Cum poate fi cineva persan?

Dintre numeroasele filme realizate despre holocaust, filmul lui Vadim Perelman împărtășește un aer de familie cu altele, pe diferite paliere, cu diferite teme recurente: „prietenia“ dintre un evreu și un german, vezi Lista lui Schindler al lui Steven Spielberg, cu deosebire că aici germanul este nazist, capacitatea de a transfigura oroarea printr-o reconversie teatral-comică precum în La vitta e bella a lui Roberto Benigni și Trenul vieții al lui Radu Mihăileanu, condiția artistului evreu în mijlocul universului concentraționar în Pianistul lui Roman Polanski etc. La antipod se află mult mai rar producții care precum Fiul lui Saul al lui László Nemes, halucinant, dedramatizat, de o intensitate dizolvantă, de un expresionism visceral care nu transfigurează nimic, incandescente. Ni se spune că filmul este făcut după o poveste reală. Greu de crezut! Dar, suspendarea necondiționată a neîncrederii de care orice artă are nevoie ne plasează într-o poveste cu parfum de verosimilitate și de parabolă totodată. Gilles (Nahuel Pérez Biscayart) este un evreu belgian care urmează să fie deportat. În camionul în care se află face un troc cu un alt compatriot primind o carte, ediție Princeps, Les mythes persanes, în schimbul sandvișului pe care-l deține. Cartea îi va salva viața și-i va servi drept carte de vizită lui Gilles care pretinde că nu este evreu, ci persan atunci când nemții care însoțesc transportul îi scot pe deportați și-i împușcă la marginea drumului. Una dintre acele rare coincidențe destinale, căpitanul Klaus Koch (Lars Eidinger) din lagărul de concentrare de la Birkenau se află în căutarea unui persan care să-l învețe limba farsi, limba persană, fapt pentru care a oferit o recompensă de 10 conserve acelui subordonat care i-l va aduce. Koch visează oarecum idilic să deschidă un restaurant la Teheran, fratele său s-ar fi refugiat acolo dintr-o indiosincrasie față de nazism. Elegantul ofițer german nutrește visul domestic-pacifist de a fi un bucătar german în capitala Iranului, oferind acolo exclusiv bucătărie națională. De aceea dorește să învețe persana de la „persanul“ Gilles. Gilles trebuie să răspundă interogației care traversează la un moment dat mintea francezilor care-i văd pe persanii Uzbek și Rika din Scrisorile persane ale lui Montesquieu îmbrăcați după moda franceză. Cum poți fi persan într-un lagăr de concentrare unde se face triajul prizonierilor de război, a evreilor deportați din toate colțurile Europei? Gilles se bazează pe un singur fapt, fragil, că este singurul persan din lagăr! Marea provocare vine atunci când trebuie să inventeze o limbă complet nouă și să o predea unui elev ce-i drept mediocru, dar tenace, motivat. Or, tocmai nepriceperea lui Koch îl ajută întrucâtva. Pentru Koch, a învăța o limbă se rezumă la un nivel primar, necesar de altfel, cel al dobândirii unui vocabular prin memorare. Nu este interesat, de pildă, de morfologie, de sintaxă, de gramatică într-un cuvânt. De asemenea, ca expresie a înțelegerii sale limitate, dar și a unei superbii, ofițerul german nu arată niciun interes culturii și civlizației persane în care se dorește inserat la finele războiului.

Koch vrea doar să vorbească limba, nimic mai mult. Acest fapt ușurează oarecum sarcina lui Gilles care compune liste de cuvinte pentru a fi învățate pe de rost. Dar rămâne chestiunea memorării lor, care în absența foii și a creionului devine extrem de dificilă. În calitate însă de secretar al lui Koch care o concediază pe Elsa (Leonie Benesch), adevărata secretară, pentru carențele sale la caligrafie, Gilles descoperă o modalitate de a memora cuvintele inventate, și anume folosindu-se de finalul numelor și prenumelor de evrei pe care le trece în registru pentru Koch. Astfel, Gilles operează o mișcare ingenioasă, normativă, separând ca pe un sufix ultima silabă a numelor proprii pentru a fi cât mai ușor de reținut și transformă substantivul propriu în substantiv comun. Pronunția alterează și ea cuvântul, accentul francez este eliminat pentru o pronunție ușor guturală. Gilles înfruntă riscul de a se repeta sau de a uita, și până la urmă accidentul se produce când desemnează prin același cuvânt și pâinea și copacul stârnind furia oarbă a ofițerului care pare să nu fi auzit de omonime, cuvinte care se pronunță asemănător, dar al căror sens este diferit. Gilles este trimis la munca de jos unde cedează, dar are intuiția de a pronunța în regimul obsesiei o frază de dânsul inventată în limba „farsi“, dar în care Koch poate recunoaște cuvintele – în joc intră din nou recompensa. E cea mai bună dovadă că persanul este autentic, pentru că delirul nu admite altceva decât utilizarea limbii materne. „Prietenia“ se reia pe o bază de încredere crescută, ofițerul salvându-l în repetate rânduri de inamicițiile create în jurul lui, de rasismul ignar al unor soldați germani, de mici jocuri de culise. Pentru că o altă întrebare se naște pe buzele comandantului lagărului (Alexander Beyer), de data aceasta: de ce ar învăța un german limba farsi, cu alte cuvinte limba unei rase socotite inferioare? Povestea cu bucătarul care vrea să își deschidă restaurant tocmai la Teheran despre care nu știe mai nimic e cusută cu ață albă. În spatele ei, cum este deconspirat într-un moment prielnic confesiunii, stă un frate care s-a refugiat acolo, un frate față de care Koch se simte probabil vinovat, pe care dorește să-l recupereze. Nu e în viața sa nicio iubită, familia rămâne cumva neprecizată, mai puțin acest frate care nu i-a împărtășit fervorile naziste și simpatia spontană pentru cămășile brune. Există și un complex de inferioritate al lui Koch, rău lichidat, poate față de fratele său, poate față de cei pe care-i simte mai inteligenți ca el. În același timp, regizorul conferă o inteligență peste medie personajului său care știe să se servească diplomatic de o situație, de o adversitate circumstanțială pentru a-și salva favoritul și aici devine deodată neclar cât de naiv este acest Koch. Complexitatea personajului rezidă tocmai din niște incongruențe, dezideratul modest de bucătar contrastând cu eleganța ușor sclivisită a ofițerului, o anumită prețiozitate care se manifestă și în admirația sa față de caligrafie, fiind în opoziție cu o doză serioasă de ignoranță care-l face să creadă că o limbă se poate vorbi lipind cuvintele unul de celălalt. Nu este clar cum ajung să facă fraze nici Gilles și nici Koch, fără reguli gramaticale, fără o explicare minimală a timpurilor verbale fundamentale, spre exemplu. Interesant însă că pus să vorbească pentru prima oară în farsi, Gilles compune o frază poetică pe care i-o traduce în germană, frază cu care-l cucerește pe Koch. Spre final, pentru a demonstra nivelul ridicat al achizițiilor sale lingvistice, Koch îi prezintă un poem scris de el în limba farsi.

Un element deloc secundar, Koch are intuiția faptului că expresia ultimă a complexității unei limbi este recuperabilă din poezie, mai precis din această transfigurare unică a limbajului normal în limbaj poetic. Într-un fel, farsa acestei limbi farsi inventate se transformă într-un exercițiu dadaist demn de Cabaretul Voltaire de la Zürich jucat însă pe scena de la Birkenau. Miza nu este una estetică, și anume forțarea granițelor limbajului, dar și al convențiilor estetice cum fac dadaiștii, ci supraviețuirea personală. Dar nu numai. Gestul care tranfigurează această invenție lingvistică care se întrevede la final, este cel al memoriei, al recuperării tuturor numelor care au servit drept bază pentru acest vocabular. Deși registrele cu nume precum și alte documente incriminatoare au fost arse de către ofițerii naziști, pe baza ultimei silabe a fiecărui nume, Gilles poate recupera în fața ofițerului american, cel puțin o parte dintre aceste nume, făcând posibilă o reconstituire a genocidului nazist. Prin urmare, filmul lui Vadim Perelman servit de actori talentați este mai mult decât un film despre holocaust, cât și un film despre importanța cuvintelor, despre puterea lor de transfigurare, despre limbajul care face posibilă memoria și memorialul, despre puterea cuvântului pe care atât religia creștină, cât și cea iudaică o pun în centrul lor.