Artist independent, artă independentă, iată termeni la auzul cărora o întreagă categorie de persoane exultă și cărora le acordă credit necondiționat. Această categorie de simpatizanți/ admiratori/ fani e compusă din unii activiști din zona culturală, dar și din alți inși atrași de manifestările artistice, dar și din anumiți politicieni, ce se declară toți anti-sistem, și pledează pentru drepturile grupurilor minoritare de orice fel, și se opun mainstream-ului. Termenii de artist independent și artă independentă sunt într-adevăr valabili/ aplicabili în artele spectacolului, teatru, film, operă, muzică, unde creația este colectivă și unde, pentru realizare, e nevoie sine qua non de o finanțare substanțială, care depășește posibilitățile personale. Acolo, neintegrarea în sistem îi pune într-o poziție stânjenitoare pe artiști și chiar în imposibilitatea de a-și exercita profesia. Altfel, pe celelalte paliere ale operei de artă, termenii respectivi sunt aproape goliți de conținut. Căci fiecare creator, prin chiar natura actului artistic, este independent. Adică, prin forțele proprii, prin inițiativă personală, orice creator caută să-și afirme o anumită vocație. Pentru aceasta, desigur, el folosește structurile instituționale existente, instanțele critice, publicul, care să-i valideze creația, acea câtime de originalitate, de expresivitate nouă și durabilă, pe care o propune. Există tendința de a se exagera și de a se greși în percepția unui fapt artistic și a unor creatori, făcându-se o confuzie și un transfer de apreciere. Și am urmărit acest fenomen în spațiul care ne interesează, cel al literaturii. Despre ce e vorba? Anumiți marginali ai scrisului, marginali prin lipsa de valoare a producțiilor lor, ajung să treacă drept importanți/ remarcabili, fiindcă sunt considerați „scriitori independenți“, cu alte cuvinte niște „răzvrătiți“ care deranjează, căci se luptă cu „sistemul închistat“. Când, în realitate, poziția lor periferică din literatură se datorează exclusiv insignifianței valorice a scrierilor lor.