O delicată echilibristică între materie și emoție, între real și ficțiune alcătuiește textura poeziei semnate de Rodica Braga. Ocolind opțiunea fermă pentru un factor sau altul, poeta se complace într-o visătoare ezitare cum într-o dispoziție încărcată de latențe ce-i îngăduie a înainta printr-o modalitate lirică în transparența căreia încearcă a măsura lumea. Atenția d-sale se concentrează pe evitarea stărilor critice, tentînd o mediere echitabilă: „izbăvitoarea zăpadă cade/ cu fulgii moi și alinători/ și pe fierbințeala/ ce-ți zgîlțîie trupul,/ ochii, catifelați de mătasea/ lacrimei, se înalță spre orizonturi/ albite de deznodări noroase./ miezul ființei, desprins/ din coaja învechită,/ tremură și se unduie/ vălurit de vibrații ascunse./ urci pe firul sticlos/ al gîndului, atent ca să nu/ luneci în gol/ și respirația ta amplă,/ te încape toată/ în spațiul minuscul al inspirului,/ Cînd te contopești/ cu necuprinderea universului./ o, tihna de a fi iar, doar/ vibratila pulsație a vieții“ (izbăvitoarea zăpadă cade). O „cumințenie“, o evitare a extremelor îi asigură echilibrul stenic al comunicării. Afectele dobîndesc echivalențe senzoriale, entitățile trupești se întrepătrund cu cele anorganice, meteorologia își revarsă propriul imaginar la un mod firesc: „gîtlejurile/ răgușesc oxidate de țipătul/ revoltei revărsat în piață./ un nor plumburiu/ își plimbă peste mulțime/ hlamida lui întunecată/ de metalul coclit al furtunii./ între oameni se rostogolesc, deșirate, mărgelele lucitoare/ ale vrajbei“ (toamna, de culoare verde). O atare liberă comuniune între existențial și fantasmă inspiră autoarei o largă ospitalitate. Fără emfază, în același cod oportun al asociațiilor jubilante, d-sa își notifică împlinirea: „uneori mă simt în viața mea/ ca într-o vie gata de cules./ soarele mi-a aurit îndeajuns/ boabele și ciorchinii/ atîrnă greu sub brumele/ toamnei./ ce sărbătoare e culesul de vie,/ cînd ceața prefiră prin sita ei/ anemiatele raze de soare“ (uneori mă simt în viața mea).Ceea ce echivalează cu bucuroasa subordonare la legile celeste. Garanție a drumului agreabil: „ce sărbătoare e culesul de vie/ cînd legile cerului îndeplinite sunt/ toate“. Un optimism cu deopotrivă temeiuri lăuntrice și mundane se afirmă cu o sumă de variante ce indică o natură morală satisfăcută. Contrarietăților, insuficiențelor, dubiilor frecvent întîlnite în confesiunea lirică le iau locul armonizările ipostazei pozitive, nuanțele pacificării: „arpegii de lumini/ furișate în înserarea/ bogată./ sufletul, plasmatică nălucă, absorbind vibrația lor/ prelungă./ mireasma florii vesperale,/ sigiliul al amintirii/ de demult“ (arpegii de lumini). Nu o dată autoarea se consiliază pe sine evident în cheie manifest optimistă: „învață de la apă/ să curgi mai departe (…) cu atît mai de preț efortul, cînd limpezimea-ți de oglindă/ captează în ea/ nemișcarea din subterană,/ iar tu sorbi din asta/ vigoarea rostogolirii/ ce duce cu sine sămînța/ de viață ca pe un dar biblic“ (învață de la apă). Rana se mîntuie prin ea însăși, suferinței i se substituie delicatețea lucrurilor asociată cu cea a gesturilor umane ce le ating. Posibila elegie se resoarbe în extaz: „dulce rană sîngerîndă, lumina acestui octombrie,/ ușoară/ și transparentă,/ abia atingînd/ lucrurile./ doar spre seară,/ ca un rămas bun, lipindu-se/ de ziduri cu palmele ei moi/ și catifelate,/ cu trupul ei gol,/ ardent și sfios,/ vorbind despre/ tandreți mature, își subțiază/ carnea“ (dulce rană sîngerîndă). Într-o atare luminiscentă atmosferă, în locul disjuncțiilor, suspiciunilor, dubiilor se impune relația solidă cu celălalt, mergînd pînă la o indistincție organică proiectată în intemporalitate. Fuziunea ființei auctoriale cu partenerul aspiră la ritmurile cosmice: „unde sfîrșești tu/ și unde încep eu?/ stagnăm într-un minereu/ de uraniu,/ rîsul și plînsul / ne-au pecetluit uniunea/ cu sigiliul de radiu./ după soare ne învîrtim/ cu cerbicia florii soarelui,/ binecuvîntata, căzuți în afara timpului“ (ne amestecăm într-un mod insolit). Gîtuită de juisența de care are parte, ființa nu contenește a-și serba triumful. Notele acestuia sunt adesea analogiile naturiste care sugerează nu mai puțin suprimarea individuației ca sursă curentă a tensiunilor: „și va veni și o zi luminoasă după zilele acestea dizolvante./ un curcubeu vesel/ va hohoti peste cenușiul/ acestor trăiri nămoloase./ glasul soarelui va răzbi/ zgomotos/ prin imensitatea albastră/ cu amplitudinea unor armonice/ săltărețe/ și vom înmuguri/ ca un tril colorat/ de pasăre trezită din somn/ lumina va ploua peste noi/ și va sparge în țăndări/ armura coclită/ a sinelui“ (și va veni și o zi luminoasă). Universul domestic devine părtaș al acestei experiențe cu izul său de animism: „lumina lucește scurt/ în ochii exoftalmici/ ai obiectelor“ (liniștea moale din odăi). Devansîndu-și clipele dificile (ele sunt semnalate pe alocuri cum semne ale confirmării traseului pozitiv), poeta se reculege grație unei pietăți în care se întrevede cuvîntul sacral inițial. Un atare raport cu Logosul se extinde îndrăzneț către posibila deschidere spre însăși viziunea Genezei, avînd privilegiul de-a se ivi „din afundul tăcerii“, drept „întîiul semn“ al Nimicului crăpat,/ sub revărsarea crudă a luminii,/ informul rotunjit în rostire/ sunet vibrînd grav peste întinderi/ de ape./ ochi abia întredeschis,/ firav și sfios, a tremurat geana pămîntului/ sub vîntul tăios./ despărțirea apelor de uscat“ (încolțirea cuvintelor). Dar autoarea nu se cantonează într-o transcendență distinctă. Conformîndu-se mai curînd formulei Deus sive natura, d-sa ilustrează un misticism laic: „deschisă sunt cerului/ asemenea unei cărți scrise/ de zborul păsărilor/ călătoare“ (deschisă sunt cerului). Și încă o remarcă. Ultimul volum al Rodicăi Braga ilustrează faptul că formula poetică își fixează propria vîrstă ne varietur în ființa celei ce-o reprezintă și nu invers. Tinerețe și… atît.