„Niciodată singur, acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate, și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite“, notează George Banu, prieten de cursă lungă al lui Andrei Șerban, despre cartea marelui regizor, apărută de puțin timp la Editura Polirom. De la acest volum, de la tematica sa generoasă pleacă, de altfel, și dialogul de față.
Cristian Pătrășconiu: Cum e, pentru dumneavoastră, altfel microbul scrisului decât microbul teatrului?
Andrei Șerban: Cum toată viața am fost contaminat de microbul teatrului, nu am crezut că mai era loc pentru o altă contaminare. Dar, ca să înțeleg ce sugerează Pascal – cum să avem forța să stăm într-o cameră de unii singuri –, pandemia m-a determinat să găsesc o cale. Am descoperit că pentru mine scrisul a devenit astfel o necesitate. E altfel în sensul că microbul teatrului e activ în afară, ca să comunic cu actorii și cu publicul, pe când, scriind, am mers spre interior. De unul singur am căutat mijlocul cel mai eficace să mă liniștesc, să-mi controlez agitația, ca să pot fi în contact cu personajele remarcabile pe care am încercat să le aduc la viață în carte.
Cum așezați în portofoliul dvs. literar Niciodată singur în raport cu O biografie? Sunt, mă gândesc, cărți complementare. Dar cum anume, în ce fel complementare?
În ambele, vorbesc direct sau indirect despre mine, deși sunt mereu în contact cu oameni care m-au ajutat să evoluez.
O biografie – carte pe care am scris-o destul de devreme, la o vârstă când încă nu eram pregătit să trag linia – era rezultatul unei depresii majore în care mă aflam la acel moment. Aveam impresia că nu am ajuns nicăieri, îmi pierdusem încrederea în mine ca artist și ca om, eram convins că nu mi-am atins potențialul și că am ratat anii cei mai creativi. Dar demonii interiori nu au pus complet stăpânire pe mine și scrisul a devenit medicina salvatoare.
Cât de important este acest cuvânt: remember, e ca o afirmație să-ți amintești de tine însuți, de ce te-ai născut, ce a fost bun și luminos în tot acest parcurs și ce ai reușit să servești. Am încercat să nu cad în sentimentalitate scriind O biografie, ci să privesc viața mea ca și cum ar fi a altcuiva. În Niciodată singur, observ viața altora ca și cum ar fi putut fi viața mea. E un exercițiu de admirație pentru artiști din zonele artei și ale spiritualității și o regăsire cu mine însumi.
Niciodată singur e – cum s-ar zice astăzi, la modă – o egografie. Mai precis, ce fel de egografie? Mie mi se pare, afirmația mea e și semnul unei mari admirații pentru dvs. și punctual pentru această carte, că e un eu pentru alții, un eu-în-relație, atât de generos și de recunoscător, un (formula e a lui Martin Buber) Eu și Tu…
Mă flatați ! M-aș bucura să fie așa, deși sunt departe de formula lui Buber. Totuși, am profitat de Eu și Tu deseori în exerciții cu actorii, unde experiența concretă a faptului că tu chiar poți să fi eu și viceversa, a avut asupra tuturor un efect copleșitor.
Ce înseamnă, adânc, pentru un artist a fi slujitor? Pentru artistul care sunteți, în primul rând…
În ziua de azi, „servitor“ e un cuvânt devalorizat sau interpretat peiorativ. Uneori am înclinația să îmi servesc propriul meu orgoliu, să mă concentrez pe mine însumi, să obțin putere, bani, faimă. Vreau să fiu admirat și cred că merit să fiu servit, nu să servesc.
Pentru un artist e crucial să știi ce servești… Poți fi în serviciul a ceva trivial și josnic, sau să alegi să servești altceva mai înalt. Să îți umfli egoul – aceasta nu poate duce foarte departe. Calea artistului ar fi să servească o cauză nobilă. E natural, pentru că menirea artei e de a ne deschide spre cer. O aspirație, a atinge ceva în tine sau în alții prin artă. Neînțelegeri sunt multe și poți să te pierzi oricând crezând că servești teatrul, când, de fapt, ești lacom să câștigi doar avantaje. A servi e un cuvânt cu dublu sens și simt nevoia să mă întreb deseori ce servesc. Dar oare sunt sincer?
„Când scriu mă codesc să traversez strada chiar și pe verde“ – spuneți/scrieți dumneavoastră. De ce? E un blocaj, un trac formidabil sau mai ales o responsabilitate a cărei povară o resimțiți ca fiind uriașă?
Toate la un loc. Mă consider un scriitor diletant și de acolo vine blocajul, tracul care naște neîncredere. Scriu foarte încet și refac fiecare frază de n ori. Datorită responsabilității pe care mi-o asum, la sfârșitul zilei, Dana, soția și colaboratoarea mea constantă, e prima cititoare și cea care editează riguros și lucid textul. Am nevoie de o privire de la distanță. În teatru pot să mă detașez, să privesc spectacolul ca și cum l-aș vedea cu ochii spectatorului. Când scriu, nu sunt capabil. Inițial scriu doar pentru mine, deși deseori nu mi-e clar, dar apoi beneficiez de privirea ei obiectivă: unde nu e clar, unde mă repet, unde fraza e prea simplistă sau obscură. Deci, nici când scriu, nu pot fi total singur.
Ce sunt cuvintele pentru Andrei Șerban? Cuvintele, la plural și în chip adânc…
Mă surprind deseori cât de mecanic și automat folosesc cuvintele în viața curentă. „Vorbește gura fără mine“ – ce adevărată e zicala! Limba pe care o vorbim e plină de concepte și asociații greșite. Vorbim aparent la fel, dar nu ne înțelegem unii pe alții. „Confuzia limbilor“ face ca azi să turuim întruna fără să ne ascultăm și fără să comunicăm, de fapt. Modul în care folosim cuvintele s-a deteriorat rapid și continuă să se deterioreze. De aceea îmi e foarte greu când scriu să găsesc cuvântul just, care exprimă exact ce doresc să transmit. Sunt sub teroarea cuvântului just pe care nu reușesc să-l găsesc.
Ce înseamnă pentru dvs. „niciodată singur“? Cum / cu ce / cu cine umpleți această formulă – ea însăși semn fără echivoc al unei mari generozități?
Ca mulți alții, de multe ori în timpul pandemiei, m-am simțit singur. Pentru doi ani nu am lucrat în teatru și mi-a lipsit, deoarece am fost atras din tinerețe de teatru tocmai pentru a fi împreună cu alții. În clipe de deschidere, sau de generozitate (ca să folosesc expresia dumneavoastră) descopăr, iar și iar, că de fapt nu suntem niciodată singuri: ne plimbăm prin pădure și pădurea e plină de vibrații, acasă suntem împreună cu ai noștri, avem cărți, ascultăm muzică. Iar cei care credem în Dumnezeu, ne simțim deseori împreună și protejați. Portretele pe care le-am creionat în Niciodată singur m-au ajutat enorm să fiu conectat, să fim împreună.
Ca să duc puțin discuția într-o zonă care mi se pare a fi una cu miză foarte mare și în raport cu care cred că gândim foarte asemănător – cu mult spirit critic la purtător vreau să spun – a fi „niciodată singur“ nu înseamnă a te alinia demenței corectitudinii politice, a nu ceda patologiilor teribil de agresive de tip „cancel culture“, ci, dimpotrivă, a avea datoria morală de a fi împotriva lor, nu?
Am fost de la început printre cei care au rezistat acestei furtuni cu iz bolșevic – a corectitudinii politice, care, din păcate, încă nu a atins apogeul: nici în universități, nici în școli, ziare, la televizor sau în instituții unde oamenii sunt forțați să-și confeseze așa-zisele păcate. Ne amintește de scenariile anilor 1930 din Uniunea Sovietică, unde procesele inventate ale regimului stalinist a avut consecințele tragice ce ar putea fi repetate acum în Statele Unite ale Americii și nu numai.
Vă rugați, de fapt, scriind, domnule Andrei Șerban? Vă rugați regizând, dirijând stări, oameni, intrigi pe scenă?
Aș vrea să fiu capabil să mă rog, de exemplu, de câte ori respir, ca la fiecare inspirație și expirație să îmi amintesc ce norocos sunt să fiu în viață. Cei înțelepți spun că ar trebui să ne rugăm neîncetat. Deși ar fi bine să fiu capabil să-mi amintesc, uit mereu.
Mă întrebați dacă mă rog în teatru. Când totul merge bine (se întâmplă și asta uneori) mă rog ca Muza să ne viziteze, căci fără aprobarea ei nu reușim nimic. Chiar când ne străduim și facem toate eforturile posibile ca să iasă bine spectacolul, reușita nu depinde niciodată numai de noi. Trebuie să fim vizitați de Sus.
Chiar – e verbul just acesta: „a dirija“ – pentru ce faceți ca regizor? Sau, tot mai mult, mai adecvat e a spune: a fi împreună pe drum cu alți oameni, dvs regizor, ei – actori, scenografi și așa mai departe?
Începând cu o veche tradiție, de la Molière și Shakespeare, făcătorii de spectacole au fost într-adevăr niște pelerini, mereu pe drum, cum spuneți. Iar ideea aceasta de călătorie dintr-un loc într-altul, improvizând pe o platformă, cu câteva costume și elemente de recuzită, ca să creeze o lume ce corespunde unei alte realități, fiind apoi distrusă ca să fie re-creată în altă parte, niciodată la fel, era organică, era naturală. Când teatrele s-au instituționalizat, a înghețat și acest spirit fluid, a dispărut și pelerinajul. Cuvântul „regizor“ în franceză e metteur en scene, dar prefer versiunea de limbă engleză – director. E cel care doar indică direcția, dar pe drum suntem cu toții împreună, căutători, ca alpiniștii care merg din post în post cu intenția să urce cât mai sus.
Parafrazez acum – sau doar contextualizez – o formulă celebră (a lui Heraclit, cred): sunt îngeri, sunt zei și pe scenă?
Când dramatizăm basmele sau când montăm tragediile antice suntem înconjurați de spirite: zei, îngeri, supra-eroi… Întrebarea e cum putem să-i încarnăm pe o scenă, mai ales azi, când există atât de multă suspiciune și neîncredere în spirite și în forțe superioare?! Mi se pare că e nevoie de o atitudine dublă – pe de o parte, e necesar, cred, să-i umanizăm, să ne închipuim cum ar fi ei ca ființe vii, asemănătoare nouă – plini de dorințe, de suferință, capabili de gelozie, de ură, cât și de dragoste – astfel îi aducem înspre noi. Pe de altă parte, este necesară recunoașterea faptului că nu sunt ca noi, că au calități care ne depășesc și că suntem obligați să ne ridicăm spre ei. Asta ne poate ajuta să ne deschidem, dacă e posibil, spre compasiune. Nu trebuie să fie prea greu, mai ales dacă acceptăm ce se spune – că și Cel de Sus suferă cu adevărat când vede cum, în loc să servim menirea pentru care am fost chemați la viață, contribuim la distrugerea planetei și a creației înseși.
Există o carte – a lui Dan C. Mihăilescu – intitulată Cărțile care ne-au făcut oameni. Niciodată singur e (și) o carte – parafrazez din nou – despre „oamenii care v-au făcut om“. Pun acum o întrebare pe care vă rog să o preluați în chip filozofic: de unde apar acești oameni, cum de apar ei? Cum e posibil așa ceva?
Sunt în mod respectuos în dezacord cu domnul Dan C. Mihăilescu. E o iluzie să cred că o carte mă poate face om. Doar o viață trăită conștient mă poate ajută să devin un OM adevărat, nu un om între ghilimele. Parcurg Les Miserables și mă identific cu Jean Valjean și, citind, cred că și eu pot să devin, la fel ca el, o forță a binelui, a progresului și adevărului. Nimic mai fals. E ușor să mă îmbăt cu cuvinte frumoase ca să evit să sufăr. Sunt oare capabil să sufăr ca Valjean care nu se poate despărți de trecutul său criminal? Eu, care mă cred curat ca lacrima, cum pot să-mi recunosc crimele trecutului? O carte nu mă poate ajuta. Ca să vă răspund la întrebare, unii dintre cei descriși în Niciodată singur au trecut ei înșiși prin încercările focului și apei, la fel ca cei doi îndrăgostiți din Flautul fermecat. Nu au apărut așa, din senin. Luați portretul pe care l-am făcut lui Bill Segal, de exemplu: un om ca noi toți, nimic special, doar că, de tânăr, era curios să înțeleagă cine e și de ce s-a născut – evident, întrebări imposibile, dar care l-au urmărit fără încetare. Pe mine aceste întrebări mă interesează până la un punct, apoi mă simt iritat dacă nu găsesc răspuns rapid. El însă a căutat mereu să se cunoască pe sine, să stea curajos în fața necunoscutului, vigilent să nu cadă în iluzia unor soluții superficiale, astfel, acceptând dificultățile, să se dezvolte, să evolueze într-o ființă luminoasă și pură. În același timp, plină de compasiune.
Am descris episodul în care privea o mulțime de oameni care așteptau triști autobuzul în ploaie și el comenta: „sunt toți îngeri, doar că nu-și dau seama“. Astfel de comentarii nu apar, ele transpar dintr-o ființă care a lucrat cu sine și a ajuns la un nivel spre care eu privesc de jos în sus.
Ca să ajungem la noi înșine, la sufletul nostru, avem nevoie de oameni sau avem nevoie să rătăcim/avem nevoie de a fi, cum s-ar spune, în deșert? Niciodată singur pare să pledeze prima cauză a conjuncției…
Cred că amândouă sunt necesare. Avem nevoie de ajutor, de modele, de călăuze, dar fără să trecem prin încercări, prin suferință, fără să ne rătăcim, nu cred că ne putem dezvolta.
Este această carte – căreia, de fapt, îi dăm mereu târcoale în dialogul nostru, uneori explicit, alteori foarte discret – în vreun fel adânc despre pandemia pe care (încă) o traversăm?
Avusesem noroc (până azi, când scriu răspunsurile la întrebările dumneavoastră) să nu mă îmbol năvesc. Nu am trecut prin experiența dumneavoastră, care, după cum am auzit, a fost extremă, dar din care, parcurgând tunelul lui Lazarus, ați revenit la viață, sunt convins, îmbogățit. Fiind triplu vaccinat, sper că va fi o formă ușoară (așa a și fost din fericire – n.m., CP), dar, vorbind despre debutul pandemiei, l-am simțit atunci ca pe un prilej de a urma îndemnul lui Pascal să încerc să stau singur acasă (deși nu chiar singur – eram acompa niat de soție și de cățelul Rocco). Cu teatrele închise și cu noi înșine în lockdown, am început să scriu aceste portrete, deci într-un fel (nu știu dacă adânc) este o carte strâns legată de pandemie, de faptul că, forțându-ne pe toți să ne adaptăm la condițiile ei, pe mine m-a trimis pe acest drum puțin obișnuit mie, al scrisului. Dar, poate, în calitate de cititor ați descoperit ceva mai adânc decât am resimțit eu scriind? M-am ferit pe cât posibil să fiu pretențios, am încercat să-mi încui orgoliul în sertar.
Ce îndeplinește pentru dumneavoastră, domnule Andrei Șerban funcția de busolă? Ce e „busola nouă“ și ce este „vechea busolă“?
Busola veche se uzează și, metaforic spus, e ce mă ține în trecut, prizonier al unui parcurs știut, protejat de clișee, automatisme, păreri preconcepute, opinii prefabricate, tot ce îmi indică un traseu plin de iluzii, o cale greșită. Deși orice busolă indică nordul, uneori simt că e necesar să-mi iau riscul să nu mai știu unde e nordul. Să evit tipare și drumuri bătătorite, mă aflu în căutare continuă de o busolă nouă.
O declinare a tematicii care e pusă în joc de întrebarea anterioară și de răspunsul dumneavoastră la ea și, cred, un bun final posibil (dar un final ca o deschidere) pentru conversația noastră: ce e inteligența inimii la Andrei Șerban? Cum se ajunge la ea?
În teatru comunicăm în primul rând prin emoție. Există, deci, o inteligență a emoției, cum există o emoție a intelectului. Avem nevoie de amândouă, cât și de alte inteligențe, cum ar fi cea a intuiției. Când toate participă activ, în trupul actorului se creează o stare de armonie care reverberează în toată sala și ne cuprinde și pe noi, spectatorii. Rezonanța aceasta e ținta însăși a lucrului nostru.
