Unul dintre fenomenele de mare interes petrecute în domeniul istoriei literare românești din ultimul deceniu se referă la restituirea unor figuri reprezentative ale creativității noastre beletristice moderne mai puțin cunoscute. Mircea Popa a publicat poezia religioasă inedită a lui Samuil Micu, completând astfel oportun și diversificând profilurile corifeilor Școlii Ardelene în calitatea lor de autori lirici, de literați. Tot Mircea Popa a oferit o ediție copioasă din creația – știută și inedită – a lui Ioan Barac, readucând în prim-plan pe unul dintre primii autori de best seller-uri românești din modernitate. La rândul lui, Dan Grădinaru a dat la iveală o istorie a primei noastre literaturi moderne, cea din ultimul deceniu al sec. al XVIII-lea și până la 1830. Toate aceste contribuții sunt de natură să redimensioneze cunoașterea noastră asupra epocii respective, a cărei importanță și bogăție ne apăreau ca diminuate față de ceea ce iese acum la suprafață.
Alăturându-se numelor de mai sus, Liliana Maria Popa și Ioan-Nicolae Popa au scos, cu prilejul împlinirii a două sute de ani de la expierea autorului, ediția revăzută și adăugită a volumului din 2011 Vasile Aaron (1780 – 1821). Studiu monografic. Prin această contribuție, care elucidează numeroase aspecte ignorate anterior, nu doar despre poet, ci și despre familia lui, abordând și chestiuni care vizează mai amplu și mai detaliat circuitele culturale românești de pe la 1800, în Imperiul Austriac, restituirea figurii destul de enigmatice și încă insuficient de studiată a avocatului sibian face un semnificativ pas înainte. Acest bărbat care, după descrierile de epocă, a fost mai curând înalt decât scund, cu ochi căprui și tenul smead, a fost un erudit, bun cunoscător al limbilor de uz oficial transilvan – latina, maghiara și germana –, traducând asiduu din latină încă din tinerețe (unele dintre Metamorfozele lui Ovidiu și o bună parte din Eneida lui Virgiliu). Harul lui poetic și de scriitor care tatona căile juste ale limbii literare românești nu s-a epuizat însă în asemenea acțiuni de anvergură în transpunerea marilor antici latini pe limba natală. Acestora li se alătură și Patimile și moartea Domnului, adaptată după Der Messias, epopeea religioasă a lui Friedrich Gottlieb Klopstock (1724 – 1803). El a fost și autorul unor poeme originale, printre care se numără Vorbire în versuri de glume întră Leonat bețivul, om din Longobarda și întră Dorofata muierea sa apărut prin 1807 și apoi în 1815. Anul cel mănos. Bucuria lumei apărea în 1820, fiind penultima scriere tipărtă în timpul vieții autorului, o alcătuire versificată inspirată de Georgicele lui Vergiliu. În fine, Istoria lui Sofronim și a Haritei, tipărită în anul morții timpurii a poetului (1821), oferă cititorilor o poveste de dragoste și de aventură, de fapt o prelucrare a nuvelei lui Florian despre Sophronyme. Cu adevărat important în această bogată recoltă literară rămâne însă poemul epico-didactic Reporta din vis, adus la cunoștința posterității cu mare întârziere. Lucrare neîncheiată, asupra căreia Vasile Aaron a stăruit, după toate aparențele, de-a lungul mai multor ani, concepută într-o arhitectură amplă, relatarea despre peripețiile onirice ale numitului Reporta a fost calificată în prima linie a poeziei românești din vremea respectivă, nu departe de Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu (care are, totuși, avantajul de a fi fost dusă la bun sfârșit).
Refacerea, cu maximă acribie, pe baza unor temeinice și îndelungate cercetări prin arhive și biblioteci, a biografiei și traseului de creație al avocatului Vasile Aaron este o completare a orizontului de cunoaștere istorico-literar românesc de o importanță ce nu poate fi tăgăduită. Cartea pune însă în joc mult mai mult decât atât. Reconstituirea traseelor corespondenței emise și primite de Vasile Aaron reface parte din dialogul viu, mânat de avânturi culturale și de căutări febrile de soluții pentru tipărirea lucrărilor originale, cu ilustre personalități precum Petru Maior, Samuil Micu și Gh. Șincai. Dincolo de ceea ce se spune, limba în care scriu acești cărturari este o pastă plină de miresme și culori, iar alcătuirea unui corpus epistolar al Școlii Ardelene își face simțită imperios necesitatea. Exercițiul intelectual asiduu, vreme de ani și de decenii, în școlile de toate gradele ale Transilvaniei și ale Imperiului a rodit în scrieri nemuritoare, insuficient depistate și editate până astăzi. Recuperarea lui Vasile Aaron și a contribuției sale este un pas pe o cale al cărei traseu se dovedește șerpuit și dificil, cu un liman încă îndepărtat. Cercetările trebuie să continue, iar modelul oferit de Liliana Maria Popa și de Ioan-Nicolae Popa merită luat cu toată atenția în seamă.