Cui îi pasă de cultură? Sincer. Se bifează la greu, cum se spune, acțiuni care mă obligă să mă uit în calendar. Campaniile electorale se prelungesc, uneori, fără de măsura sensului conținutului profund al lucrurilor. Prea des forme fără fond. Hmmm… Maiorescu ar rămîne și el stană de piatră la încremenirea într-un proiect devastator de impostură al celor aflați pe la putere. Limba este exprimarea a ceea ce ai sau nu prea în cap. Mii de draci sar fericiți de batjocura pe care o lasă în văzul tuturor cînd se purcede la vreun discurs de al politrucilor. Sărăcie mare de oameni politici, de creiere, de moralitate, de semne că ar interesa pe cineva CU ADEVĂRAT să susțină solid arta, cultura. Troiene și vijelii de vorbe, de apariții și aflatul în treabă pe placul trecătorilor pe la funcții politice. Teatrele nu au bugete, nu au bani de producție, după luni de întîlniri și discuții, nicio soluție concretă pentru artiștii independenți cu operă, cum s-ar spune, pe care îi știe orice breaslă, care habar nu am din ce trăiesc la propriu. Din ce își plătesc chirii, hrana. De fapt, este un vid de putere. Un gol imens prin lehamitea celor valoroși care fac sistematic un pas înapoi. Cei mai mulți dintre ei. Impostura devastează România. Sîntem îngenuncheați de fanfaroni. Ne deșirăm, ne ofilim uitîndu-ne la gesturi inutile, gonflate, la cei care vîntură vorbe, vorbe, vorbe, întorcînd spatele artei și culturii. Lumina este tot mai vulnerabilă pentru că în jur se lasă iarăși întunericul.
Modelele. De alatăieri, de ieri și de azi. Tot ele îmi țin speranța. Cîtă mai este. Ele mă încarcă și mă fac să mă bucur de toate ctitoriile. De orice fel.
Un album pe care Liviu Ciulei s-a zbătut să și-l publice singur, nu s-a bătut nicio editură pentru el, vreun ICR sau vreo altă instituție, a fost ultimul pod între el și mine. Penultima stație a vieții în care ne-am așezat amîndoi cu tihnă, lumină și împăcare. Albumul acesta a fost forma, alta, a generozității unui geniu.
După plecarea lui Pino, grăbită și fără să-i găsesc vreun înțeles, cam rătăcesc. Am căutat ceva în bibliotecă și am dat peste albumul lui Ciulei, publicat la Iglooprofil în condiții excepționale. Minunat prin el însuși, prin felul în care arată, prin suma poveștilor pe care le sugerează, pe care ne ispitește să ni le amintim sau să ni le imaginăm privind fotografii, schițe, detalii, proiecte de arhitectură, prin forța pe care o degajă oriunde l-ai așeza în jurul tău, în bibliotecă, în proximitate. Te cheamă mereu să-l iei, să mai stai puțin cu el, să mai descoperi o expresie, vibrația lemnului dintr-un decor, un amănunt care, poate, altădată ți-a scăpat. Albumul acesta îți creează iluzia inepuizabilului. A fîntînii cu apă proaspătă care se revarsă efervescentă și infatigabilă. Are misterul unora dintre cele mai fabuloase spectacole de teatru, spații, performanțe actoricești, nuclee umane. Are ceva din taina unui geniu. În paginile lui este un destin. O viață a unuia dintre cei mai mari creatori: LIVIU CIULEI. Regizor, actor, scenograf, arhitect. În paginile lui, de oriunde răsfoite și analizate pe tihnă, se află zeci de ani de travaliu pentru teatru, film, pentru spiritul profund al creației artistice. Se află vîna unui făcător de artă. Se află neliniștea căutării a ceva nou, neîncercat, nemaivăzut, nemaiauzit, a ceva proapsăt, puternic, fremătător care să aducă emoție, bucurie, extaz, neuitare pentru cel care privește. Spiritul lui Liviu Ciulei este ca un magnet. Atrage în jurul lui aceleași esențe. Același tip de putere de a cerceta și de a crea, de a scoate din elementele vii din viață, autenticul pe scenă, într-un gest, în lumea unui cuvînt.
De ce m-a tulburat atît de tare? Pentru că am avut în mîini, palpabil, un drum. Nu doar al lui Liviu Ciulei. Ci al ideii de artă. Al ideii de viziune artistică vie și complexă. În România, Ciulei cred că a fost aproape singurul, pe un interval mai lung și de aceea semnificativ, care a lucrat, a format, a modelat aceeași trupă. Mă gîndesc la aceea a Teatrului „Bulandra“. Într-un fel, ca Grotovski sau Kantor. Fără același tip de exclusivitate. Dimpotrivă. Spiritele puternice, atipice, mari au fost invitate de Ciulei să frămînte trupa, să neliniștească mințile spectatorilor. Parcurgînd acest album, încerc să refac ceva din tipul de seducție al lui Ciulei care i-a fascinat, într-un fel unic, pe toți cei care au lucrat cu el aici, în America, în Germania sau Australia. Liviu Ciulei nu doar a făcut spectacole puternice, construite pe personalitatea fiecărui actor, nu doar a structurat povești teatrale de la a la z, de la spațiu, decor, lumină, costum la cheia unui personaj, la lumea pe care un spectacol ar trebui să o aducă pe scenă și în gîndurile spectatorului. Liviu Ciulei a adus metodă, stil, profunzimi, noțiuni, ideea majoră a ceea ce înseamnă creatorul și creația. Inteligența lui a susținut toate celălalte haruri și a pus ștacheta sus, foarte sus. El s-a prețuit pe sine și, în același timp, a prețuit teatrul ca pe ceva fundamental. Și-a respectat datul, vocația, muncind enorm. Privesc fotografiile, detaliile din fel și fel de decoruri, zecile de expresii ale actorilor cu care s-a însoțit aici sau aiurea, schițele făcute cu arhitectul și scenograful Paul Bortnovschi pentru Teatrul Național, schițele făcute de el pentru Bulandra, azi Sala „Toma Caragiu“, schițele pentru sala studio de la Pitești, un loc divin pentru teatru. Știință, rigoare, disciplină, artă, măiestrie. Absolut nimic lăsat la voia întîmplării sau neexploatat. Mi se pare că astăzi lucrurile nu mai ies așa și pentru că s-a înființat superficialitatea, și lasă-mă să te las, și merge și așa, și besmeticeală în numele boemiei, și neseriozitatea, și sfidarea condiției de artist. Treaba asta există înăuntrul breslei, este atitudinea care a contaminat un procent mare în defavoarea performanței și a calității. Mintea lui Ciulei și formația lui solidă, cultul pentru muncă și studiu au adus în teatru disciplina și rigoarea ca elemente ce să stimuleze nebunia și farmecul creației. Valorile se căutau și își doreau însoțirea. Ciulei colabora cu Pintilie, de pildă, ca scenograf, descoperind alte perspective de a vedea un text, alt mod de a-i provoca pe actori, alt fel de a intui relația cu textul, cu „citirea“ lui Pintilie. Pe scenă erau nume numai unul și unul, competiția era stîrnită în mod real și direct pe scenă, nu în vorbe în vînt, fumate pe la arlechin, prin cabine sau cîrciumi. Valorile își disputau talentul bărbătește, în spațiul creației. Asta însemna și loialitate față de ceea ce ți-a fost dat. Cred că și de aici a venit teama de artiști, de libertatea lor, de sentimentul de lider pe care un regizor adevărat îl degaja. Puterea politică era stîrnită de libertatea unor creatori care se lăsau conduși de forța cuvîntului și a imaginii, nu a ideologiei. Arta este și irațional. Or, inteligența, vocația, iraționalul au fost cu adevărat adversari imbatabili nu atît pentru filonul subversiv dintr-o montare sau alta, ci prin spiritul libertății care abolea trădarea, minciuna, supunerea în numele a ceva fals și prost manevrat. Felul în care Ciulei a făcut și a înțeles teatru, să spunem, a creat un pol de putere. Un loc în care miracolul, iluzia, arta autentică, se mișcau suplu, cu sens, nășteau adorație, atracție liber consimțite.
Cîteva dintre spectacole le-am văzut pe viu. Despre altele am citit și am strîns poveștile celor implicați. Am văzut și revăzut imagini, fotografii, am stat la taclale cu mulți dintre actorii, colaboratorii sau prietenii lui Liviu Ciulei. Mi-am adus aminte de asta de curînd cînd, într-o întîlnire cu Jonny Răducanu, l-am întrebat ce crede despre prietenie. După tăceri, mi-a spus că nu știe exact dacă are prieteni pentru că povestea asta este teribil de grea. E ca și cum celălalt ar fi geamăn cu tine. În altă ediție cu „Nocturne“, Ion Caramitru mi-a spus că prietenia este mai mult chiar decît familia, la aromâni. Prin acest album, am descoperit altă definiție, pe care Ciulei o disipează în imagini. În acest album, printre cîteva confesiuni și puține cuvinte, dincolo de fotografii document cu un impact teribil și mărturisirile unora sau altora, puțini, există un efect copleșitor. Al omului și artistului în relație cu eu-l propriu și cu ceilalți. Există sentimentul artistului cu propriul drum și cu drumul pe care îl parcurge cu ceilalți. Teatrul este și singurătate, și individualitate, dar și „celălalt“, „ceilalți“. Este iubire și respect față de arta ta și a celorlalți, în același timp. Ciulei a experimentat, a solidificat, a încercat tot ce s-a putut. Cu „Pădurea spînzuraților“ a luat premiu la Cannes la începutul anilor șaizeci. Actorii care au lucrat cu el la „Bulandra“ sînt altfel. Știu sigur asta. Dau pagină cu pagină, înainte, înapoi, privesc structuri incredibile din lemn, altele realiste, masive, altele aerisite, cu proiecții, văd umbre și simt zboruri, imponderabilități, văd fotografii în decor, o turlă culcată pe orizontală, paturile-coșciug din Azilul de noapte, scaunul din Elisabeta, tinerețea veșnică în expresiile actorilor mari, fanteziile din Cum vă place, piciorul ridicat și ușor flexat al Ilenei Predescu, îl văd pe filosoful Prospero George Constantin și obiectele din jurul lui, văd grupuri mici, intime, văd actori mulți, mă învălui de energia lor in-cre-di-bi-lă. Totul este atît de modern, de puternic vizual, de funcțional, de concret și ireal că mă așez pe gînduri. Cîtă fantezie! Ce demers al seriozității, cît discernămînt, cîtă intuiție și scrupulozitate! O minte renascentistă:Liviu Ciulei.
Ce și de ce am pierdut?…
Poate și asta este de descifrat în acest album.
L-am văzut ultima oară pe Liviu Ciulei acum cîțiva ani, la Teatrul Act, la lansarea albumului de creator al lui Helmut Sturmer, unul dintre colaboratorii lui. Ochii lui, mîinile lui mă urmăresc… ca și emoția pe care am avut-o la Sydney, la Opera House Center, cînd ghidul îl pomenea pe Ciulei printre numele marilor artiști care au montat acolo, iar eu îi trăgeam pe toți de mînecă și încercam să șoptesc că îl cunosc.
Iluzie, realitate, mister, virilitate, spuse și nespuse într-o fotografie care mă urmărește: Liviu Ciulei în aburul fumului de țigară, un portret al artistului din filmul Valurile Dunării. No comment.