Încă din anii de ucenicie, pe când era cronicar literar la revista „Ramuri”, Eugen Negrici pendula diacronic în comentariile sale pe toată axa istoriei literaturii, de la vremurile cronicărești până în contemporaneitate. Căutarea filiațiilor, conturarea „figurii spiritului creator” și găsirea contextelor relevante pentru detectarea factorului estetic erau principalele trăsături ale cronicilor sale apărute în revista craioveană. Practicarea acestui exercițiu critic variat îi deschidea tânărului cronicar calea spre integrarea sistemică aplicată studiilor de mai târziu. Acesta a adoptat încă de la debut metoda lucrului pe text, manifestând permanent o deschidere față de teoria critică occidentală. Totul se întâmpla în contextul în care critica noastră se vedea nevoită, din cauza izolaționismului cultural, să mizeze mai mult pe vocația impresionistă, pentru că metoda era considerată a fi doar un pandant.
Dotarea cu o profundă capacitate speculativă îi însoțea lui Eugen Negrici cercetarea critică dirijată înspre teritorii prospective, el realizând interpretări inedite, prin recurgerea la achizițiile occidentale venite dinspre structuralism, semiotică și lingvistică. Astfel, cronicarul de la „Ramuri” distingea prin scrisul său „figura spiritului creator”, fie el prezent în epoca medievală ori în modernitate, și contextualiza receptarea. Topirea celor mai multe cronici de atunci în viitoarele studii de anvergură devoalează deprinderea cu lucrul programat, sistematic.
Dar, la un moment dat, Eugen Negrici a renunțat în a se angaja alături de alți colegi de generație în confruntarea cu regimul comunist pentru salvarea autonomiei esteticului. El a mărturisit ulterior că abandonarea rubricii de la revista „Ramuri” a fost făcută din rațiuni ce țin de deontologia actului critic. Cronicarul nu era dispus să fie la cheremul celor care voiau să facă intruziuni ideologice pe tărâmul esteticului prin intermediul instituției Cenzurii și al literaturii aservite. Aceeași atitudine o va adopta și după 1990, când se va arăta mefient față de atacul la moralitatea actului critic și a scării valorice prin acordarea priorității eticului în fața esteticului. Eugen Negrici a luat acea decizie de a se retrage de pe prima scenă a lumii scriitoricești, la care avea acces prin exercitarea actului critic, pentru a pleca pe drumul prăfuit și destul de arid al culturii noastre medievale, pe care a început să o cerceteze cu un instrumentar inedit, din perspective fructuoase.
Deși noua metodologie aleasă îl ferea de implicarea directă în lupta pentru menținerea autonomiei esteticului, „vechistul” milita implicit, prin perspectivele alese și prin conceptele lansate, pentru recuperarea esteticului din lucrările medievale, aflate la hotarele literarității. Acolo unde cei mai mulți cercetători vedeau o grămadă de texte mucegăite, stilisticianul Eugen Negrici a ilustrat posibilitatea de a le scoate la lumină și de a le plasa în contexte semnificative din perspectivă naratologică. Convertitul la medievalitate a devenit capabil să citească în structurile unei narațiuni un adevărat destin, dar nu a prins prostul obicei al altor reputați cercetători de a înfige mândrul steag fâlfâitor al protocronismului în acest teritoriu puțin defrișat. De altfel, narativitatea va rămâne o constantă de interes și pentru textele analizate în volumul Expresivitatea involuntară, al cărui spirit va fi actualizat și aprofundat, sub aspect teoretic și oferind noi deschideri interpretării, în cartea Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, apărută peste aproape patru decenii.
Apetența pentru asimilarea și aplicarea noilor teorii și metode ale criticii literare (structuralismul, formalismul rus, lingvistica, naratologia, estetica receptării, teoriile formativității) se resimte în studiile și în articolele scrise după debutul editorial, cu Antim. Logos și personalitate. Odată săvârșită cercetarea contextelor „îmbătrânite” prin noi grile de lectură, așa cum a procedat în Narațiunea în cronicile lui Gr. Ureche și Miron Costin, teoreticianul Eugen Negrici nu se mai simte așa de atras de epoca medievală. Numai că, victimă sau nu a propriei expresivități involuntare, în Imanența literaturii el realizează o inedită tipologie a cronicilor istorice, despre care cred că poate fi extinsă și la aceea a cronicilor… literare.
Este vorba despre o taxonomie desfășurată pe spațiul a 11 pagini de subsol (adevărată tehnică procustiană camilpetresciană!), cu următoarele tipuri de cronici: cronici independente, cronici comandate, cronici de curte, cronici după izvoare, cronici memorialistice (în parte după izvoare, în rest din amintiri), cronici cu caracter mixt (izvoare și amintiri), cronici cu ținută științifică, cronici popular-anecdotice, cronici de oarecare concepție, cronici deghizate în alte forme ale literaturii, cronici în polemică (își dau răspuns, se parafrazează), cronici de tradiție (se continuă una pe cealaltă) și cronici libere. Dacă este să rămânem la „imanența literaturii”, ar fi interesant de făcut o tipologie a cronicilor literare plecând de la acest prototip – poate că din partea lui Eugen Negrici însuși, care, fiind un critic cu metodă, sfârșește de obicei prin a elabora o metodologie proprie.
Eugen Negrici este mereu preocupat de sesizarea apariției conștiinței artistice, de conturarea „figurii spiritului creator”, dar și de problema intenționalității și, implicit, a „expresivității involuntare” a unui text. Se operează totuși o rocadă importantă între metoda pe care o propune în Expresivitatea involuntară și Figura spiritului creator și metoda pe care o formulează în Introducere în poezia contemporană și în Sistematica poeziei. Dacă, în primele două volume, teoria pregătește analiza textelor literare, în următoarele două, dar mai ales în Sistematica poeziei, textele literare sunt convocate pentru a confirma o teorie. Aceasta mă determină să constat că, deși în evoluția unei prodigioase cariere, pot fi delimitate câteva etape, în funcție de obiectul preocupărilor, etapizarea ar ține mai curând de tipologie decât de cronologie. După exersarea mâinii prin debutul cu cronici literare și după ștergerea prafului de pe cronice bătrâne, Eugen Negrici arată preocupări pentru poezia contemporană prin ultimele trei volume menționate, pentru ca apoi să revină la epoca medievală (Poezia medievală în limba română).
Din fericire, înainte de reîntoarcerea conjuncturală la vechea epocă, s-a întâmplat să vină anul crucial 1989, care nu-l putea lăsa indiferent pe Eugen Negrici în privința viitoarelor cercetări. El începe să scrie la rubrica din România literară, intitulată „Simulacrele literaturii”, articole ce conțin materia viitoarei cărții cu același titlu. Este o perioadă în care revine la prezența revuistică, abandonată cândva în arena jocurilor hegemonice ale comunismului. Acest come back fragmentarist trădează acroșajul la actualitate al unui critic și istoric literar ieșit din ev-mediul comunist ce dorește să-și lămurească viitoarele piste de cercetare. Articolele publicate atunci în România literară pe marginea unor subiecte eterogene (prejudecăți literare, situări greșite, false concepte, clișee, fenomene ignorate, interpretări eronate, viziuni discutabile ale istoriilor noastre literare) se constituie într-o placă turnantă pentru ceea ce vor semnifica titlurile Literatura română în comunism și Iluziile literaturii române. Acestea sunt cărți prevestite, la rândul lor, de antologia Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă, prin care se instituie sintagma „religie politică”, ce ilustrează maniera în care ideologia comunistă a uzitat de tehnici și de motive distincte în poezia religioasă.
În Literatura română sub comunism, perspectiva adoptată cu instrumentarul istoriei literare relevă încercarea de a se trasa conturul unei istorii organice a formelor literaturii, deviate prin normele impuse din cabinetele ideologice. Desigur că, în locul aflării unor elemente de interes pentru o istorie a formelor firești de dezvoltare, s-a dat peste o morfopatologie a literaturii, pe care criticul o diagnostichează, fără ezitare, ca fiind de natură patologică. Și în Iluziile literaturii române, protocronismul este diagnosticat drept o maladivă reprezentare de sine a literaturii, care se manifestă, în mimarea normalității, prin exhibarea unor simptome precum obsesia nobiliară și a vechimii. Cum a și fost firesc, apariția acestei cărți deloc nuanțate, concepută în tonalități tranșante și fără o viziune comparatistă care să fie extinsă la nivelul istoriei literaturii continentale, a stârnit cele mai vii reacții.
Dacă este să cobor pe o pantă cioraniană, pot spune că explicația pentru viziunea „nihilistă” ar consta în dorința autorului de schimbare la față a figurii spiritului creator în literatură. Eugen Negrici iubește istoria literaturii române cu o ură grea și se întreabă ce vom fi făcut în ultimele cinci sute de ani. Deși este concepută ca o parcurgere diacronică a literaturii române prin secțiuni transversale, Iluziile literaturii române, ca și Literatura română sub comunism, nu poate fi inclusă în categoria istoriilor literaturii, prin însăși ipoteza de lucru adoptată, care constă în lipsa de organicitate a literaturii noastre. Și astfel, chiar dacă este înzestrat cu viziune istoriografică, istoricul literar Eugen Negrici a ajuns să nu poată concepe o istorie a literaturii române – cel mult, o antiistorie a ei.
Metoda de cercetare și de sistematizare a textelor „cărunte”, prin care se conturează o tipologie inedită, este numită de teoretician „metoda vocațiilor”, care subsumează și alte metode. Caracterizându-l pe el însuși ajutat de aceste „arii vocaționale”, pot spune că Eugen Negrici este înzestrat cu următoarele tipuri de vocație: vocația insolitului și a peripeției, vocația euristică, vocația informării, vocația veridicului, vocația desăvârșirii, vocația evaziunii, vocația ludicului și a divertismentului. Cercetările sale converg mereu către descoperiri cu aport recuperator și cu caracter de pionierat. Lui Eugen Negrici îi place să trateze subiecte actuale într-o manieră nonconformistă. Faptul că scrutează în continuare un vast câmp de probleme de pe poziții metodologice dintre cele mai noi și mai diversificate reprezintă un semn de tinerețe spirituală, pe care îl probează și la o vârstă octogenară.