Poeme de Ion Tudor Iovian


şi ea spune că nu s-a ivit pentru această lume

şi ea cântă

pentru omul fără nume ieşit din carapace

ca să moară

în sfârşit liber

dimineaţa devreme

în scuar

când soarele bate pieziş şi miroase a cafea şi a uzo

şi madame sansgène încă de la ora cinci

face curat

prin hrubele iadului zilnic

şi scutură aceleaşi haine

acelaşi trecut

acelaşi text cu rugăciunea mereu încurcată

da da omule plat

omule – cârlig

omule – cui

pentru tine cântă

o face şi pentru alţii câtă frunză şi iarbă

dar eu îti vorbesc

despre mica vicioasă – ea – o erupţie de sunet

şi sens

încremenită

deasupra merişorului

deasupra capului tău scris în întregime cu poezii

de azi dimineaţă

într-o limbă nu cunoscută dar ca şi cum ar fi

cunoscută

în care ne visăm unul pe altul

în care ne omorâm

în care nu facem dragoste

dar ne urâm de moarte

şi murim unul în altul unul în locul celuilalt

dar sunt cuvinte deja gravide fugărindu-se

prin scuar

gata–gata să plesnească

în mii de fiinţe care îşi cer

drepturile

la lumina soarelui

la nefericire

la un sărut

la un petec de pământ

şi de cer

la tăcere

da da omule plat

de ce nu dispari din peisaj

de ce nu spui nu nu nu

întunericului

acum

ea e liniştită eu nu

şi eu am să întreb mereu

când ai să vii draga mea

în minte răsare deja soarele şi e mâine

fără ora cinci dimineaţa a iadului zilnic

răsare

atins cumva de negru în afara mea

dintre gheţurile minţii

 

la capătul coridorului începe întotdeauna iarna

îţi cotrobăie cu degetul lui făcut gheară

prin cărţile ascunse

prin debaraua cu vechituri şi soldăţei de plumb

care încă aşteaptă războiul

prin dulceaţa

lăsată neatinsă pe măsuţa de nuc din sufragerie

prin somnul în spasme reci de după-amiază

nu se ştie după ce şi de ce

azi

s-a desprins din peretele cu afişe

ieri

din oglinda ciobită aproape oarbă

cu şfacul lui de prins fluturi de carton

deasupra gării

cu firicelul de sânge

prelins în praful drumului

dar nu se duce nicăieri

cine l-o fi chemat

din trecutul încuiat cu trei lacăte

cine l-o fi smuls din trenul care duce prigorii

în pădurea împietrită

încă te mai ţintuie pe zidul plângerii

degetul lui uriaş –

undeva în spatele bodegii

cu un fular invizibil –

încă te mai strânge de gât când îl vezi

în fotografia pătată de pe scrin

cum o fi ajuns acolo

dar el îţi cotrobăie cu degetul lui făcut gheară

prin viaţa asta pe sărite şi pe smulselea

şi visele –

pentru că ai iubit prea mult

pentru că ai visat prea mult –

se decolorează îşi pierd energia

şi ţi-ai răvăşit cuibul din paradisul tău artificial

doar

ca el să nu te găsească

şi să te cheme pe numele mic

de

mult uitat

şi tu să te simţi sfârşit cu totul

inundat de o lumină nu din această lume

dar eşti mai puţin decât o scamă suflată

de colo-colo de vânt în viaţa lui

şi tu

ai să fugi de el

ai să te lepezi de el

şi de viaţa cu el

îi dai de înţeles că la capătul coridorului începe

întotdeauna

i a r n a

şi e foarte frig şi e foarte târziu

prin

nopţile tale toxice

îi dai de înţeles

că drumul lui a fost o urmă de bocanc

prin stratul de begonii din sufletul tău

că îi locuieşti fără chirie numele şi visul