A fost odată ca niciodată cînd oamenii se băteau în povești. Stăteau la gura sobei, singuri sau cu familia sau o mînă de prieteni (la tors sau desfăcat știuleți de porumb) și se minunau cît de mari eroi erau ei sau careva de-al lor (pescar umil sau fiu de împărat), ce mari bătălii duceau ei în împărăția imaginarului. O dădeau înainte cu munca, ei, strămoșii noștri, și se luau la întrecere care spune cea mai ascultată poveste. Cînd Prîslea cel voinic dovedea pe hoții merelor de aur din pomul din „fundul grădinii“, „meșteșugită nevoie mare“, grădină a unui „împărat puternic și mare“, se bucura întregul norod. Se întîmpla însă, în vremuri adînci, că mărul înflorea, merele de aur se pîrguiau, dar nu ajungeau niciodată pe masa împăratului, deoarece erau furate și nimeni nu reușea să-i prindă pe hoți. Cel mai mic dintre cei trei feciori ai împăratului are curajul să plece pe urmele hoților, însoțit de frați. Dar hoții nu sînt din acest tărîm. Niciodată hoții nu sînt din această lume. Ei fac parte dintr-o altă lume și vin în lumea noastră ca să o fure. Fiii împăratului urmează dîra de sînge lăsată de hoțul lovit de săgeată și, după ce trec de o „pustietate, de acolo mai merse oleacă pînă ce dete de o prăpastie, unde se și pierdu dîra“. Lui Prîslea i se pare firesc să coboare în ținutul tenebrelor, deoarece face parte și acesta din universul imaginar în care își duce veacul. Poveștile încearcă mereu să acceseze părți ale lumii, ale realității, pe care să le asume. Imaginarul era (oare mai este?) un fel de instrument de acces, de inserție în necunoscutul lumii. Lucrurile nu vor fi mereu așa.
Imperiul imaginarului
Trăim în imaginar, că vrem sau nu. Pe vremea… poveștilor, asemenea trăiri ni se păreau firești, ca o ex presie a viețuirii efective în lume, ca soluții în discernerea lu crurilor, a stabilirii dife rențelor și a raporturilor dintre bine și rău, ca mo dalități de exorcizare a răului. Treptat s-a ajuns ca acest ima ginar inocent să fie discreditat, iar ima ginarul ca atare să fie arestat în im periul răului și folosit în pro cesele malefice ale luării lumii în stăpînire de către enti tăți care ne fură mereu merele de aur.
Simpli ficînd lucrurile și abor dîndu-le oarecum ma niheist (asu mîn du-ne și noi o anumită culpă, teoretică, desigur), vom spune că oamenii se băteau în povești pe cînd nu exista NATO sau RTR (Rusia Țarilor Roșii). Făcînd trimitere la asemenea entități, nu vrem să trivializăm lucrurile, Doamne ferește, și nici să ne duelăm cu analiștii politici sau formatorii de opinie, care întorc lucrurile pe toate fețele, la nesfîrșit (parte tristă a poveștii învingerii timpului). Noi, acum, le lăsăm autonomia în răstălmăcirea faptelor. Vom reține însă un act simplu și concret: în imediatul crizei din Ucraina, se desfășoară – încă o dată – o bătălie majoră de comunicare. SUA și țările din jurul lor amplifică amenințările cu invazia rusă pentru a o evita, în timp ce Rusia pretinde nevinovăție și batjocorește, după cum zic unii, Occidentul. Sînt fapte consemnate de știrile în curs. Între Moscova și Washington, mai ales și nu doar, se duce o mare bătălie de comunicare. Ca între Prîslea cel Voinic și zmeii hoți ai merelor de aur. Își pasează buzduganele (care le anunță „intervențiile“) de la unul la altul. Dar ce buzdugane, acum? Știrile false. Un fenomen – fake news – care domină realitățile zilei, de la politică la uzanțele militare. Povești pline de gloanțe. Gloanțe adevărate. Aducătoare de moarte, fizică sau morală, extincție a conștiinței. Un război al poveștilor mințite. Un război de degradare a poveștilor imuabile. Împotriva miturilor de edificare a lumii.
Tehnica vegherii
Hoțul merelor de aur are o tehnică a lui, cînd vine spre grădina pomului cu mere de aur: trimite peste paznici un somn adînc. După care își umple tolba sau sacul cu poame furate. Fac încercări și frații mai mari ai lui Prîslea să prindă hoțul, dar nu reușesc. Îi vine rîndul la încercare și fratelui mai mic. Mai mic și mai modest, în comportament. Dar… mai cu… minte. Își pregătește paza cu grijă, cu tehnici care contracarează metoda hoților: „Cum veni seara, se duse, își luă […] două țepușe, arcul și tolba cu săgețile. Își alese un loc de pîndă într-un colț pe lîngă pom, bătu țepușele în pămînt și se puse între ele, așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate ca, dacă îi va veni somn și ar moțăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui și dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.“ Prudență mai mult metaforică, desigur. Dar scrie la Biblie, Psalmul 121, „Cel ce te păzește, nu va dormita“. Nu poți păzi nicio avere dormitînd, neștiind să-ți învingi neputințele. Prîslea își cunoaște neputințele și purcede la stăpînirea lor. Și, fapt important, pe care l-am scos din citatul de mai sus, dar îl rețin acum: paznicul „își luă cărți de cetit“. Nu ca să cheme cu ele somnul, cum fac unii dintre noi seara, sfătuiți de terapeuți, ci, dimpotrivă, ca, citind, să se păstreze treaz. Asta se face în versiunea basmului citit de mine. Cu a treia săgeată, îl rănește pe hoț. Dar nu pleacă în urmărirea lui, mai întîi se desface din „tăcere de moarte“ și „cum se lumină puțin, culese cîteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatăl său“. Nu se sperie de moarte, al cărui prim anunț e tăcerea, nu se lasă învins de această tăcere, ci își îndeplinește promisiunea, de a duce merele de aur la palat. E tăcerea ca alternativă la somnul trimis de zmei. Și poate nici nu-i tăcerea de moarte, ci tăcerea care pregătește anunțul izbînzii. Sau somnul mulțumirii de sine. Moartea mulțumirii de sine. Dar abia după ce înfățișează împăratului roadele grădinii, însoțit de frații săi (deși, după cum se va dovedi, orice însoțire e atît benefică, precum și odioasă), mezinul pleacă, urmînd dîra de sînge lăsată de fur, în căutarea vinovatului. Mergînd și mergînd, mai apoi continuîndu-și periplul spre izbînda definitivă, cu răbdare oferind probe de identitate, pînă la nunta cu mezina furată de zmei.
Răul e cinic
Prin condiția lor, toate promisiunile sunt.. captive, adică prinse într-o situație fără ieșire. Ele, care promit saltul spre altceva. Captivante, în sensul puterii de a sechestra, nu în cel utilizat de noi în limbajul obișnuit. Cap tivante, captivante, dar… captive. Fetele furate de zmei sînt de fapt pro misiuni dedicate fiilor de împărat, întru împlinirea lor pe acest tărîm. Ele trebuie smulse din ghearele rău lui, care tinde să și le asume. E o situație incredibilă în care răul jinduiește mereu la cele bune. De ce se întîmplă asta, de vreme ce des fătarea cu bine a răului, dedarea acestuia la pri vilegiile binelui strică totul. De fapt, omul luptă mai ales împotriva tendinței de des fătare a răului. Poate el, răul, viețui pe alt tărîm, precum cei trei zmei, sau zgripsoroaica, dar condiționat să rămînă acolo, în orizontul ce i-a fost conferit, nu să forțeze granițele binelui? E de acceptat. Diavolului i se recunoaște dreptul la prezență, dar nu la persuasiune, la neodihnă. Deși situațiile sînt împărțite, depinde de condiții. Omul e curios, sau chiar tinde să pună răul în folosul său, precum Prîslea pe „zgripsoroaică“. Limitele le impun legămintele, cuvîntul dat, la o adică, legile. Ar avea și răul loc în lume, dacă ar respecta legile stabilite cu binele. „Acordurile.“ Riscantă aserțiune. Pentru că răul e cinic. Cei doi, Prîslea și zmeul, „se învoiră să se ia la luptă dreaptă, și se luptară și se luptară, zi de vară până-n seară, iară cînd fu pe la nămiez, se făcură amîndoi două focuri și așa se băteau…“ Cînd zmeul obosește, nu ezită, …cinic, să-i ceară fetei de împărat un strop de apă, promițîndu-i că, ieșind învingător, o va lua de soție: „Frumușica mea, dă-mi nițică apă să mă răcoresc, și-ți făgăduiesc să ne cununăm chiar mîine.“ Fata refuză, cum refuzase atîta vreme după ce fusese răpită. Îl ascultă pe Prîslea și acceptă promisiunea lui. Sper să nu cădem în trivialitate observînd că, deși le fură pentru căsătorie, zmeii nu le „agresează“ pe cele trei fete, ca să le determine să îi accepte ca soți. Le aduc tot felul de daruri, pentru a le convinge. În mintea povestitorului ancestral, nu exista abuzul… violului, pe care îl cultivă televiziunile noastre și arta fără nici o opreliște!… Cîtă delicatețe și măreție în atitudinea ancestrală, venită din adîncul ființei noastre, din adîncul uitat al ființei noastre! Specific unei realități (antropologice) pe care am fi tentați să o asociem cu instinctualul. Și să mai reținem că poezia se aruncă înainte, sensibilizînd lupta dintre bine și rău. Prin rimele interioare ale textului – „și se luptară/ și se luptară,// zi de vară/ pînă-n seară“ – poezia încarcă de foșnet textul și natura, anunțînd acțiunea în întregime înainte de a se încheia, ca să revină, „pe la nămiez“, cînd ea, poezia, prin metaforă, poate semnala că „se făcură amîndoi două focuri și așa se băteau“. Participare la bătălie prin condiții absolute, fără alte inserții. Asta exprimă poezia. Se împotrivește și ea cum știe convenționalismului și cinismului, le dezarmează formulele chimice.
Veghea în lume
Multe lucruri bune și frumoase se întîmplă în poveștile noastre. De secole, din vremuri biblice. S-au cristalizat acolo, într-o tradiție ce vine mereu să fertilizeze filosofiile în curs. Învățături bine așezate, cu un rost verificat în timp și recunoscut de cele mai înalte instanțe ale adevărului. Veghează din timpuri imemoriale să ne vedem măreți, liberi în mișcare și imaginație, adevărați în gîndire. Dar, am putea zice, azi, că emergența tradiției a fost blocată. Omul de azi încearcă parcă să se rupă de trecut, de tradiție, de filosofia care i-a cristalizat ființa. S-a întors împotriva interiorității sale, pe care o refuză. Omul care citește ca să nu-l prindă somnul (somnul rațiunii?) este ignorat, chiar ridiculizat. Azi, dacă citești, o faci mai mult seara, ca „să te prindă“ somnul. Prîslea, pregătindu-se de veghe la mărul de aur, își ia cu el și cărți de citit, nu doar țărușii care să-i zădărnicească somnul. Acum să ne imaginăm cum privește un tiran/ terorist pe „supusul“ (declarat sau nu) care cercetează o carte ca să-și țină trează conștiința, veghea în lume, verticalitatea cuvîntului. Desigur că îl va privi cu ură și va face tot posibilul să-i zădărnicească lectura, să i-o devieze spre altceva. Arde cărțile. Desființează școlile. Le dărîmă. Cu tunul. Sau le obligă „să-l învețe“ doar pe el, ca obiect de studiu, într-un fel sau altul. Aliat, în cele din urmă, al conceptului cancel culture.
În lumea de azi, sau, mai bine zis, în societatea de azi (căci sîntem mai mult o societate – planetară, desigur – decît o lume, deoarece lumescul – cu omenescul – este foarte restrîns acum, prins în tot felul de situații captive) lucrurile se întîmplă pe dos, povestea este alungată din relația de comunicare și este înlocuită cu știrea falsă (povestea falsă), cu știrea care falsifică, fără posibilitatea de a fi eludată. Povestea Tradițională (să-i zicem ancestrală) proceda, prin spunere și receptare, prin repetarea care mito lo gizează, la o inserție în realitate, realitate pe care o lărgea astfel, fie și cu elemente insondabile, miraculoase. Știrea falsă îmbracă – deja – într-un limbaj general în treaga lume, pla neta cu tot ima ginarul arestat, ca într-o cochilie enormă, o pupă bine țesută, din care nu se mai poate ieși. Știrea falsă trans formă lumea în una captivă.
Poveștile, de-o vreme, au fost confiscate (și falsificate), folosite ca arme în bătăliile de comunicare. Cu destin schimbat, desigur. Îmbibate cu parfumul se ducțiilor mimate. Erori, minciuni, aproximări, sintaxe șirete și știri pur și simplu false; adevărul este ținut ascuns în plasele acestora. În ascunzișuri agresive. Ar trebui să spunem, ca Democrit, că adevărul se află în fundul fântânii. Azi, în fundul… minciunii. Sufocat în văluri mincinoase. Cu multă măiestrie ascuns aici. Dar nu cu măiestrie literară. Deloc. Măiestria literară e altceva și e lăsată să funcționeze, precar, în altă parte. Astăzi multe povești se numesc – cu inocență? – dezinformare. Sechestrate într-o condiție vinovată. Înfășurate în somnul ignoranței generale. Într-o lume care își pierde identitatea. Dar nu întru totul.
Încercări de identitate
Mare lucru este să-ți dezvălui sau să-ți dovedești identitatea. Cînd se hotărăște să stea și el de pază la mărul de aur, Prîslea mărturisește inocent: „Pentru mine n-are să fie așa mare rușine, zise el; fiindcă nu numai că sînt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tîlhari, ci numai o cercare să fac.“ Și nici nu se leagă să meargă singur în căutarea hoțului. Își afirmă identitatea fără reținere, în orice condiții. Hrănește puii zgripsoroaicii punînd într-un asemenea gest toată bunătatea sufletului său, încît ajunge să influențeze chiar intențiile răului. Mare filozofie este într-un asemenea gest! (Să mi se ierte o mică intruziune de filozofie a… actualității: un basm precum Prîslea cel voinic și merele de aur nu putea fi izvodit decît de un popor care, iată, în vremea evenimentelor tulburi din Ucraina, îi primește pe refugiații ucraineni cu toată deschiderea inimii, în ciuda controverselor istorice în care au fost prinse relațiile ucrainenilor cu românii.) Dovada bunătății sufletului lui Prîslea este apreciată chiar de zgripsoroaică: „După ce ajunseră deasupra și văzu că Prâslea nu putea să îmble, îi zise zgripsoroaica:
– Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. Eu am simțit că carnea care mi-ai dat în urmă (din pulpa eroului, prin sacrificiu de sine, n. n.) era mai dulce decît cea de mai înainte, și n-am înghițit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.“ Bine a făcut Prîslea că s-a sacrificat, doar și-a dobîndit revenirea în lume, adică întru adevăr.
Și lighioana îl ajută pe eroul nostru să-și refacă pulpa piciorului, deplinătatea corpului. Dar el este atent mai mult la „deplinătatea“ ființei sale, pe care o vrea recunoscută de persoana la care ține cel mai mult. Cea mai mare probă de identitate nu este gloria mondială, ci dezvăluirea în fața aproapelui. Cea mai mare izbîndă în această lume este să fii recunoscut de cel care ți-e cel mai drag. Și să nu-l dezamăgești pe acesta. Nu-i lucru simplu. Identitatea trebuie nu doar afirmată cu gura, ci dovedită prin fapte. Prîslea cel Voinic tace și „se duse de se băgă ucenic la argintar“, unde meșteri toate obiectele de preț pe care le cerea mezina pețită de tot felul de pretendenți la mîna ei. Mezinul meșter beneficiază, desigur, de un regim alimentar de luat în seamă, „cîte o trăistuță de alune și cîte un pahar de vin bun“. Cei doi frați ai lui Prîslea se realizează în absența acestuia, se căsătoresc cu fetele mai mari și apoi îi caută soț celei mai mici. Ei se comportă mai detestabil decît zmeii sau zgripsoroaica: obligă pe fată să ia de bărbat pe unul ales de ei, nu recunosc faptele bune făcute de fratele lor mai mic. Dar vine proba armelor. Armele nu-s bune doar pentru a ucide oameni nevinovați, ci pentru a evidenția adevărul: Prîslea propune împăratului ca fiecare dintre frați să tragă o săgeată în sus. Dacă aruncarea săgeții este greșită, adică făcută cu greșeală, vinovatul va fi deconspirat. Deci: „Așa făcură. Ieșiră cîteștrei frații în curte, dinaintea palatului, aruncară săgețile în sus și, cînd căzură, ale fraților celor mai mari le căzură drept în creștetul capului și-i omorîră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.“
Întoarcerea în lume
Multe se întîmplă pentru restabilirea adevărului. Multe avem de îndurat după stricarea ordinii poveștii în lume. De fapt, întoarcerea la adevăr este mai grea decît păs trarea lui. Întoarcerea în lume, după ce ai părăsit-o. Să ne amintim că inclusiv întoarcerea lui Prîslea din tărîmul de dincolo e mai lungă/ mai dificilă decît cobo rîrea în ținutul rău lui. Cînd tînărul cel cute zător îi cere li ghi oanei să-l ducă în… lu mea de sus, aceasta măr tu risește: „– Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgrip soroaica; dară pentru că ție îți sînt da toare mîn tuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregătește 100 oca de carne făcută bu cățele de cîte o oca una, și 100 pâini.“ Și, de fapt, fii gata și de sacrificiu. Revenirea în lume e grea, dar nu imposibilă. Refacerea lumii începe cu refacerea identității, cu recu noașterea acesteia. Într-un război – din lumea de azi –, care distruge toate identitățile, și ființiale, și materiale, într-o zi sau două poți șterge de pe fața pămîntului un oraș, o țară, dar îți trebuie zece sau douăzeci de ani, sau un secol, ca să le reconstruiești.
Omul e dispus să reconstruiască tot ceea ce strică. Chiar se pricepe la asta. Dar de unde această dorință de a distruge? Sete de autodistrugere?!… Vina adamică? Hm! Somnul rațiunii? Rațiunea de a distruge este, în anumite momente, mai puternică decît rațiunea de a construi (continuu)? Sau de a păstra. Păstrarea înseamnă oare doar rezistență în confortul convenției și al clișeului, în monotonia existenței? Înainte de a fi furate merele de aur, peste grădina împăratului și pleoapele paznicilor venea de fiecare dată „o piroteală moleșitoare“, urmată de un somn de moarte. Moartea lumii vine anunțată de… un somn de moarte.
În combaterea unui asemenea somn se dovedește puternic fiul cel mic al împăratului. Împărat, la rîndu-i, „puternic și mare“. Nu degeaba în Psalmul 121 se scrie, cum aminteam mai sus, că „Cel ce te păzește, nu va dormita.“ Iată că fiul împăratului s-a împotrivit somnului atunci cînd a stat de pază la mărul cel cu mere de aur. Umanitatea are atîtea comori de păzit. Dar are paznici pe măsură?
Ai noștri paznici (care vor fi fiind aceștia) se lasă repede învinși de somnul rațiunii. E o stare confortabilă. Și opresc drumul spre tărîmul poveștii, în care spiritul este mereu treaz. Spiritul – cu toate conotațiile și atributele acestuia. Ei, cînd se bat, ei între ei, sînt ca două focuri de paie, se bat în cuvinte „diplomatice“, în timp ce, pe ascuns, în spatele vorbelor, bat greul lumii în cuie și, ca nu cumva să-i deranjeze, răstignesc și nevinovăția lumii, inocența trăirii de fiecare zi. Inocență pe care literatura face eforturi constante să o păstreze vie.