Deși opera lui Gustav Klimt a revenit în prim-planul dezbaterii sau pictorul însuși a ajuns personaj de prim-plan al diferitelor forme de artă, fie prin romanul Sărutul pictat al lui Elizabeth Hickey, publicat în 2020 la Nemira, în traducerea Irinei Cerchia, fie prin filmul lui Raúl Ruiz din 2006, Viața lui Gustav Klimt, cu John Malkovitch în rolul principal, niciunul dintre aceste apreciate produse artistice nu beneficiază de aceeași încărcătură ca lucrarea jurnalistei americane Anne-Marie O’Connor, The Lady in Gold, povestea capodoperei Portretul lui Adele Bloch-Bauer și a peste 120 de ani de istorie zbuciumată a Vienei, a sud-estului Europei și a unei bune părți a lumii prin care pașii celor ce s-au întretăiat în poveste s-au așezat în timp. Deși suprapusă, parțial, poveștii intitulate Woman in Gold scrisă de Alexi Kaye Campbell, completată prin mărturiile vieților lui E. Randol Schoenberg și Maria Altmann, într-un film semnat de Simon Curtis apărut în 2015, The Lady in Gold nu redă doar povestea recuperării capodoperei și nu se focalizează doar pe octogenara Maria Altmann și pe avocatul ei, Randol Schoenberg, ci coboară în istorie până la sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada asupra căreia s-a aplecat cealaltă autoare americană, Elizabeth Hickey, asupra celeilalte capodopere, Sărutul. Ediția românească, apărută la emergenta editură brașoveană Creator, parte a grupului Libris, este una mult mai elegantă decât ediția după care s-a realizat traducerea, cea din 2015 de la Kindle (deși păstrează, oarecum, patternul), dar și decât cea din 2012 de la Knopf. Dincolo de frumusețea și strălucirea cărții, conținutul ei, extrem de alert în derularea a peste o sută de ani de istorie a artei strivite de istoria mare și neagră a cumplitului secol trecut, aduce în dezbatere teme pe care literatura noastră le evită. Vinile necesar a fi asumate din istoria proprie sunt subiecte tabu în derulările ficționale sau jurnalistice românești, motiv pentru care o carte atât de încărcată, atât de densă și limpede (ca scriitură), nu poate decât să deschidă apetitul spre un alt fel de exploatare a istoriei proprii. Am proaspete în minte două romane, cel al lui Annette Hess, Casa germană, sau cel al lui Eddy de Wind, Auschwitz, ultima stație, proaspăt apărute la Humanitas Fiction în Colecția Raftul Denisei, care oferă fără menajamente aceeași perspectivă asupra vinei asumate, asupra nevoii de a ieși de sub vălul falsei neimplicări. În completare la frontala abordare a vinei maselor tăcute de germani participanți la atrocitățile celui de-Al Doilea Război Mondial, sau ale unei Olande de asemenea neasumate, cartea lui Anne-Marie O’Connor aduce în lumină vina unei Austrii tăcute, martore la strivirea oamenilor, la distrugerea artei:
Franz Josef a sorbit puțină cafea. „Majoritatea oamenilor nu erau eroi“, a spus. „Tata era foarte bun. Asta nu schimbă nimic.“ […]
„Tata mi-a spus că la final făcea parte din rezistență. Mulți oameni spuneau asta. A spus că și-a petrecut ultimele săptămâni ale războiului încarcerat de naziști, dar apoi a scăpat când a fost bombardată închisoarea. Dar cine știe?“, a ridicat din umeri Franz Josef (p. 398).
Tăcerea complice e poate cel mai strident personaj dintr-o carte a unei jurnaliste care curge în lectură cu frumusețea și implicarea unui roman. De fapt, prin amestecul de genuri, prin modul în care mărturia, jurnalul, corespondența se insinuează în ficțional și transformă romanul într-un spațiu mai amplu, mai încăpător, mai protector, The Lady in Gold este, deopotrivă, demers jurnalistic și jurnal, istorie revărsată peste o lume de posibilități, de potențialități, de personaje în al căror suflet pătrunde cu discreție autoarea. În acest demers, tăcerea complice e personaj și eschivă. O tăcere colectivă, după valurile de entuziasm cu care a fost primită la Viena armata nazistă, după tăcerea complice cu care Austria s-a dizolvat în Germania nazistă, este duhul care plutește peste mlaștina umană a atrocităților despre care mulți s-au eschivat a le recunoaște.
Dar, până să ajungem la această provocare morală, aparent indecidabilă, povestea se așază în prima parte a cărții, Emanciparea, în limpezimea sfârșitului de secol XIX – începutului de secol XX, odată cu marea secesiune a artelor, cu limbajul artistic îndrăzneț al lui Klimt și al altor artiști, într-o Vienă populată de nume imense ale artelor, filosofiei, științei, autohtone sau retrase pentru o vreme în strălucirea boemă a sfârșitului de imperiu, în care comunitatea evreiască a marii capitale nu doar că a dat nume uriașe de pionieri în diverse domenii ale cunoașterii, dar a și jucat rolul promotorilor, patronilor artei, unor mecena fără de care probabil că un Gustav Klimt sau un Oskar Kokoschka s-ar fi pierdut în istorie. În acest cadru apare, în frumusețea și, oarecum, excentricitatea ei, familia Bauer (asta în ciuda faptului că Therese, mama Mariei Altmann, reprezenta conformismul și feminismul epocilor anterioare), o familie bogată care a susținut dezvoltarea așa-numitelor arte decadente. Portretele lui Gustav Klimt și al lui Adele Bloch-Bauer sunt la fel de strălucitoare precum ceea ce s-a păstrat din opera marelui pictor vienez. În peisajul acesta în care, alături de marile nume: Sigmund Freud, Gustav Mahler, Walter Gropius, Ludwig Wittgenstein, Felix Salten, gravitează patronii artelor din Viena amurgului de imperiu, apare și umbra firavă a unui respins, a unui refuzat, a Străinului care înglobează în el depărtarea și stranietatea, frustrarea și spiritul revanșard: Adolf Hitler. Complexa poveste expusă în fragmente, asemenea operei lui Klimt, este una care oferă și motivele pentru care Hitler n-ar fi trebuit să-și concentreze răul visceral asupra familiilor evreiești din Germania și Austria (cu atât mai mult cu cât marele dezastru din viața lui, respingerea la Academia de Arte Frumoase din Viena, s-a făcut printr-un juriu din care nu făceau parte profesori evrei):
De fapt, Hitler beneficia de bunătatea evreilor vienezi. Pe măsură ce își începea viața de artist muritor de foame, s-a mutat într-un adăpost de șase etaje dintr-un district aglomerat destinat muncitorilor de la periferia Vienei, un hostel finanțat grație donațiilor ample ale baronului Nathaniel Rothschild și ale familiei Guttman.
Proprietarul evreu al unui magazin de rame și geamuri, Samuel Morgenstern, a devenit cumpărătorul desenelor și acuarelelor lui Hitler. Lui Morgenstern, un bărbat bun, care s-a ridicat prin forțe proprii, i-a fost milă de Hitler și a reușit să îi îndemne pe clienții săi să cumpere tablourile arhitecturale mediocre ale lui Hitler: Palatul Auersperg, Parlamentul, Burgtheater (p. 95).
Odată cu morțile neașteptate ale lui Gustav Klimt și a lui Adele Bloch-Bauer, cu dispariția imperiului și cu lumina tot mai estompată a unei Viene „degenerate“, partea a doua, Dragoste și trădare, urmează firele nevăzute ale destinului fiecăruia dintre urmașii protagoniștilor, trădările și cumplitele chinuri îndurate în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, fără a fi uitate destinele lucrărilor lui Klimt și traseul celor cinci lucrări care includeau și capodopera Portretul lui Adele Bloch-Bauer. Această parte a doua, lungă, densă, apăsătoare, bine orchestrată scriitural, luminând din când în când parcursul a două protagoniste care vor ajunge să aibă puncte de vedere diferite asupra recuperării operelor: Maria Altmann și Nelly Guttman, nepoata lui Adele și strănepoata acesteia, fiica lui Luise Guttman, sora Mariei, deschide partea a treia, Căința, poveste a unei recuperări și a unei întoarceri a destinului, menit să scoată din uitare numele lui Adele: „Înghețată în momentul de aur al Vienei, Adele și-a atins visul imortalității, departe de orice și-ar fi imaginat vreodată“ (p. 416). Povestea tabloului, a sumbrului parcurs al acestuia se rescrie în pagini tulburătoare prin însăși limpezimea redării, prin claritatea cu care diagnosticul nu este evitat. Și prefațatoarea ediției românești, cunoscutul istoric Georgeta Filitti, subliniază aceeași calitate a lucrării: limpezimea ei care conduce la o profundă reflectare interioară:
Dincolo de prezentarea unui fabulos patrimoniu cultural ce împodobea muzeele și casele vieneze, cartea de față rămâne un memento, un îndemn la reflecție: ce poate face teroarea din oameni, cum se pot anula sentimente, simpatii, vecinătăți, cum pot, peste noapte, persoane obișnuite să ajungă criminale (La început a fost portretul, p.11).
Această lumină aduce cartea, proiectată în strălucirea aurului în care continuă să se scalde chipul aproape uitatei Adele Bloch-Bauer. O lectură absolut necesară.