Romanul Steaua robilor (1934) de Henriette Yvonne Stahl este o poveste de dragoste intensă, răvășitoare, care pare neverosimilă din perspectiva unui tânăr de azi. O reprezentantă (inteligentă) a noii generații, Andreea Iulia Toma, face în acest sens o afirmație revelatoare: „Steaua robilor este un roman de analiză a sufletului feminin răvășit de sentimentul unei iubiri apăsătoare, cu accente patologice.“ Îndrăgostiții din vremea noastră nu-și fac declarații și se sărută fără să-și scoată guma de mestecat din gură, practică o dragoste sportivă și nu au cum să înțeleagă suferințele tânărului Werther sau sinuciderea Annei Karenina. Înclin să cred că și modul de a iubi al lui Eminescu are pentru ei ceva „patologic“.
De fapt, dragostea trăită de personajul imaginat de Henriette Yvonne Stahl, studenta cu studiile neterminate Maria Mănescu, este dragoste și atât. Și ca orice dragoste, este, în esența ei, patetică. Nu se poate vorbi nici pe departe de un patetism al autoarei, care s-ar revărsa asupra personajului. Henriette Yvonne Stahl este o scriitoare lucidă, detașată, interesată ca de un experiment, nu ca de o dramă omenească, de destinul Mariei: ce se întâmplă, pare ea să se întrebe, cu o tânără femeie care iubește un bărbat cu ardoare și nu are parte de reciprocitate?
Iată ce se întâmplă:
Îndrăgostită până peste cap de avocatul Alexandru Velescu, Sașa, cum i se spune acestuia în intimitate, Maria își neglijează studiile și renunță să-și mai dea licența. Se întâlnește din când în când, frenetic, cu bărbatul adorat într-o odăiță dintr-o clădire aflată în apropiere de Palatul Justiției. În scurtă vreme însă, avocatul se plictisește și vrea o nouă aventură. Găsește un pretext, faptul că Maria întârzie un sfert de oră la o întâlnire, și, plin de cruzime, o părăsește.
Suferind cumplit, disperată, ea o vizitează pe mama lui Sașa. Și, departe de a găsi înțelegere, află că doamna Velescu se bucură că a intervenit o ruptură între ei, fiindcă vrea să-și vadă fiul căsătorit cu o femeie din lumea bună.
Pe de altă parte, mama și sora Mariei, Stela (tatăl e mai mult musafir pe acasă), speraseră că Maria se va căsători cu Sașa, care are o situație materială bună și o carieră sigură. Ele consideră despărțirea celor doi un eșec al întregii familii.
Dincolo de aceste raționamente de ordin practic, Maria își trăiește în continuare dragostea deznădăjduită. E dezorientată, vulnerabilă și se află la discreția împrejurărilor.
Un tânăr medic, Lucian Panu, se îndrăgostește sincer de ea, dar Maria nu-i poate primi dragostea, din cauză că îl are în minte pe iubitul ei dintâi. Se întâmplă însă și altceva. Ea îi cedează, fără să se gândească prea mult, unui bărbat frumos și ușuratic, locotenentul Florin Negrea, care de fapt o curtează pe Stela. Maria își regretă imediat fapta, dar nu mai poate repara nimic. Evită însă să-l mai vadă, iar el se căsătorește cu Stela și se stabilește împreună cu ea la Turnu-Severin.
Abandonată de bărbatul vieții ei, Maria evoluează – cum se spune – ca o frunză în vânt. Având remușcări chinuitoare, după episodul cu locotenentul, ea pleacă la Sinaia, ca să se odihnească. Apoi devine amanta unui tânăr pictor, George Voroniade, pe care îl cunoaște printr-o prietenă, Angela Boieru, logodită cu fratele pictorului, Niki. Situația se răstoarnă acum: pictorul o iubește, dar nu este iubit de ea.
Mama lui Sașa moare pe neașteptate, iar la înmormântare participă și Maria. În zilele dinaintea morții, bătrâna și-a dat seama că a greșit, lăsându-și fiul fără o femeie lângă el, iar „Maria“ a fost ultimul cuvânt rostit de ea.
Rămas singur pe lume și impresionat ca de un imperativ testamentar de regretul mamei lui muribunde, Sașa se împacă în scurtă vreme cu Maria și se căsătorește cu ea. Dar după un timp, dintr-un devotament fără margini și nesăbuit, femeia îi face mărturisiri complete. Îi spune că a trăit câteva luni cu pictorul, fără să-l iubească, și că s-a culcat, într-un moment de neatenție, cu viitorul ei cumnat.
În această perioadă, Maria locuiește cu Sașa în locuința lui, ea ocupând chiar camera în care a murit doamna Velescu. Situația îi displace și îi strică bucuria de a trăi.
În plus, soțul ei suferă de o gelozie retroactivă și face chiar o obsesie, crezând – fără justificare – că Maria se întâlnește în continuare, pe ascuns, cu pictorul. O urmărește, o acuză, o terorizează cu ideea lui fixă. Iar ea, lovitură de teatru, îl părăsește. Povestea de dragoste nu are happy-end, dar are verosimilitate.
Henriette Yvonne Stahl dă dovadă încă o dată de conștiință critică și subtilitate, de o profundă înțelegere a sufletului omenesc. A citit toată viața cărți bune și a trăit în apropierea unor intelectuali de elită, fiind fiica lui Henri Stahl, stenograful oficial al Parlamentului României și prieten apropiat al lui Nicolae Iorga, soția lui Ion Vinea timp de paisprezece ani, și în continuare, vreme de un deceniu, a lui Petru Dumitriu (care era cu 24 de ani mai tânăr decât ea). Primele ei cărți au fost bine primite de Garabet Ibrăileanu și Mihail Sadoveanu.
Unele volume și le-a tradus ea însăși în franceză. Orice s-ar putea spune despre opera ei, dar nu și că ar suferi de amatorism sau provincialism. Romanul Steaua robilor (titlu, din nefericire, anost) este fără îndoială inteligibil în orice țară europeană și poate fi ecranizat cu succes (nu și pentru un public care dorește ca orice film să se termine cu bine).