Toată ziua de duminică, Radu Plămadă, fugarul din parohia crăsănenilor, a urcat în munţii din ţinutul Neamţ. Era o zonă pe care-o cunoştea ca-n palmă. Pe-aici copilărise, între Târgu Neamţ, Ceahlău, Piatra Neamţ. Pe-aici se cățărase, adolescent fiind, spre vârfuri cât de cât accesibile. Acum însă, ca un urmărit pentru fapte grave, el se fereşte de ce cunoaşte prin părţile locului şi caută numai ce nu cunoaşte.
Cât a fost student, a cercetat în taină istoria sihăstriilor din aceste ţinuturi. Ştie cu precizie că, încă de pe la anul 1300, pe văile, prin pădurile şi chiar pe vârfurile munţilor de-aici s-au nevoit mii şi mii de călugări şi de sihaştri. Pe-acolo au ţinut post desăvârşit, până la căderea serii, un Gherman, un Ciprian, un Sofronie sau Pimen sau Nicodim; pe-acolo a suferit, pătruns de bucurie, sfântul Chiriac, urmat de Filotei Pustnicul, Gherasim, Eufrosin, Zosima, Pahonie, Agapie şi mulţi, mulţi alţii, dacă luăm în seamă doar apropierile de Mănăstirea Neamţ. Căci, prin alte părţi, de pildă prin pădurile muntelui Ceahlău – singurul munte românesc dăruit cu hram anual, pe 6 august –, curge un alt şir de cuvioşi, precum Silvestru, Peon, Simeon, Ghideon, Nicandru, Patapie, Bucur şi iarăşi nenumăraţi alţii. Încât, multă vreme a umblat vorba prin împrejurimi că odinioară, în vremuri mai vechi şi mai cu lipsuri, dar pline de har, pădurile veşnic verzi ale Neamţului foşneau de sihaştrii cu ochii la cer.
Aşa că, urcând şi tot urcând în frumoasa zi de duminică, Radu Plămadă se gândeşte cu drag că lanţul minunat al sihăstriei nemţene s-a legat şi a durat mai cu seamă din pricina năvălirii cotropitorilor turci şi tătari. Atunci şi-au dus vieţile în pustie zeci şi sute de ani, trecându-şi de la unul la altul, răbdători, flacăra isihastă.
Însă acum, urcând şi tot urcând, neobositul călător Radu Plămadă nu mai are motivele vizibile şi tangibile ale luminaţilor lui înaintaşi. Nu-l fac nicidecum să urce mai cu spor presupuse cauze exterioare ale îndrăgirii traiului în pustie şi cu privirea ridicată la cer. El simte cu limpezime că, dincolo de orice motiv din afara lui, undeva în străfundurile cugetului său, înlăuntrul său cel mai necunoscut, se iţeşte o pornire de neoprit către viaţa slobodă de sub cerul tot mai senin, o viaţă numai cu sine, printre pietre, iarbă şi arbori. Pe seară, drumeţul Radu Plămadă ocheşte un tufiş verde, bogat şi fără ţepi într-o pădure, unde-şi face un culcuş meşteşugit pentru somn. A gustat mai întâi, înainte de a adormi, din ceva merinde uscate luate cu pricepere în bocceluţă, a băut apă proaspătă dintr-un izvor apropiat, apoi a adormit neîntors în pădurea de brazi. Dimineaţa, trezit în ciripituri de vrăbii, aude sunetul grav şi clar al unui clopot, undeva în inima pădurii, spre stânga lui. Plecarea din Crăsani, din parohia lui, oricât de ciudată ar părea, simte călătorul, înseamnă refuzul oricărei vieţi de obşte, inclusiv adunarea în sihăstrie cu mai mulţi călugări aflaţi, fără îndoială, sub oblăduirea unui călugăr de mare cinste dintre ei. Ştie că la semnalul clopotului, cei câţiva sihaştri se întâlnesc pentru ca, împreună, să-l cinstească pe Domnul. Aşa că porneşte spre dreapta, îndepărtându-se de orice sunete şi zgomote omeneşti, cât ar părea ele de plăcute.
Odihnit, plin de vigoare, respirând cu nesaţ aerul tot mai tare, Radu Plămadă urcă din nou muntele Ceahlău, spre vârfuri neumblate de picior omenesc.
La un moment dat, luni spre seară, zăreşte în faţa lui, ca aidoma, o lumină de foc palpitând ca o inimă, licărind. Se apropie de ea şi înţelege că a ajuns în locul pe care-l caută. Înaintea lui, săpată în peretele stâncii Ceahlăului, dar cumva retrasă sub munte, la adăpost, se cască o peşteră încăpătoare, ce are la intrare un fel de arcadă cioplită în piatră. Intră în ea cu bucurie şi, până se lasă noaptea, o face să strălucească de curăţenie. Îşi întocmeşte acolo un pat din frunziş frumos mirositor, proaspăt. Pe măsură ce intră în somn, gândeşte uşor şi liniştit că afară, pe pajiştea din faţă, se întinde o adevărată grădiniţă înflorită, peste care lumina stelelor îndepărtate ţine loc de lumânări.
De la acele momente și în acel loc, pe care nu păşise picior de om decât poate prin vechime, se poate zări, de către un ochi atotcuprinzător, un eremit tânăr, îmbrăcat simplu, sumar, şi doar în perioade prea friguroase acoperit de sutana-i neagră, nevoindu-se zilnic dedesubtul unui cer apropiat. În fiecare zi, dimineaţa îşi spală faţa şi corpul de la izvorul ce susură în vecinătate, imediat sub stânca adăpostitoare. Nevoinţa lui zilnică stă în citirea neabătută a psaltirii, în privegherea de noapte şi în rostirea continuă a unei singure rugăciuni:
– Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!
Rugăciunea lui scurtă şi repetată este fără gânduri, fără sprijinul imaginaţiei şi al simţurilor. Şi, pe măsură ce o murmură în aerul curat, eremitul sporeşte în râvnă şi este stăpânit numai de o bucurie liniştită. La piept, poartă o cruce grea, din plumb, întunecată. Harnic, el şi-a împodobit intrarea în peşteră cu flori de munte şi iarbă. Acoperământul de pat este format din coajă de copac înţesată cu verdeaţă mică şi proaspătă. Zilnic, până-n prânz, pe poteci tainice, cunoscute numai de el, cutreieră pădurea şi înălţimile muntelui în lung şi-n lat. Cel mai adesea, mănâncă o singură dată pe zi, către seară, un singur fel de preparat bazat pe un soi de legume de munte, răsărite ca prin minune printre florile şi iarba de pe lângă peşteră. Dar corpul lui nu simte nicidecum nevoia îndestulării. Dimpotrivă, el devine tot mai uşor şi mai acoperit de o stare de bine greu de înţeles de alţii, aflaţi oriunde.
Foarte repede, eremitul pierde şirul zilelor şi al nopţilor, odată cu creşterea unei bucurii neasemuite în firea lui.
Într-una dintre zilele verii, corpul sihastrului suferă o transformare rară: simţurile lui, începând de-atunci, dau naștere numai unor senzaţii răsturnate. Ochii lui negri, lucitori, văd lucruri care nu se află în realitatea de zi cu zi, însă acestea sunt totuşi percepute, dintr-o altă lume, ca fiind mai concrete decât cele obişnuite. Urechile lui aud glasuri şi sunete care nu sunt iscate în aer sau în piatra muntelui. Mirosul lui simte parfumuri bineplăcute care nu vin dinspre pământul nostru atât de hârşit.
Şi trec zile, şi trec nopţi, şi trec anotimpuri, cu toate ale lor, iar pustnicul acum fără vârstă se face una cu stânca, una cu aerul tare. Întărit, eremitul din Ceahlău se află încă între cer şi pământ.
Și iarăși, într-una dintre zilele unei toamne pline de daruri şi de har, corpul sihastrului se cufundă într-o nemişcare ocrotitoare. Simţurile lui nu mai sunt răsturnate, ca până atunci, ele dispar cu totul. Ele nu mai percep lucruri nici dinafară, nici dinăuntru. Trupul lui se pietrifică, iar sufletul lui devine indiferent la tot ce vieţuieşte. Despre amintirea unor locuri de baştină, a unor oameni strânşi împrejurul lui, a unei femei tinere, stându-i alături, nici nu poate fi vorba. Toate puterile lui trebuincioase traiului pe acest pământ se subţiază până la dispariţie. Chiar şi răsuflarea se opreşte uneori neobişnuit de mult, sfârşind prin a nu mai fi sesizată nicicum. Ochii îi ţine semideschişi, însă cu ei nu vede aproape nimic în afară. Nu mai poate citi psaltirea ca în fiecare zi. Însă glasul lui ascuns, tăcut, dinlăuntru, rosteşte fără încetare singura rugăciune pe care buzele lui au grăit-o clipă de clipă. Aude ciripitul păsărelelor, câteodată, ca o singură linie melodică îndepărtată şi indistinctă. Picioarele şi mâinile lui încep să se răcească, odată cu nemişcarea completă pe care ele și-o însușesc. În acele momente, el vede desluşit o candelă ce luminează în faţa lui, aproape. Lumina ei sporeşte puţin câte puţin, aruncând strălucire în aerul dimprejur. El ţinteşte lumina jucăuşă dinainte-i şi porneşte în căutarea ei. Simte cum, destul de uşor, ca într-un exerciţiu pregătit îndelung, iese din trupul său atât de încercat, ca şi din toate legăturile cu lucrurile pământeşti. Fiinţa lui se smulge dintre cele prea-cunoscute, printr-o forță interioară nemărginită, şi se ridică în vârtejul luminii jucăuşe. La foarte puţin timp, pricepe că el însuşi se află în mijlocul luminii, gata să fie una cu ea. În centrul acestor mişcări fragile şi delicate, se lasă năpădit de o bucurie rară. Carnea şi oasele lui, câte mai sunt, se unesc în chip de necrezut cu lumina care-i năvăleşte în toate măruntaiele corpului şi ale inimii.
Acum, pustnicul uitat de toţi, neştiut de nimeni, este, lăuntric, o flacără arzând în vârful unui munte neumblat. Acum, corpul lui îşi pierde total orice urmă de greutate, încât el poate fi ridicat de la pământ cu o simplă suflare de vânt.
Şi, dacă un ochi atotvăzător ar privi în acele momente undeva spre înălţimile muntelui Ceahlău, într-o arie pustiitoare şi singuratică, în preajma unei peşteri aspru amenajate, a unui izvor cu apă curată, ar zări un corp aproape gol şi atât de uşor încât el s-a şi înălţat lesne de la pământ, împins de un elan în veci neştiut, iar acel ochi ar putea apoi urmări cum corpul urcă lejer în pădurea de brazi şi cum, ca prin minune, într-un timp mic, pluteşte peste vârfurile brazilor şi rămâne acolo, mângâiat de verdeaţă, corp plutitor scăldat în lumină.
(Fragment din romanul Oglindă spartă, în curs de apariție.)