La 60 de ani de la moarte, cel mai controversat scriitor al literaturii franceze încă tulbură apele actualității. În iunie 1944, Louis-Ferdinand Céline părăsea Franța în mare grabă, împreună cu soția și cu pisica Bébert, din cauză că trupele aliate debarcaseră de zece zile în Normandia, iar pétainiștii de frunte trebuiau să-și salveze pielea. Bineînțeles că, în vederea călătoriei cu trenul, autorul marelui roman Călătorie la capătul nopții nu avea cum să ia cu el un metru cub de manuscrise, care cântăreau 300 de kilograme. A avut timp doar să strângă toate hârtiile pentru a le pune cu grijă deasupra unui dulap, pe când soția, Lucette Destouches, i-a căptușit haina de drum cu monede de aur. În acele zile extrem de tensionate, o persoană de aparență modestă, deși împlatoșată cu aur, nu a părut suspectă în ochii vigilenților vameși, pentru că, oricum, Céline s-a îmbrăcat mereu prost și nu făcea notă discordantă prin prezența sa la frontieră. De altfel, după revenirea din exilul danez, el va fi chiar numit de dușmani „cerșetorul de la Meudon“.
Întorși acasă, după aproape șapte ani, exilații au găsit apartamentul lăsat numai bun pentru văruit. Cel care a scris Moarte pe credit s-a jeluit până la moarte, în corespondență și indirect în romane, despre dispariția a mii de pagini manuscrise, întocmind chiar și o listă cu tot ceea ce i s-a furat. Fidelii exegeți ai operei sale s-au mobilizat zadarnic timp de decenii în șir, ca să dea măcar peste vreo filă de manuscris ascunsă pe undeva. Desigur, s-a crezut că este o nouă marotă sau un alt acces de paranoia al celui care toată viața s-a plâns, ba de unii, ba de alții. De altminteri, supărat pe toată lumea și devenit mizantrop, Céline și-a luat, după moartea tovarășei de exil Bébert, un papagal pe care l-a învățat să-i apostrofeze pe toți cei care îi intrau în aria vizuală cu invariabilul „Ticălosule!“.
În 2006, doi moștenitori ai celui care furase manuscrisele le-au dat în taină criticului dramatic și ziaristului de la „Libération“ Jean-Pierre Thibaudat. I s-au adresat lui, deoarece l-au simțit că este om de onoare (asemenea lor, de altfel), și nu i-au cerut niciun ban. Oricum, ziaristul nu ar fi avut cum să scoată pe loc din buzunar câteva milioane de euro. În schimb, i-au fost impuse două condiții de onoare: să țină pentru totdeauna sub secret numele lor și să nu dea manuscrisele la iveală decât după moartea văduvei lui Céline, întrucât nu doreau ca ea să se îmbogățească de pe urma donației. Apoi, i se îngăduia să facă orice credea de cuviință cu prețioasele foi manuscrise. Desigur că norocosul ziarist ar fi putut să se îmbogățească fie și vânzând doar atâtea file manuscrise câte ar fi putut prinde cu trei degete din vracul de un metru cub. El și-a ținut însă promisiunea, numai că a trebuit să aștepte cam mult, vreme de 15 ani, până când a închis ochii văduva scriitorului.
Când am deschis eu ochii asupra Franței, am trecut pe la Meudon, în noiembrie 1996, cu intenția de a vizita Muzeul Rodin și ceea ce credeam că era deja Casa memorială „Louis-Ferdinand Céline“ (André Malraux, fost ministru al Culturii, făcuse cândva unele eforturi în acest sens). Dar muzeul sculptorului, fiind privat, era închis în pragul iernii, iar despre casa scriitorului, rămasă tot privată, nu mi-a putut da nimeni vreo informație. Nu aveam de unde să știu că nu se înființase un asemenea muzeu, care ar fi devenit astăzi, prin apariția manuscriselor, extrem de bogat și de vizitat. Și nici nu bănuiam că văduva este încă în viață, la 35 de ani de la moartea lui Céline (ea trăind și ulterior mai bine de 20 de ani).
Lucette Destouches a decedat în 2019, la vârsta de 107 ani, iar Thibaudat – care, între timp, a triat, a retranscris, a clasat și a inventariat manuscrisele – a luat legătura cu succesorii, pentru a-i anunța cu nerăbdare marea veste. Numai că a avut proasta surpriză să fie apostrofat de avocatul lor, din cauză că nu a predat manuscrisele celor în drept de îndată ce a intrat în posesia lor. Cum orice gest de acest fel nu rămâne nepedepsit, urmarea a fost că, în loc să se îmbogățească, dacă ar fi vrut, prin risipirea manuscriselor, Thibaudat a riscat să fie pus în situația de a plăti despăgubiri. A fost târât în judecată, pe motiv că a adus daune patrimoniale și morale succesorilor. Aceștia nu au înțeles că pe lumea asta mai există și persoane care vor să țină o promisiune făcută cuiva. Acum stau și mă gândesc că numeroasele apostrofări gratuite, făcute nediscriminatoriu de papagalul lui Céline, nu au fost calomnioase cel puțin în privința succesorilor, deoarece erau oameni de-ai casei (o elevă care luase lecții de dans la locuința profesoarei Destouches și un biograf célinian care s-a împrietenit cu cea rămasă văduvă).
În urma procesului intentat lui Thibaudat, judecat în secret, acuzatul a fost achitat din lipsă de probe. (Cu asemenea succesori, cred că și Maiorescu, oricât de strălucit avocat ar fi fost, o putea încurca după predarea atât de târzie a manuscriselor eminesciene la Academie. Dar pe atunci exista la noi o altă viziune despre drepturile de succesiune și în privința muncii de editare, fiind chiar unii critici importanți care se opuneau publicării respectivelor manuscrise.) Abia după cele întâmplate, acest imbroglio literar și judiciar a fost făcut public, în august 2021, în paginile ziarului „Le Monde“. Odată cu desfacerea prețioaselor valize conținând aproape 6000 de file, succesorii și-au pus și mâinile în cap, crezând că deschid o cutie pandorică plină de pamflete antisemite. Din fericire, erau numai manuscrise literare ale celui mai notoriu scriitor antisemit francez, care nu și-a amestecat niciodată idiosincraziile în creație.
Din acest „metru cub de literatură“, cum ar spune Alex Ștefănescu, prezint cele mai importante noutăți din lista identică aceleia întocmite de păgubașul Céline: peste o mie de file pentru romanul inedit „Londres“, ce prefigurează romanul „londonez“ Guignol’s band; manuscrisul inedit cu legenda feerică de inspirație medievală „La Volonté du roi Krogold“ (respins cândva de Editura Denoël); 600 de file inedite din romanul mitic „Casse-pipe“ (scriere de legătură, dintr-o proiectată trilogie, între Mort à crédit și Voyage au bout de la nuit, din care se cunosc până acum doar 50 de pagini); o versiune incompletă a romanului Mort à crédit (1000 de file; prima parte fiind fidelă romanului publicat, iar a doua prezentând numeroase variante și ștersături) și a romanului Guignol’s band (600 file); șase capitole însumând 240 de file dintr-un roman inedit, deja intitulat, banal, de biograful succesor, „La Guerre“; o nuvelă din tinerețe intitulată „La Vieille dégoûtante“.
Editura Gallimard, care are drepturile de editare și asupra oricărei apariții inedite din scrierile lui Céline, s-a apucat deja să pună în ordine manuscrisele. Acestea necesită o lungă muncă de cercetare și de analiză atentă, pentru a se stabili aparatul critic al întregii opere, care impune republicarea și orânduire cronologică diferită, dificil de stabilit. Iar editura pariziană are toate motivele să se grăbească, deoarece peste zece ani creația céliniană iese de sub restricțiile drepturilor de publicare. Scrisul doctorului Céline fiind greu descifrabil, vor trebui vreo trei ani numai pentru a fi citit și orânduit totul din punct de vedere filologic. Este posibil să se publice inițial ceea ce s-a descoperit în două volume din colecția „Pléiade“ și apoi să se înceapă reeditarea întregii opere. Această nouă turnură în posteritatea scriitorului are impact și asupra viitoarelor traduceri, pentru că Céline este al doilea cel mai citit scriitor francez în lume, după Proust.
Preluând o știre papagalicește, asemenea păsării de la Meudon, aproape toată presa franceză a anunțat, cu mare pompă, apariția rocambolescă a manuscriselor lui Céline. Aceasta dovedește că nu se cunosc alte evenimente mult mai spectaculoase, care s-au petrecut chiar pe malurile Senei. Ieșirea la lumină a manu scriselor céliniene este doar suprinzătoare și rodnică pentru istoria literaturii, atracția evenimentului ținând mai mult de anii așteptării. Specialiștii în opera lui Céline, care credeau aceste pagini pierdute pentru totdeauna, s-au asemuit, în mod exagerat, cu egiptologii care au descoperit mumia lui Tutankhamon. Desigur că nu există un exemplu similar de descoperire în istoria literaturii, dar exegeților nu le revine niciun merit, rămânându-le doar să se apuce de treabă, pentru că este destulă.
În rest, nimic rocambolesc odată cu această impresionantă apariție, care nu se poate compara cu tipărirea în buricul Parisului, în 1973, a romanului Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljenițân. Manuscrisul a avut de suportat istoria cea mai periclitantă din câte s-au putut întâmpla în jurul apariției unei cărți, tipărirea ei fiind demnă de subiect pentru un mare roman polițist. Dar, pentru a fi convinși de aceasta, ziariștii respectivi ar fi trebuit să viziteze expoziția pariziană „Alexandr Soljénitsyne, un écrivain en lutte avec son siècle“, care a fost deschisă sub ochii lor, în urmă cu trei ani, lângă Panthéon.
Nu cred că manuscrisele lui Céline au avut parte de o saga uimitoare, ele stând, se pare, pur și simplu depozitate pe undeva prin Corsica, în cea mai mare parte a celor 75 de ani trecuți de la furtul lor. Importantul merit al hoțului (!), al generoșilor săi moștenitori și al onestului Thibaudat este de a nu le fi risipit, putându-se de acum lucra compact asupra lor. Ce s-ar fi întâmplat dacă cele 300 de kilograme de manuscrise ar fi apărut pe piața literară date la gramaj? Pe viitor, chiar dacă percepția asupra operei nu se va modifica în profunzime, se vor observa mutațiile survenite în privința procesului creator.
Marele iubitor de dans care a fost Louis-Ferdinand Céline nu încetează să ne țină în tangaj, să ne emoționeze, să ne enerveze și să ne amețească. Fiind, alături de Proust și de suprarealiști, una dintre principalele valori ale bibliofiliei franceze în secolul al XX-lea, el revine în prim-planul actualității prin apariția surprinzătoare a celor aproape 6000 de pagini manuscrise inedite.