şi ea spune că nu s-a ivit pentru această lume
şi ea cântă
pentru omul fără nume ieşit din carapace
ca să moară
în sfârşit liber
dimineaţa devreme
în scuar
când soarele bate pieziş şi miroase a cafea şi a uzo
şi madame sansgène încă de la ora cinci
face curat
prin hrubele iadului zilnic
şi scutură aceleaşi haine
acelaşi trecut
acelaşi text cu rugăciunea mereu încurcată
da da omule plat
omule – cârlig
omule – cui
pentru tine cântă
o face şi pentru alţii câtă frunză şi iarbă
dar eu îti vorbesc
despre mica vicioasă – ea – o erupţie de sunet
şi sens
încremenită
deasupra merişorului
deasupra capului tău scris în întregime cu poezii
de azi dimineaţă
într-o limbă nu cunoscută dar ca şi cum ar fi
cunoscută
în care ne visăm unul pe altul
în care ne omorâm
în care nu facem dragoste
dar ne urâm de moarte
şi murim unul în altul unul în locul celuilalt
dar sunt cuvinte deja gravide fugărindu-se
prin scuar
gata–gata să plesnească
în mii de fiinţe care îşi cer
drepturile
la lumina soarelui
la nefericire
la un sărut
la un petec de pământ
şi de cer
la tăcere
da da omule plat
de ce nu dispari din peisaj
de ce nu spui nu nu nu
întunericului
acum
că
ea e liniştită eu nu
şi eu am să întreb mereu
când ai să vii draga mea
în minte răsare deja soarele şi e mâine
fără ora cinci dimineaţa a iadului zilnic
răsare
atins cumva de negru în afara mea
dintre gheţurile minţii
la capătul coridorului începe întotdeauna iarna
îţi cotrobăie cu degetul lui făcut gheară
prin cărţile ascunse
prin debaraua cu vechituri şi soldăţei de plumb
care încă aşteaptă războiul
prin dulceaţa
lăsată neatinsă pe măsuţa de nuc din sufragerie
prin somnul în spasme reci de după-amiază
nu se ştie după ce şi de ce
azi
s-a desprins din peretele cu afişe
ieri
din oglinda ciobită aproape oarbă
cu şfacul lui de prins fluturi de carton
deasupra gării
cu firicelul de sânge
prelins în praful drumului
dar nu se duce nicăieri
cine l-o fi chemat
din trecutul încuiat cu trei lacăte
cine l-o fi smuls din trenul care duce prigorii
în pădurea împietrită
încă te mai ţintuie pe zidul plângerii
degetul lui uriaş –
undeva în spatele bodegii
cu un fular invizibil –
încă te mai strânge de gât când îl vezi
în fotografia pătată de pe scrin
cum o fi ajuns acolo
dar el îţi cotrobăie cu degetul lui făcut gheară
prin viaţa asta pe sărite şi pe smulselea
şi visele –
pentru că ai iubit prea mult
pentru că ai visat prea mult –
se decolorează îşi pierd energia
şi ţi-ai răvăşit cuibul din paradisul tău artificial
doar
ca el să nu te găsească
şi să te cheme pe numele mic
de
mult uitat
şi tu să te simţi sfârşit cu totul
inundat de o lumină nu din această lume
dar eşti mai puţin decât o scamă suflată
de colo-colo de vânt în viaţa lui
şi tu
ai să fugi de el
ai să te lepezi de el
şi de viaţa cu el
îi dai de înţeles că la capătul coridorului începe
întotdeauna
i a r n a
şi e foarte frig şi e foarte târziu
prin
nopţile tale toxice
îi dai de înţeles
că drumul lui a fost o urmă de bocanc
prin stratul de begonii din sufletul tău
că îi locuieşti fără chirie numele şi visul