cifrul melancoliei
ce creatură neînțeleasă e omul!
ziua se luptă cu ceea ce este
noaptea se luptă cu ceea ce nu este
mereu se golește de sine
pentru a rămâne mai bun
multă vreme, el nici nu respiră –
își ascunde goliciunea sub mască
când doar privește întinderea argintie
a ecranului fără să vadă ceva –
apoi dintr-odată atent la detalii
se năpustește asupra gnozei din vechime
eviscerând camarila Olimpului:
– am fost aici rege, cândva
– ai fost regină
dar mai înainte fost-ai prințesă
cenușăreasă
roabă
semn al morții când vântul șuieră
prin carnea tânără
de zeitate
între atâtea neamuri ce vor o pace durabilă,
fiecare om își duce războiul lui mărunt
în temniță și pe scenă – cu președinții, gardienii,
cu amantele și cu caprele vecinilor, cu poeții,
cu poștașul, propagandistul, acoperiții, bancherii,
cu moaștele de sfinți, cu băieții de mingi de la
partidul mafiilor, cu turnătorii, cu judecătorii orbi
de la tribunalele internaționale, cu zânele
oligarhului,
cu zidarul, actorul, preotul, drumarul, văduva și
nebunul
actorul cu marsupiul plin de bastarzi și de prieteni –
omul acesta risipit pe pământ ca un soldat
sfârtecat
totuna cu drumeagul lui dintre casele vechi
și plugul ruginit,
om din țăndări de om, om din hârburi și rămășițe,
morman de resturi ce levitează și sporovăiesc
doar cioburi de om pe care să pășești
printre ierburi și tufe de fragi
în timp ce el apăsând pe trăgaci visător
obsedat de plata datoriei
până la ultimul ban
către cel ce va ridica o catedrală
din cenușa și neputințele lui glorioase
vegheat să nu te pierzi de turmă
omul diluat în șovăieli contorsioniste
dansuri pe viață și pe moarte
seducție, despuiere și împerechere
un fel de sindrom post-traumatic, ar spune
groparul
la căpătâiul nou-născutului,
dorul de a evada din viitor
sau de a te naște într-un muzeu,
în timp ce moașele te țin în viață
cu formol și agheazmă
în urma ta tinerețea
despletită se balansează
ca umbra unei bărci pe ocean
de fapt, el nu știe să apere nimic
doar să aștepte norocul
ca pe o supradoză
în timp ce sângele se răcește –
pustiu e omul și nu este singur: printre ruine
păsări destrămate
felinarele i se aprind în ochi
dar revendică dreptul de a se simți acasă
în luminișul unde roua se așterne pe iarbă
precum lacrimile pe obraz
la urmă, amprenta lui când se descompune
în moartea logică și în respirația ca răspântie
cât să mai predice și să mai vestească apocalipse –
dar iată lunetiștii și tancurile cum scurmă prin oraș
căutând poeții protestatari.
câteodată, în craterele păcii se adună cărți,
răpăit de mitraliere, idoli cu grenade,
emisferele cerebrale topite în acuarela
din adăpostul antiatomic –
blândețea sângelui ce se poticnește –
asta îl face pe el să creadă că este viu.
și totuși omul de rezervă
încremenit în semnele critice
rămase pe crucea de lemn
ghețarul când se topește
mintea unui poet
ghețarul când se topește
eliberând arhetipuri în amnios
bacterii purtătoare
de blândețea violenței primordiale.
deschide la întâmplare orice carte vrei:
poetul care te privește este îngerul tău,
călăul tău păzitor
scriu cu mâna nesigură a oratorilor,
scriu pentru a nu pierde nimic din ceea ce
îndeobște
dimineaţa
îi hipnotizează pe cei ce vor lupta
în fiecare clipă a zilei
pentru patria lor
scriu ca să pot trece Rubiconul meu
prin oglinda ce mă conduce
de la erudiție la idee
și dincolo de toate astea
parfum de caprifoi la țărm
chiar în ziua când mă voi naște
deschid ochii și scriu
cu cerneala tăcută a firului de iarbă
când străpunge piatra
lângă o troiță
deschid ochii și mă târăsc afară din adăpost
cu simțul de pândă al ostaticului
ce iese din groapa comună a exilaților
bătând la ușa mereu închisă pentru adevăr
scriu cu mâna nesigură a celor orbi
când nu-și mai simt greutatea
doar lumina străbătând frunzișul unei copilării
petrecute în podurile pline cu cărţi și poame
ce cresc direct pe icoane
din copaci cu rădăcinile în cer,
ei nu mai au decât transcendența
lanțul din rază minusculă
vis ce se îndepărtează
atotvăzător
cum sângele tânăr
scurs din trupul-soldat spre trupul-cuvânt,
când se răsucește cu miezul înafară
– celălalt scut –
și își retează singur corola
mă pregătesc de plecare și scriu
povestea nemuritoare a aștrilor ce se sting
pentru că totul a rămas înăuntru
pentru totdeauna,
iluminând