Pe vremea când etern găunoasa conducere a României încă nu interzisese focurile de primăvară din grădini și de pe câmpuri, obișnuiam să ard la mine în livadă, după fiecare ieșire din iarnă, crengi și frunze uscate. Focul, prietenos, mistuia cu o hărnicie lentă toate resturile vegetale pe care i le aduceam, iar fumul, subțire și calm, se ridica încet-încet spre cer, tinzând să se amestece cu norii. Fiecare primăvară mirosea a pomi înfloriți, a sevă de iarbă și a fum, combinație de mirosuri care mă îmbăta ca un alcool subtil.
O tânără femeie mai frumoasă decât frumoasă, artistă celebră, adorată și curtată de bărbați bogați, care ar fi putut s-o ducă în cele mai exotice locuri din lume, a fost impresionată de ceea ce i-am povestit eu despre foc. Și într-o noapte a venit conspirativ, bine ascunsă de o pelerină cu glugă, ca să facem un foc împreună și să ne uităm la el până în zori.
A fost o noapte de neuitat, o noapte în care ne-am destrăbălat privind tăcuți, la nesfârșit, jocul flăcărilor. Crengile uscate – provenind de la un prun bătrân de curând tăiat și o salcie plângătoare tunsă periodic – le pusesem încă din timpul zilei în groapa de ars. Groapa, concepută de mine pe vremea când etern găunoasa conducere a României nu luase încă măsura ineptă, adevărat sacrilegiu, de a interzice focurile de primăvară, are o formă octogonală, o deschidere de un metru și jumătate și este căptușită cu piatră adusă de la munte.
N-a fost nevoie de benzină pentru a aprinde focul. Cu un singur ziar – este adevărat, de mare tiraj! –, aprins de la flăcăruia unui chibrit, am declanșat o mică vâlvătaie printre crengile uscate, care s-a extins repede, împrăștiind scântei și pârâituri, până când a cuprins întreaga grămadă de uscături.
Ne-am așezat pe banca de lângă foc și am început să ne uităm la flăcări. Parcă se cățărau una pe alta în încercarea de a ajunge cât mai sus pe verticală. Și parcă din când în când se plictiseau de această competiție și se împrăștiau pe întreaga suprafață a gropii, într-un fel de sarabandă a bucuriei de a alunga întunericul. Erau roșii și galbene, vineții și albe. Ne luminau fețele intermitent, făcându-ne să apărem și să dispărem de câteva ori în fiecare secundă, ca niște năzăriri ale beznei.
Prietena mea se uita absorbită la foc, chiar se uita, nu juca teatru. Iar eu mă uitam la ea, mai exact la flăcările care se reflectau în ochii ei. „Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?“
Când focul a început să scadă în intensitate, istovit de propriul lui iureș, m-am dus în celălalt capăt al livezii să mai aduc niște crengi uscate. Pe drum m-am oprit ca să o văd de la distanță pe vizitatoarea mea nocturnă, spectatoare solitară a unui misterios joc de incandescențe. Stătea cu capul în mâini și contempla focul. Era o umbră perfect desenată, de o desăvârșită grație feminină, proiectată pe un ecran de lumină roșietică. Era silueta femeii frumoase din toate timpurile. Era ideea însăși de femeie.
M-am întors cu un braț de crengi uscate și l-am aruncat deasupra focului aparent muribund. Sub stratul de cenușă și vegetație incomplet arsă exista însă o masă imensă de jar, care făcea ca aerul de deasupra să tremure. După un moment de neîncredere, focul a renăscut cu ardoare, aproape că a făcut explozie. Renașterea era mai entuziastă decât nașterea.
Prietena mea, cuprinsă de bucurie, s-a ridicat în picioare și s-a uitat la mine recunoscătoare. Trăisem momentul de multe ori, de unul singur, dar mă impresiona să-l văd trăit acum de ea.
Am urmărit apoi jocul flăcărilor mai mult de o oră, tăcuți, lăsându-ne în voia unor amintiri comune. Ne aminteam amândoi de focul care, în alt secol, duduia harnic în cuptorul nostru țărănesc, în timp ce afară ningea și viscolea, iar ferestrele casei erau aproape complet acoperite de zăpadă. Ne aminteam amândoi cum, cu mii de ani în urmă, la gura unei peșteri, stăteam împreună lângă un foc care ne apăra de fiarele nopții. Și ne aminteam amândoi de focul cosmic primordial – Soarele – din care s-a desprins acum aproape cinci miliarde de ani Pământul.
Peste alte cinci miliarde de ani acest foc cosmic se va stinge. („Soarele ce azi e vesel el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre norii-ntunecoși.“) Atunci va trebui să mai aduc de undeva, de la capătul livezii, un braț de crengi uscate, ca să-i dau o nouă viață. Și ca să o văd pe femeia mai frumoasă decât frumoasă bucurându-se.
P.S. Poate că toate acestea doar le-am visat.