vine să râd. Dacă-i spui bunăoară unei femei pe la vreo 30-40 de ani, dragă, vreau să fii ibovnica mea, te va privi ca pe un extraterestru şi mai bine o iei din loc. Dacă-i spui că ai dori să-ţi devină amantă, te va întreba ce venit ai şi cu cât vrei să finanţezi relaţia ilicită. Dar eu mă agăţ ca un catâr ce sunt de primul cuvânt ca s-o las pe duduia, după care, nu-i vorbă, mi se scurg ochii, tot cu ochii în soare. Scumpete, eşti menită să fii ibovnică, n-o mai fă pe virtuoasa că nu te prinde, slobozeşte din tine tot ce ai mai de preţ şi lasă-te dusă de valurile plăcerilor. Chiar şi verbul a slobozi mă tulbură. Ca să nu mai zic de marele îndemn al lui Ion Antonescu de acum 81 de ani, Români, vă ordon, treceţi Prutul, sloboziţi pământurile de la Răsărit şi din Miazănoapte, deci, nu de la est şi de la nord, ci din miazănoapte, ca-n basme, unde feţii frumoşi se bat cu toate lighioanele, în acest fel intrăm în mitologie şi până şi cel mai fricos care face în pantaloni se simte bărbat. Cam asta e tot…

Liviu Ioan STOICIU

Tot timpul uit

De când mă știu, uit. După o viață, sunt îngrozit că nu-mi mai amintesc decât mici frânturi din anii care au trecut (de regulă, îmi amintesc de părțile rele). Întâlnesc foști prieteni din copilărie sau colegi de școală, habar nu mai am cine sunt / au fost, dar pe care îi admir fiindcă au amintiri din liceu, de exemplu, sau din trecutul lor îndepărtat. E clar că mintea mea selectivă e de vină. Motiv să las mici consemnări zilnice din tinerețe (într-un jurnal fără prejudecăți, în care rețin pe scurt ce mi s-a întâmplat, ce și unde am fost plecat, ce bani am cheltuit, de ce întâmplare negativă sau pozitivă am avut parte), să-mi amintesc, la o adică. Nu degeaba jurnalul e memoria mea „slabă“ (am observat că nu o dată am uitat să notez ce era mai important într-o zi; fiindcă scriu jurnalul pe fugă, la încheierea zilei, sau rememorând a doua zi, dacă n-am avut timp azi să-l scriu). Fără jurnal pur și simplu s-ar șterge pentru totdeauna „trecutul“ meu (n-ar fi nicio problemă, dar uneori am nevoie să-mi amintesc din ce am făcut într-o zi uitată, dintr-un motiv / dintr-o nevoie, să-mi amintesc de un nume sau de o socoteală sau manifestare literară când a avut loc). Am ajuns până acolo că atunci când scriu în jurnal uit cuvinte (de flori pe care le cumpăr, inclusiv… acum, când răspund la anchetă, am uitat iar, deși e un cuvânt comun, imposibil de uitat… cum se numește… mă uit pe fereastra Google la „flori de casă“, a, mușcate; sau de piese ale mașinii „mici“, pe care orice șofer care se respectă nu-l uită niciodată, pe care le-am reparat; zilele trecute am schimbat „ambreiajul“, m-a costat o avere, 3.000 de lei, nu-mi amintesc de acest cuvânt, ambreiaj, decât dacă mă uit pe factură sau pe internet). Fiind grăbit, las spațiu gol la cuvântul pe care nu mi-l amintesc (în speranța că a doua zi completez golul și scriu cuvântul uitat ieri) – din păcate uit de regulă să mai completez golul lăsat. Lasă că uit „de la mână până la gură” ce am mâncat și o întreb pe Doina Popa, când scriu în jurnal, ea gătește; natural că ea nu uită). Sunt tot mai absent la… cuvinte. Sunt cuvinte care nu se impregnează nicicum în emisferele cerebrale. Îmi imaginez că spectrul ghearelor monstrului Alzheimer (care înghite toate cuvintele; sau le pierde cuvintelor orice sens; sau face tot posibilul să fie uitate) e atotprezent în mine. N-am nicio putere, m-am învățat cu mine așa cum sunt, uitând tot timpul. Norocul meu că mai sunt în stare să scriu, în general (adică nu numai jurnal), scrisul fiind o stavilă fundamentală împotriva uitării (vorba vine; eu nu țin minte niciun vers din ce scriu; scriu în continuare poeme numai de mână; imediat după ce am încheiat un poem, îl transcriu, tot de mână, după care l-am uitat; mă mir teribil după ce-l recitesc, după un an, că am putut să scriu așa ceva, în bine sau în rău; ce e poemul decât o adunătură de cuvinte uitate, în cele din urmă? De prea puține ori salvez un poem de la neuitare, e „blestemul“ meu să scriu „zadarnic“; apropo, sunt un colecționare de cuvinte uitate, tot timpul caut cuvinte atunci când scriu versuri). Că mă dezamăgește ce scriu spontan, „irațional“ (și ce rețin), asta e altă poveste. Tot ce scriu mă nemulțumește, de fapt, dacă mi s-a părut azi că am scris un poem nemaipomenit (rar mi se întâmplă, e adevărat), la recitire descopăr că sunt un tâmpit care se iluzionează la nesfârșit și că poemul nemaipomenit de ieri nu e decât egal cu zero. (E drept, nu același lucru mi se întâmplă când scriu proză, deși sunt tot exigent cu mine, frazele n-au decât să curgă „logic“, fără har și pretenții.)

Cornel UNGUREANU

Cuvintele vechi şi cuvintele care rămân

Am elaborat alături de Ioan Viorel Boldureanu şi Simion Dănilă câteva antologii de literatură dialectală „ bănăţeană“ cu glosar de Simon Dănilă. Una dintre antologiile noastre are cca 8oo de pagini, care aşezată lângă antologia lui Aurel Turcuş – 1000 de pagini – pare încă demnă de adăugiri. Ca şi glosarul lui Simion Dănilă. Specialist în literatură dialectală, Simion Dănilă e cel mai de seamă traducător al nostru din Nietzsche. În antologia noastră din 2016, Simion Dănilă crede de cuviinţă să explice cuvintrele – le alegem pentru litera C: cart, călăpăr, cănună, cârlijel, cecărui, chişav, cicilac, cipezar, cipi, cloamfăr, cocaie, cotarcă, crâsnic, cumlău, concină. Unele vin din sârbă, altele din germană, altele din vechimile rurale. Cei mai de seamă poeţi ar fi Marius Munteanu, clasicul literaturii dialectale, dar într-o antologie …restrânsă ar mai fi Ionel Iacob Bencei, Ioan Viorel Boldureanu, Virgil Şchiopescu, Pătru Chira, Ştefan Pătruţ, Vasile Barbu. Dacă mai spunem că la Timişoara, la Bocşa şi la Reşiţa se desfăşoară – se premiază – poeţii dialectali care… înfrâng concurenţa, trebuie să subliniem că un istoric literar are de lucru. Volumul al patrulea al Geografiei literare a României, cu Banat, Basarabia, Bucovina, va fi consacrat literaturilor „de contact etnic“. Dar ar fi vorba despre literaturile de „contact etnic“ sau de autori care profită mai mult de aceste întâlniri? Ca Vasko Popa sau Ioan Flora sau Ion Druţă?

Dar Muntenia? Infinitele „dialoguri“ din literatura munteană nu aşează în prim-plan cuvinte care vin…de departe? Matei Caragiale sau Eugen Barbu nu se opresc la epocile – cuvintele – fanariote? Profunzimile molodave ale lui Sadoveanu nu ne descoperă cuvinte a căror poezie pare/este infinită? Rămâne importantă lectura – să citim, să recitim, să ne apropiem cuviincios de cuvintele limbii române. Pentru buna înţelegere a cuvintelor limbii române.

A civilizaţiei noastre.

 

Răzvan VONCU

Neantul moral

Îmi lipsește și, dacă nu sunt îngâmfat, ne lipsește vocabula dregător.

Și aceasta, nu doar din cauză că este un cuvânt care ține strâns de fondul latin moștenit al limbii noastre, fiind un derivat (prin sufixare, cu sufixul -tor, moștenit și el tot din latină) al verbului a drege, ere, care provine direct din latinescul dirigo, ere.

Motivul pentru care îmi lipsește acest cuvânt uitat e altul: dregător conține în însăși rădăcina sa ideea că omul pus, vorba lui Marin Sorescu, „în capul trebii“ musai să participe, prin efortul personal, la facerea de bine. Să repare ceva, să facă, generic vorbind, binele. Să lucreze, cum se spunea în timpurile strălucitului Vodă Brâncoveanu, „în folosul de obște“, iar nu în „folosul osebit“ (adică personal). Nu vreau să devin abisal, dar cred că semantica vocabulei dregător încă mai conține transparent, pe filiera civilizației iudeo-creștine perpetuate în Europa până nu de mult, ideea ebraică de tikkum olam, adică de „reparare a lumii“.

Nefiind Eminescu, nu vreau să sugerez nici măcar la modul liric că toți dregătorii de odinioară erau niște sacerdoți ai binelui public. Fără îndoială că, oameni fiind și, cum spune nenea Iancu, patrioți români mai mult sau mai puțin onești, destui dintre ei vor fi lucrat vârtos (și) în interesul personal. Dar vocabula în sine, cu tot câmpul semantic pe care îl poartă după ea, conține măcar promisiunea că aceia care conduc vor contribui cu ceva la binele general, că vor pune o pietricică la mai-binele societății, că vor lăsa lumea (lumea românească și lumea, în general) cu o câtime mai bună decât au găsit-o.

Înlocuitorii contemporani ai cuvântului dregător – președinte, ministru, deputat, senator, primar, ca să nu mai vorbesc de sintagma alesul/șii neamului – nu mai conțin nimic din acest imperativ. Sunt vocabule neutre (deși nu sunt toate împrumutate, unele sunt moștenite ca și cuvântul dregător), cu un aer cel mult pompos, și nu conțin, între sensurile lor, nicio obligație subliminală de servire a binelui public, de „reparare“ a societății și a lumii. Facerea de bine nu pare înscrisă în fișa posturilor definite prin aceste cuvinte noi, fapt care se reflectă și în atitudinea celor care le ocupă. Stilul cazon, de conducători care trebuie ascultați fără crâcnire (perpetuat pe scară ierarhică de la conducătorul partidului unic în jos, către micii „tătuci“ locali), a fost înlocuit după 1989 cu stilul de contabil distant, care analizează condescendent dezastrul pe care îl patronează. Am auzit chiar un dregător recent, împăunat cu funcția de președinte, cum că a avea viziune și a veghea la transpunerea ei în viață, prin mijloacele legale și democratice puse la dispoziție de societate, ar fi un… abuz în serviciu (!!!). Se poartă neimplicarea, tărăgănarea oricărei decizii, lamentarea savantă în fața „cadrului legislativ care blochează“. Toți știu (sau, mai bine zis, le place să creadă că știu), dar nimeni nu mai face nimic. Am ajuns, de când a dispărut dregătorul, să reformăm instituții înființate cu doi sau cu șapte ani în urmă, în loc să-i înlocuim pe cei incapabili să facă bine. Și clica de „aleși ai neamului“ care produce pe bandă rulantă acești falși dregători.

Avea dreptate mitropolitul Simion Ștefan, de vie memorie: cuvintele chiar sunt ca banii. O avalanșă de cuvinte calpe produce o inflație socială care distruge și devalorizează totul. De când am înlocuit administratorul cu managerul, România a devenit o țară neadministrată și neguvernată, care trăiește în virtutea inerției, de azi pe mâine.

Din societatea noastră a dispărut, odată cu vocabula dregător, imperativul discret și umil al facerii de bine, ba chiar și ideea că există întotdeauna soluții la „relele“ de care suntem împresurați. Nu ne-a năpădit fatalismul (asta e o prostie), ci neantul moral.

 

Varujan VOSGANIAN

Deșertul Vorbelor Rostite

Ceea ce e uitat e, în cele din urmă, o jertfă adusă nouă, celor care trăim și avem prilejul de a uita. De aceea se cuvine, din când în când, să ne lăsăm purtați de sindromul retrăirii. Și nu e obligatoriu ca ceea ce retrăim să fie propriile amintiri.

Înainte de a evoca cuvintele uitate, să vorbim o clipă despre limbile uitate. Li se mai spune și limbi moarte. E adevărat, limbile mor ca și oamenii, mor odată cu oamenii. Ba aș putea să spun că o limbă moare câte puțin odată cu fiecare om care o vorbește, căci fiecare om are felul său unic de a vorbi. Uneori, în cimitirul limbilor moarte, dispariția unei limbi capătă chiar nume de om, atunci când este identificat ultimul vorbitor al acelei limbi, așa cum, de pildă, se zice despre Dolly Pentreath că a fost, la sfârșitul secolului al optsprezecelea, ultima vorbitoare de limbă Cornish. Din fericire, limbile, murind prin oameni, pot fi reînviate tot prin oameni, iar aceasta este dovada că uitarea nu este ireversibilă și nu există o lege a entropiei în lumea uitării. Așa este cazul chiar al acestei limbi Cornish, reînviate în secolul trecut și incluse în Carta europeană a limbilor regionale și minoritare. Dar și al limbii ebraice, de pildă.

Dacă limbile uitate sunt limbi moarte, reciproca nu este valabilă. Există limbi moarte care nu sunt deloc uitate. Ba aș zice că o limbă trebuie să fie moartă pentru a deveni nemuritoare, cum e cazul limbii latine sau al celei vorbite de vechii greci. Cât despre aceștia din urmă, de la bătrânii greci omenirea n-a mai inventat nimic, până și pixelii, marea descoperire a cyberspațiului, fuseseră de mult descoperiți de Anaxagoras, sub numele de homeomeri.

Când oamenii ce vorbesc o limbă se împuținează, limbile intră într-o lentă agonie. E cazul limbii idiș, vorbită tot mai puțin, dar o limbă plină de farmec, un fel de germană care nu e vorbită de nemți, căci cei care o vorbesc știu mai mult decât nemții ce înseamnă suferința. Limbii idiș îi datorăm una dintre cele mai frumoase dedicații către pământul românesc, e vorba de cântecul Rumania, Rumania, scris de Aaron Lebedeff, și care arată că, spre deosebire de ziua de azi, acum un secol România era deosebit de atrăgătoare pentru imigranți. Tot așa, dispare încetul cu încetul armeana turcită vorbită de bunicii mei, supraviețuitori ai genocidului îndreptat, în Imperiul Otoman, împotriva armenilor. Când bunica îl boscorodea/pisălogea fără istov pe bunicul, el își ridica pentru o clipă ochii din carte și spunea, într-o armeano-turcă hamidiană: „bâkdâm, osandâm”, ceea ce înseamnă „termină, mă plictisești”. Sau Arșag, clopotarul, ne punea pe noi, copiii, spre deliciul celorlalți, să rostim dintr-o suflare: „bir berber bir derdere bre dermiș, abre bir berber bir derdere bre dermi, bre?” (încercați și voi, dacă puteți 🙂 ), ceea ce, în aceeași turco-armeană înseamnă: „un bărbier i-a spus unui preot bre, dar cum să-i spună, bre, un bărbier unui popă bre?”

Altminteri, limbile vii sunt curgătoare și neschimbătoare, precum un coral de Johann Sebastian Bach. Unele cuvinte sunt uitate, pentru că lipsesc mentalitățile, năravurile sau împrejurările care le-au născut. Dispar marii bani, vornicii, logofeții și boierii divaniți, apar premierii, miniștrii, șefii cancelariei prezidențiale și parlamentarii. Dispar caftanele și șalvarii, apar blugii peticiți. Dispar caravanseraiurile, apar resort-urile. Dispar toptangiii, apare E-mag-ul. Dispar remaieuzele și apar softiștii.

Alte cuvinte nu sunt uitate, doar primele lor înțelesuri. De pildă, șugubăț însemna înainte vreme criminal, acum înseamnă glumeț, ceea ce arată cum a evoluat, prin secole, îngăduința pentru crimă și câte parale face viața omului în ziua de azi.

Nu vă amărâți, totuși, priveghind la căpătâiul cuvintelor uitate. Sunt convins că Vladimir Colin avea dreptate când ne povestea, în basmul Fluierul Pădurii Adormite, despre Deșertul Vorbelor Rostite. În locul acela care trebuie să existe undeva, între pământ și cer, cuvintele, odată spuse, nu se pierd, ci se adună laolaltă.

 

Constantin ZAHARIA

Cuvinte uitate, dar poate nu chiar de tot

Ieșirea din uz a anumitor unități lexicale este un fenomen recurent și oarecum firesc. În principiu, el nu trebuie să îngrijoreze. Când realitatea pe care un termen o desemnează dispare, atunci și cuvântul care o numește se pierde, sau trece într-o zonă de umbră. Cine mai poartă astăzi ișlic? Portul fanariot a dispărut de mult, prin urmare pălăria i-a luat locul. Iar cei care o poartă în ziua de azi nu se gândesc nicidecum la jupânii de altădată, care simțeau nevoia să-și afirme prerogativele împopoțonându-se cu un acoperământ pe cât de incomod, pe atât de caraghios. Altfel spus, cuvântul a devenit anacronic, iar vorbitorii de limbă română l-au uitat, mai puțin poate istoricii și cititorii lui Nicolae Filimon (aceștia din urmă îl vor căuta în dicționar), căci amatorii de cuvinte vetuste nu sunt prea mulți și nici solidari, astfel încât e greu de închipuit o asociație de filologi care și-ar propune că colecționeze cuvinte uitate, ba chiar să le promoveze. Nu există un cabinet de curiozități lingvistice.

Și totuși, de vreo treizeci de ani încoace, noi românii asistăm, dacă nu participăm, la un dezastru. Modelată de mass-media și mai recent de rețelele sociale, limba pe care o vorbim se subțiază. Lăsând deoparte puzderia de anglicisme care a dat peste noi, ori de transpuneri neadecvate din alte limbi (ați auzit de fructe confiate? Confiate cui? mă întreabă un prieten, pe bună dreptate), se pare că dulcea limbă românească se cam duce de râpă, transfor ­mându-se într-o improbabilă bălmăjeală de ultimă oră, menită să exprime realități noi, implementate de evoluții necesare și de nevoia urgentă de a da glas unei (post)modernități agresive, tehnicizate, neapărat contemporane.

*

Nu pot să nu-l admir pe Cioran atunci când ridică adverbul la demnitatea de substantiv. Vorbesc, desigur, despre Raznele sale, căci el scornește un cuvânt care în mod normal nu există, reunind sub aceeași vocabulă răzlețirea, digresiunea și rătăcirea, inclusiv a minții. Scriitorul îmbogățește limba, o împinge dincolo de ceea ce bunul-simț gramatical recomandă, o abate spre un vălmășag de sensuri neștiute, dar care iau ființă sub pana lui pentru întâia oară. Este singura moștenire pe care o lasă, ceea ce este probabil de ajuns. Puterea de invenție a literaturii ne însemnează cu miracolul ei.

*

Nu știu de ce, mi-am botezat discul dur extern cu un nume propriu care-mi pare a fi tot mai rar folosit. L-am numit Stratulat. Există în el un soi de sugestie balcanică, ușor comică, benefică în orice caz, pe care am considerat-o demnă de a adăposti cópii ale documentelor personale. De fiecare dată când îl conectez pe Stratulat, parcă aș sta de vorbă cu un prieten apropiat.

*

Uneori mă trezesc pronunțând cuvinte izolate, care mi se arată de la sine, și pe care mi le reamintesc împotriva voinței mele. Nu știu de unde vin, dar îmi pare că sunt desprinse dintr-un glosar imuabil, că ele nu pot pieri. Ca dovadă, îmi aduc aminte de ele și le recit fermecat de forța lor evocatoare. Simt că ele fac parte dintr-un poem nescris, puterea lor de sugestie ar putea muta munții din loc, ridica o nevăzută cetate în care înțelesuri presimțite ar construi o lume nouă. Ori poate că doar mi se pare. Oricum, îmi plac unele cuvinte, cum ar fi mâhnire, taină, dezmărginire. Nu că ar fi uitate, dar de fiecare dată când le gândesc, știu că ele sunt în viață, iar acest lucru îmi dă un sentiment de tihnită siguranță.

 

Florina ZAHARIA

Tăcerea și zgomotul

În mine au existat mereu mai multe ființe. Dar cele mai importante două dintre ele sunt: cea care tace și cea care vorbește.

Prinsă mereu între cuvântul rostit și zgomotul pe care-l face cuvântul înghițit am reușit să derulez întâmplări, conflicte, abordări, lupte, împliniri, de fapt un fel de viață. Toate cuvintele au un fel de întuneric al lor. Dar unele rămân acolo, în adânc. Și nu e vina lor, e doar memoria noastră care își trăiește propria versiune.

Cuvintele uitate sunt cuvintele care au dispărut din viața noastră pentru că au dispărut și oamenii cărora le dăruiam sau sunt acele cuvinte care au încetat să existe pentru că au fost înlocuite de țipătul sau moda altor cuvinte?

Noi schimbăm multe în trecerea noastră: întâmplările și oamenii, hainele și gândurile, matematica și literatura, jocul și confesiunea. De ce un cuvânt ar rămâne în carapacea lui tot timpul? De ce un cuvânt nu ar modela eul propriu, fără a exclude rațiuni și acțiuni, până la coerența memoriei și a poveștii? Cuvintele uitate nu sunt uitate, ele definesc de fapt substratul limbajului nostru, cuvintele uitate sunt doar nefolosite. Pentru că ele au primit măști noi, unele fără frontiere, foarte libere și cool, ceea ce încă nu știm dacă ne face bine sau nu.

Când derulăm o operă nu cred că pornim de la un program estetic și riguros, ci mergem mai degrabă pe un echilibru interior și o ordine afectivă evitând pe cât se poate înstrăinarea dintre sine și limbaj. Cuvintele, devenind o lume, umflându-se de fiecare dată și de realitate, acționează în limbaj (operă) ca și cum ar acționa în real. Ceea ce am uitat noi reprezintă o greutate de conștiință a vorbei/cuvântului în această tristă vraiște a emoțiilor scrise în / pe lungi alei de gesturi abandonate, așa cum se exprima și Fernando Pessoa în Cartea neliniștirii.

Limbajul este singurul instrument pe care îl avem la dispoziție pentru activarea mecanismelor de înțelegere/viețuire. O știre de la sfârșitul anului 2021 ne anunța că limba română s-a îmbogățit cu peste 3600 de cuvinte noi, majoritatea neologisme din limba engleză pe care am ajuns să le folosim aproape în fiecare zi, ceea ce înseamnă că am uitat corespondențele lor românești. Dar, vorba specialiștilor care lucrează și documentează pentru DOOM (Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române): lucrurile vor continua să se filtreze încât din aceste 3600 de cuvinte, peste 16 ani, poate nu toate vor mai fi regăsite în ediția de atunci a DOOM-ului.

Deci vom uita mult. Și multe!

Important este să nu uităm, prin cuvintele care țipă sau care tac în noi, să fim lucizi dar și sfâșietor de umani.

 

Mihai ZAMFIR

Scriitorii – îngrijitorii de cuvinte rare

Cuvintele rare există în limbă, evident, cu funcții diferite și cu rol, în general, stilistic. E vorba mai ales de arhaisme, de regionalisme, de cuvinte tehnice, de împrumuturi și așa mai departe. În literatură le regăsim cu precădere. Un rol funcțional, acestea nu au decât mai ales în literatură. Nu în oricare fel de literatură, ci de obicei în literatura beletristică; adică, în literatura în care cuvântul are valoare în sine. Contează și mesajul, contează și starea de spirit a autorului, contează atmosfera, însă e vorba mai ales de literatura în care cuvântul tinde să devină valoare independentă. Ei bine, aici e mult mai prețuit, mai îngrijit și mai căutat cuvântul rar. Sunt autori, și noi avem câțiva în literatură, care și-au făcut din raritatea termenilor un fel de vocație, un fel de manieră specifică de a scrie. Ion Creangă pare exemplul cel mai la îndemână; mai sunt, sigur, și alții. Citez din Creangă, un pasaj în care situația aceasta de îngrijitor de cuvinte rare apare evidentă: „Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârșita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ“. Există, numai în acest pasaj, două formule ciudate – hârșita de mătuşă și cânepa toată palancă la pământ –, compuse din cuvinte rare care ies în evidență. Și e clar că au fost alese de autor cu un scop precis; cu scopul acela de a introduce o varietate neașteptată în text. Sensul acestor cuvinte – la care etimologia contează mai puțin – se deduce evident din context, pentru că intuim cam cum era mătușa și cam ce se întâmplase cu cânepa. Formulele frapează mai ales fonetic. Cuvântul are, mai întâi, valoare din punct de vedere fonetic. Este, evident, îmbinat cu sensul, cu ceea ce am putea considera bogăția în sine; dar bogăția este mai ales fonetică. Cuvintele rare sunt utilizate de autori – Eminescu este un alt exemplu, în acest sens – nu atât pentru ambiguitatea sensului lor, ci mai ales pentru valoarea lor fonetică. Ea se impune ca atare în poezie sau într-un text de proză prin excelență calofil. Iată, așadar: cuvântul rar este în primul rând rar din punct de vedere fonetic. La Creangă – dar nu numai la el – mai trebuie să fie îndeplinită o condiție: cuvântul rar trebuie să fie prins în plasa unor cuvinte obișnuite. Nimeni nu poate să scrie o frază întreagă sau măcar o jumătate de frază din cuvinte rare. Formulele rare la care am făcut mai înainte trimitere sunt înconjurate de o masă de cuvinte mai mult sau mai puțin obișnuite. Ele, aceste cuvinte obișnuite, pun în evidență cuvintele rare. Există anumite curente literare sau anumiți autori, anumite maniere chiar care privilegiază această evidențiere a cuvântului în sine. Cuvântul rar e tipic literaturii, tipic unor anumite variante de literatură , dar, în același timp, am putea spune că face parte din zestrea eternă a scrisului literar.