Cartea de rememorări a poetei Monica Pillat intitulată cu deplină îndreptățire Ceasuri de demult nu este, sau este dar într-o destul de mică măsură o carte de amintiri propriu-zise pentru că ele, odată rechemate la viață, se întorc filtrate de o întreagă atmosferă a locurilor care le încadrează și le transformă într-un bun comun nu numai al familiei unde s-a născut și a crescut, ci al unei realități puse ca într-o ramă în memoria colectivă a familiei. Cartea are un text introductiv, două strofe fără titlu, care oferă cititorului o perspectivă justificată din care trebuie să fie citite și asumate paginile unor amintiri, amănunțit conturate, unde vârsta copilăriei regăsește toate detaliile unei epoci de tristețe și suferință, recuperate pentru a fi înțelese și însușite: acestea sunt „odoarele aducerii aminte/ Ce-mi fac din întuneric înstelare…“, adică mărturii care vin de departe încât par acum că vin „din sipetul altor timpuri“. Acesta este și sentimentul care o copleșește pe autoare pentru că îi dă certitudinea că este deținătoarea unor episoade neprețuite: din viața particulară a lor, a tatălui care-și ia fiica la plimbare și-i spune povești, a bunicii care pictează sau a unchiului, alături de care ascultă la radio muzică. Casa era toată înconjurată de o grădină exuberantă, „o insulă de verdeață în miezul unui oraș care păstrase încă atmosfera din timpuri mai tihnite“.
În acele vremuri, demult, când ieșea la plimbare cu părinții pe dealul Mitropoliei sau spre Parcul Carol, era obișnuită să recunoască miresmele din grădinile singuratice pe lângă care trecea, unde putea vedea o gospodină udând florile cu stropitoarea, în altă parte cineva citea o carte, pe pervazul unei ferestre torcea o pisică, iar în spatele unor porți lătra un câine; mai departe, pe Calea Rahovei, se putea vedea la un geam o femeie care cosea ceva. Impresia pe care o dădea cartierul și locuitorii lui era că toate se găseau „pe o insulă în mijlocul Bucureștiului, într-atât se deosebea acel fragment de liniște și de verdeață de restul orașului“ și viziunea a urmărit-o de-a lungul vieții „ca amintirea unui tablou de neuitat“. Calm sau de-a dreptul bucolic, tabloul care schițează un cartier liniștit deși central, era însă înșelător pentru că ilustrează anii copilăriei petrecute în epoca mohorâtă și incertă de după ultimul război. „Aveam să citesc mai târziu“ scrie autoarea, citindu-și dosarul din 1956, detaliile zilei în care agentul de urmărire își însemna toate activitățile familei Pillat, că tatăl său a ieșit să se tundă „la frizeria particulară cu firma Niculescu Gheorghe din imobilul cu nr.26“, după care „pleacă pe același traseu și intră acasă, ora fiind 18,20“. Nimic patetic, nici un accent pe vreuna din absurditățile și tirania noului regim care se anunța, memorialista lăsând faptele să vorbească pentru noul păinjeniș de teroare discretă deocamdată, într-o atmosferă amenințătoare, dar difuză și nu mai puțin expresivă.
În această atmosferă care părea că vine „din alte timpuri“, viitoarea poetă mergea cu părinții, prin anii cincizeci, în vizită la doctorul Vasile Voiculescu, care își constituise de pe atunci o reputație de poet și citea invitaților vreun sonet din ciclul atribuit traducerii imaginare a sonetelor lui Shakespeare, sau altă producție a penei sale inspirate, despre care știm că a mai lăsat urme adânci: lirica religioasă de inspirație mistică publicată târziu în volumul postum apărut acum mai mulți ani sub îngrijirea regretatei Roxana Sorescu, romanul Zahei orbul, apărut și el postum, în 1970, nuvelele Capul de zimbru (e vorba de un timbru prețios, pe care se găsea acest simbol național, unul dintre primele timbre emise în Principatele Unite), Pescarul Amin ș.a. Monica Pillat își amintește de traseul neschimbat al acestor plimbări care traversa strada Uranus, apoi pe strada Sirenelor, pe Dealul Spirii, către cartierul Cotroceni, locuri dispărute demult din geografia orașului, cel puțin în această configurație. Ajungând acasă la doctorul Voiculescu, acesta le citea cu vocea lui „muzical scormonitoare“ textele despre care scrie că „mi-a revărsat în poalele minții o bogăție pe care nu o puteam compara, la vârsta de 8-9 ani, decât cu cea din peștera lui Aladin“.
Nu puține texte dintre amintirile autoarei se opresc asupra unor personalități caracteristice pentru o categorie de intelectuali de bună calitate din anii de început ai noului regim, anii revenirii la o normalitate elementară care se confruntă cu o realitate surprinzătoare. Cu vederi largi, cu o cultură superioară și neostentativă, ei știau și să se bucure de viață în modul cel mai concret, mai ales dacă viața le-a prilejuit experiențe existențiale importante. Unul dintre acești oameni apare în capitolul Raiul pe pământ cu Nicu Steinhardt, „unul dintre cei mai apropiați prieteni ai tatălui meu. Se știau din închisoare“. Ceea ce trezește admirația cititorului este autenticitatea portretului unui om încercat de viață, care „trăia cu frenezie fiecare clipă. Existența lui părea un continuu semn de exclamare în fața miracolului cotidian“, dar miracolul cotidian al acelor vremuri însemna „o prospețime copilărească în reacții, gata să bată din palme cu încântare la auzul unei idei originale, în fața unei cești de ceai cu arome, la vederea unui cozonac“. Sugestia sărăciei evidente a oamenilor aflați la capătul unui război devastator și general, dar și a forței celor care supraviețuiseră și reușeau acum să reia viața de la capăt, dezvăluie ceva din sursele unui tip de umanitate convingătoare, dar prin blândeță și solicitudine care făcea pe interlocutor să creadă că se află în centrul universului și că „de judecata lor atârnă soarta întregii omeniri“.
Sunt risipite ici și colo, în textul acestor amintiri, mai multe portrete prețioase care păstrează toată frăgezimea impresiilor de început și le transmit astfel – sau ne reînvie celor care i-am cunoscut – cele mai fine și mai caracteristice trăsături ale unor contemporani ai tinereții noastre: figura dominatoare și râsul magnetic al „uriașului frumos“ care era George Muntean, colegul lui Dinu Pillat și al meu de la „Institutul lui Călinescu“, adică al Institutului de Istorie literară și Folclor al Academiei, sau profesorul Dan Duțescu, coautor cu profesorul Leon Levițchi al celebrului manual Engleza fără profesor, pe care îl aveau toți studenții în vremea mea, sau Barbu Cioculescu, fiul lui Șerban Cioculescu, a cărui prezență la ședințele cenaclului de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine provoca adevărate „lecții de compoziție“ pe care, furat de amintiri, le continua cu „digresiuni neașteptate, evocând propriile începuturi la cenaclul lui Eugen Lovinescu“ și mulți alții.
O adevărată activitate detectivistică, dar și de critic literar, este desfășurată pentru a reconstitui și prezenta o parte din numeroasele măsuri discriminatorii, persecuții sau simple retrageri ale unor cunoscuți din preajma și împotriva acuzațiilor din procesul cunoscut ca procesul Noica-Pillat, a cărui decizie a fost întâi de condamnare la moarte, apoi de douăzeci și cinci de ani de muncă silnică și zece ani de degradare civică. Dacă mai au importanță între atâtea orori care au copleșit viața intelectualilor din acea epocă funestă (eu sunt convins că toate au importanță), după cinci ani și patru luni petrecuți în teribilele închisori din Jilava, Gherla și Aiud, în aprilie 1964 toți deținuții din lotul Noica-Pillat au fost, nu eliberați cu scuze și despăgubiri, măcar de ochii lumii, ci „amnistiați“. Peste șase sute de pagini nu ajung să cuprindă documentele procesului intentat lui Const.Noica, Dinu Pillat, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu, Alecu Paleologu, Sergiu Al. George, N.Steinhardt, Al.O.Teodoreanu și alții, documente adunate sub titlul Prigoana și mai grăitoare decât orice analize am încerca să facem pentru a nu uita, și a nu lăsa să fie uitată istoria acestor ani lungi de reală și teribilă prigoană îndreptată împotriva unora dintre cei mai valoroși scriitori, filosofi, profesori sau simpli intelectuali ai acestei lungi epoci marcate de un adevărat război ideologic, dincolo de cel social și politic, stimulat din afara țării.
Cartea, care a avut două ediții, ultima din 2010, aduce numeroase documente importante, chiar dincolo de profilul și scopul politic pe care îl are, între altele pentru scriitorii care apar în aceste pagini: Noica, de pildă, sau Alecu Paleologu, și mai cu seamă Dinu Pillat. Despre el vorbesc procesele-verbale ale interogatoriilor luate în 1959 despre mișcarea populară din Ungaria și reprimarea ei de către sovietici sau, cum notează textul redactat de anchetator, „am comentat contrarevoluția din Ungaria, 1956, pe care Pillat Constantin în special o denumea și o aprecia ca pe o mișcare a maselor populare din Ungaria“ (p.122). Cred, de altfel, că o nouă ediție a acestui prețios document este necesară: poate vei zâmbi, cititorule, dar am observat că volumele care nu se mai găsesc în librării nu ajung ușor sub ochii celor care ar trebui să le caute.