Se împlinesc o mie de ani de la nașterea lui Avicebron (sau Avicebrol), filozoful cunoscut în gândirea europeană datorită traducerii numite Fons Vitae (făcută de către Joannes Hispanus și Dominicus Gundissalinus în secolul al doisprezecelea, după manuscrisul arab, ulterior pierdut). Un mare adept al filozofului, Guillaume din Auvergne, îl socotise creștin arab – ca atare a fost citat și studiat de-a lungul timpului, inclusiv de către Meister Eckhart. Însă au trebuit să treacă multe veacuri până ce, în 1859, orientalistul Salomon Munk (1805-1867) a descoperit că filozoful neoplatonic de limbă arabă era unul și același cu marele poet de limbă ebraică din al-Andalus, Solomon ben Jehuda ibn Gabirol (n. 1022 în Malaga, m. 1070 în Valencia).
Nu era singurul poet iudaic celebru din Spania arabă, cunoscuți fiind și Samuel ha Levi, Iosif Hasdai ș.a., după cum nu era o noutate faptul că epoca hispano-arabă (care a durat aproape opt sute de ani) a fost și cea a unei puternice înfloriri iudaice, majoritatea centrelor de cultură din Iberia având traducători și filozofi evrei, datorită cărora s-au păstrat comentariile (pierdute în original) asupra anticilor greci și medievalilor arabi, precum Alkindus, Avicena și Averroes. Între aceștia, Moise ibn Ezra și Said din Toledo scriu despre stilul poetic foarte polizat, cu influențe formale din stilistica arabă – monorimă, acrostihuri, al lui Ibn Gabirol –, de la care s-au păstrat câteva sute de poezii lumești și religioase, multe de laudă la adresa prietenilor și binefăcătorilor, altele despre nimicnicia lumii și perisabilitatea celor omenești, altele de căință și iubire nefericită (poetul, nu prea arătos și firav, a fost un nenorocos, rămas neînsurat și fără urmași, pierzându-și viața de tânăr). Dar nimeni nu a făcut până la Salomon Munk legătura cu autorul Fântânii vieții, deși mulți gânditori celebri hispano-iudaici (precum Ibn Falaquera, m. 1295, sau Yehuda ibn Tibbon, m. 1190) observaseră profunzimea neobișnuită a versurilor sale. Ca poet de limbă ebraică fusese de timpuriu apreciat în Evul Mediu (imnul Coroana regalității se păstrează și astăzi în cărțile de rugăciune pentru Ziua Împăcării), iar vestitul Yehuda ben Solomon al-Harizi, m. 1225, care a tradus și Călăuza nehotărâților de Maimonide (Dalala al-Hairin), spune că limbajul său poetic „l-a născut pe genunchii înțelepciunii“.
Bilingvismul era la ordinea zilei nu numai în Spania arabă, ci și pretutindeni în Orient, unde alți învățați (de pildă, Avicena) foloseau araba pentru scrieri de medicină și filozofie, dar persana pentru poezie. Nu trebuie văzută aici, în mod simplist, o simbioză, fiindcă textele scrise în arabă erau consacrate tot persanilor, multe aflându-se ulterior la baza mișcărilor naționale.
Am consacrat aceste rânduri filozofului Avicebron / poetului Ibn Gabirol nu numai datorită mileniului omagial, care îl situează între marii gânditori ai omenirii, ci și pentru că reprezintă un caz tipic de autor bilingv (poezie în limba maternă, filozofie în limba universală a epocii), precum și pentru a atrage atenția asupra operei unor orientaliști clasici, deveniți în timp ei înșiși materie de studiu. Fără strădaniile lor de pionierat, în condiții de căutare, obținere și descifrare a manuscriselor greu de imaginat în zilele noastre, identificarea ar fi fost, probabil, și mai târzie. Salomon Munk (născut în Germania, stabilit ulterior în Franța), care învățase ebraica din tinerețe, studiind apoi și araba și sanscrita, este pentru destinul spiritual al lui Ibn Gabirol precum Joseph von Hammer-Purgstall pentru lecturile lui Goethe din Hafiz, sau Silvestre de Sacy pentru autorii de maqamat; sau, ca să dăm un exemplu mai popular, cum a fost Antoine Galland pentru destinul celor O mie și una de nopți în Europa.
Majoritatea cărților de filozofie avicebroniene au o formă frecventă în epocă, aceea a dialogului între maestru și discipol (model adoptat și de Ramon Llull). Discipolul întreabă, maestrul îi lămurește teme legate de cosmogonie, cosmologie, teoria cunoașterii și relația lumii cu Dumnezeu (din punct de vedere filozofic, fără referințe biblice). O altă temă preferată de Avicebron e psihologia (mai circulată fiind Kitabislah al-ahlaq – „Cartea îmbunătățirii moravurilor“) și i se atribuie de asemenea o culegere de ziceri etice. Ca filozof și-a impresionat cititorii prin legătura dintre emanaționismul neoplatonic și hylemorfismul aristotelic (legătură făcută de mulți gânditori ai lumii arabe). Avicebron preia și conceptul de suflet al lumii (apărut din nous-ul neoplatonicilor), în care și-ar avea obârșia sufletele individuale, Dumnezeu fiind singura substanță necompusă, absolut simplă și unitară. Urme ale operelor sale (ca și ale unor Isaak Judaeus, Alkindus și Avicena) pot fi recunoscute la Albertus Magnus, Toma de Aquino, Vincent de Beauvais, Bonaventura, Roger Bacon ș.a. S-au păstrat și unele fragmente din scrierile arabe, dar în transcriere cu caractere ebraice (amestec deseori regăsit în dialectele arabo-iudaice).
Poeziile lui Ibn Gabirol pot fi citite azi în traducere, cu originalul iudaic alături, în ediții precum Selected Religious Poems of Solomon ibn Gabirol by Solomon ibn Gabirol, în traducere de Israel Zangwill, sau Salomo Gabirol und seine Dichtungen de Abraham Geiger. Un cunoscător al poeziei hispano-arabe va regăsi nu numai multe din obiceiurile formale, ci și din imaginile epocii: iubirea, necredința, mânia, împăcarea, căința ș.a.; dar și comparații neobișnuite: „era frig, ca și când / aș fi fost de ger zguduitul, / De parcă-auzeam un cânt / al lui Samuel Levitul“. Despre unul care îl plagia scrie că „o găleată nu golește marea“, pe unii contemporani îi vede ca pe un beteșug, pe alții, ca pe un leac. Socotește rațiunea ca fiind cel mai bun prieten al omului, iar cel mai mare dușman e văzut în nebunia acestuia. Credința trebuie sprijinită de convingere rațională, ca să nu dispară precum aburul răsuflării.
Poetul crede că toate disputele despre lucruri pe care gândul nu le poate atinge sunt un adevărat păcat și că nu există mai mare bucurie decât să dai gândurilor o formă clară. Poeziile religioase se adapă din Biblia ebraică. În cele morale apar citate din Talmud; asceza și căutarea înțelepciunii sunt accente permanente. „De căutarea înțelepciunii carnea mea se topește / cum carnea altora se topește de-amor“. Atributelor perfecțiunii divine („Tu ești Unul. Exiști. Ești viu. Ești mare. Ești puternic. Ești atotștiutor“) Ibn Gebirol le adaugă bunătatea, iubirea și providența. „M-ai creat, nu din nevoie, ci ca pe un dar, / nu constrâns, ci din voință și dragoste. / M-ai primit în grație dinainte să fiu născut, / mi-ai insuflat duh, m-ai făcut să trăiesc, / nu m-ai părăsit după ce m-ai făcut să respir în lume, / ci m-ai crescut ca un tată milos.“ Dumnezeu e numit în Fons Vitae primă esență și prim făcător; ca și în poezie, filozofia avicebroniană nu ostenește să afirme existența divină. Dar pentru mântuirea filozofului ajung cunoașterea și făptuirea, nu sunt invocate providența și iubirea (dihotomie rezolvată în Orient datorită sufismului, care aduce în prim plan iubirea pentru divinitate, inclusiv din punct de vedere filozofic).
În Mélanges de philosophie juive et arabe, Salomon Munk îl vede pe Ibn Gabirol ca făcând parte din familia doctrinală a lui Ibn Falaquera, de o „erudiție vastă și profundă, mai ales în ce privește cunoașterea filozofiei arabe și a celei antic-grecești“, iar ca poet îl consideră un profesionist, dovadă fiind numeroșii Mecena care s-au întrecut să-l țină la curțile lor. De altfel, orgoliul de poet precoce (versurile cele mai celebre fiind deja scrise în tinerețe) l-a îndreptat în numeroase rânduri către formule devenite standard: „Sunt prințul căreia poezia îi e sclavă, / sunt lăuta poeților și muzicienilor. / Cântecul meu e o coroană pentru regi, o diademă pentru principi / și iată că la cei șaisprezece ani / inima mea înțelege totul ca la optzeci“. Dar principala sa calitate, creativitatea lingvistică, l-a făcut pe Ibn Gabirol să depășească standardizările epocii și chiar orientarea sapiențială, fiind astăzi socotit un creator de limbă literară, un poet citit pe toate meleagurile, mereu în atenție.