Vida Gábor (n. 1968, Chișineu-Criș, Arad), prozator, jurnalist. Absolvent al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, secția maghiară-franceză (1994). Redactor-șef al revistei literare „Látó“ din Târgu-Mureș. Laureat al mai multor premii literare. A publicat, între altele: Búcsú a filmtől (Adio de la film, nuvele, 1994), Rezervátum (Rezervație, nuvele, 1998), Fakusz három magányossága (Cele trei singurătăți ale lui Fakusz, roman, 2005), Nem szabad és nem királyi (Nu-i liber și nu-i rege, nuvele, povestiri, 2007), Noé az indián meg a dinók (Noe, indianul și dinozaurii, carte pentru copii, 2009), A kétely meg a hiába (Îndoiala și zădărnicia, nuvele, 2012), Ahol az ő lelke (roman, 2013; a apărut șase ani mai târziu în română, în traducerea lui Andrei Dósa, cu titlul Acolo unde-i sufletul său), Egy dadogás története (Povestea unei bâlbâieli, roman, 2017).
Vida Gábor vorbește despre viață și literatură în dialogul exclusiv de față.
Cristian Pătrășconiu: Care sunt avantajele de a scrie (și de a vă gândi/a vă concepe creația literară) în limba maghiară în România?
Vida Gábor: Trăind în România ca maghiar am accesul la două culturi din perspective diferite: vorbesc destul de bine româna, dar nu sunt român, sunt maghiar, dar nu trăiesc în Ungaria. Am o oarecare libertate de a-mi alege perspectiva și de a nu fi închis într-o singură cultură. De la Sulina până la Szombathely nu am probleme de limbaj, este o arie suficient de mare ca să mă simt în libertate și acasă. Proză scriu doar în maghiară. Comunitatea maghiară din România este una mică în descreștere continuă, toți intelectualii ne cunoaștem, există o cordialitate între ardelenii unguri deseori invidiată de cei de dincolo de graniță. Totuși nu este simplu să încadrez în textele mele personaje care sunt români…
Există vreun dezavantaj?
Dezavantajul este că în România sunt ungur (minoritar); în Ungaria am sentimente de opoziție, chiar dacă nu fac politică, sînt un fel de străin peste tot. Înainte de pandemie mergeam frecvent în Ungaria, dar acum trebuie să mă gândesc: ce-oi face cu granițele închise? Mă enervez ca ungurul, și mă descurc ca românul.
Are literatura de limbă maghiară din România a ultimelor decenii o bună expunere în limba română?
Nici vorbă. Din păcate aceste două popoare minunate se desconsideră reciproc, puțini români citesc o carte de un autor maghiar și nici ungurii nu se pot lăuda că știu mare lucru despre cultura și literatura română. Dacă cineva este apreciat la Paris, la Berlin, la Londra, atunci se face caz (Kertész Imre sau Mircea Cărtărescu), dar vecinătatea nu are foloase iminente. Însă în domeniul teatrului și cinematografiei s-au întâmplat multe și nimeni nu se mai miră să vadă o piesă de teatru în limba maghiară titrată în română și viceversa. Cred că această adversitate româno-maghiară s-a cam ameliorat în ultimele decenii, deși clasele politice sunt interesate să mențină tensiunile.
Puțini români cunosc limba maghiară la un nivel să traducă opere literare, invers este o situație ceva mai bună, s-ar putea lucra mult, mai ales în cadrul facultăților de Litere. Momentan la LMA maghiara nu este recunoscută ca limbă străină în România și nici româna în Ungaria… Este o situație proastă că nu vorbim limbile vecinilor, cine mai învață rusa, sârba sau greaca la noi? Și româna sau maghiara la ei? Poligloții vechi știau franceză și germană, poligloții actuali știu doar engleză.
Și, subspecie a acestei întrebări: are aceasta parte de o atenție adecvată sau e loc de mai bine? Inclusiv de o atenție la nivelul criticii profesioniste.
Deloc. În anii socialismului s-au tradus multe opere literare reciproc, era o doctrină, nu știu ce calitate a fost atinsă, dar puțini citeau autori maghiari. Eu am avut un ofițer în armata română care a citit fiecare carte maghiară tradusă în română și îmi cerea frecvent explicații. Era un fenomen. N-am mai întâlnit așa ceva de atunci.
La nivel profesional sunt tot felul de oameni care citesc în japoneză, au vizitat Tibetul, fac yoga etc. Ei mai apucă și o carte în maghiară (sau maghiarii în română). Dar aceste relații sunt sporadice, ocazionale și personale. S-ar putea face multe, dar cine s-o facă? Instituțiile de cultură. Mai puține steaguri și parade, mai multă cultură, ar fi o idee. Am fost odată la București la zilele filmului maghiar, sala era mereu plină cu un public românesc, practic a fost un succes. Mai mult, mai des. Dar aceste evenimente trebuie organizate, sprijinite, finanțate. Și cartea este un produs care trebuie vândut și promovat, altfel nu se poate.
Un scriitor, se spune, are câteva mari obsesii literare. Ale dumneavoastră, asumate, care sunt?
Obsesia mea este să nu mai scriu istorie personală, să scap de problemele familiale, să scriu un roman unde nu eu, tata și bunicul suntem eroii principali. Nu pentru că nu am merita, dar mai sunt și alții făcători de minuni. Altă obsesie: istoria secolului 20 , perioada interbelică și războiul, cu toate detaliile româno-maghiare, domnia și prostia, tendința de a lăsa facturi neplătite pentru urmași. După ce am scris un roman despre Primul Război Mondial, am dat de niște tranșee și am început să găsesc resturi de muniție, realitatea a urmat ficțiunea, ce-o mai fi în pământ acolo îmi dă fiori.
Muntele, pădurea, probabil pentru asta am rămas în România, Delta Dunării. Poate că și România este obsesie?
Scrisul dumneavoastră are un Maestru? Sau maeștri?
Nu. Lucrez într-o redacție literară, deci ultimele decenii din viață le-am petrecut citind texte, și cred că din textele slabe sau mediocre am învățat mai mult ca de la clasici. Din fericire am studiat literatura franceză, deci Stendhal, Flaubert sau Proust sunt inevitabili sau Camus, nu scapi ușor de influența lor. Îmi place foarte mult literatura maghiară veche, probabil pentru că noi ardelenii suntem mai aproape de acele surse lingvistice, din care multe s-au păstrat și în vorbirea populară până-n zilele noastre.
E greu de evitat tema identității / identitară pentru un scriitor de limbă maghiară de astăzi din Transilvania?
Da, este greu. În ultimii 100 de ani minoritatea maghiară din România alunecă ușor spre dispariție. Fenomenul este complex, cum românii emigrează în Spania sau Anglia și ungurii pleacă din România, doar că proporția diferă. Pleacă cei învățați, culți, înzestrați, tinerii. Rămânem noi… Există o oarecare melancolie a rezistenței. Vreau să mă simt la mine acasă în România, în Transilvania, la Târgu Mureș, pentru asta mi-am propus să înțeleg aceste meleaguri și oameni cu nevrozele lor colective. Personal foarte rar sunt insultat, dar ca membru al comunității maghiare am auzit și am văzut multe, câteodată mi-e scârbă, dar nici ungurii nu sunt mai buni. Trăiască naționalismul internațional, putea să zică Ceaușescu…
De ce romanul e genul în care vă simțiți cel mai bine?
Nu mă consider romancier, nuvela este mai potrivită pentru mine, dar dacă vreau să vorbesc despre o perioadă mai lungă de timp sau relații încâlcite, care trebuiesc analizate în detaliu este firesc să găsesc o formă voluminoasă. Detaliile, timpul se percep mai bine într-un roman sau chiar foileton, dramele umane devin transparente în nuvele, pe două pagini se poate muri și se poate învia (Jack London, Cehov, Borges)…
Scrieți ce vă propuneți să scrieți – în cărțile dvs. de literatură – sau ceea ce se cere scris? Așa cum, dumneavoastră înșivă ați povestit, a fost cazul cu „Povestea unei bâlbâieli“…
Am eu tot felul de idei și ambiții, la urmă scriu ce pot și mă mir cîteodată că ce-a ieșit. Cu bâlbâiala a fost simplu, m-am pregătit pentru un roman grandios, m-am documentat ani de zile, și tot am dat de familia mea, erau un fel de obstacol, atunci am zis: vă termin pe voi ca să mă pot apuca de treabă. A durat și asta cam trei ani buni. Eroii dintr-o povestire au soarta, voința lor, nu faci cu ei ce vrei, indiferent că sunt reali și îi cunoști personal sau ies din imaginația ta. Orice povestire își are regulile sale, practic într-o nuvelă sau într-un roman reinventezi mereu aceste reguli. Chiar și un autoportret este o interpretare și o reformulare a genului, dacă nu te plictisești tu și cititorul.
À propos: sunteți – în ceea ce faceți de-a lungul travaliului la un roman – un constructor meticulos, care lucrează cu schițe ample, cu șantiere bine amenajate în prealabil sau mergeți mult încotro vă duce textul, pe măsură ce se acumulează?
Mă duce textul. Dar firește, o perioadă istorică sau niște evenimente complicate necesită documentare, plan, schițe, încercări, variante și de multe ori trebuie să mă întorc la pagini sau capitole despre care am crezut că sunt terminate și puse la punct. Totul este în permanentă schimbare. Scriu destul de rapsodic cu mari pauze, astea pot să dureze luni sau chiar ani, întretimp tot se întâmplă ceva în fundal, dar nu e controlabil.
Aș vrea să fiu meticulos, punctual, perseverent ca Thomas Mann, dar nu prea merge.
Sunteți vulnerabil când scrieți? Foarte vulnerabil?
Când scriu devin puțin lunatic și uituc, mereu cu gândul undeva departe, nu mi-e foame, nu mi-e frig, neglijez lumea dimprejur. În copilărie aveam o minge Artex, a costat 305 lei atunci, o avere, eram portar, mi-a plăcut nespus de mult fotbalul, dar când apucam o carte bună, aruncam mingea pe fereastră
la băieți și citeam întruna. Aceeași senzație o am și acum, doar că lumea nu mă mai lasă așa de ușor să evadez.
E greu, ca scriitor, să te confrunți cu trecutul tău? „Povestea unei bâlbâieli“ e, între altele, povestea unei asemenea confruntări, nu?
Cu mine m-am descurcat relativ ușor, pentru că urmasem o terapie la un psiholog, având mari probleme cu familia, și ceva cu alcoolul. Tocmai din cauza bâlbâielii am avut mereu interes față de psihologie, știam multe, dar ignoram faptul că și eu mă încadrez între pacienți… O introspecție metodică nu este ceva foarte plăcut, dar poate aduce foloase nesperate. Se spune că la 40 de ani bărbații se-mbolnăvesc, cumpără o mașină sau divorțează. Am scăpat ușor, fără boală, fără mașină, dar am scris un roman. Tata s-a îmbolnăvit, nu a cumpărat o mașină și nu mi-a povestit aproape nimic din ce știa.
Trecutul însă este mai complicat, pentru că la noi (de la Nistru pân’ la Tisa) niciodată nu se spune adevărul, generații întregi nu s-au confruntat cu trecutul părinților și al bunicilor, există o povestire despre noi care ne place și trecem cu vederea peste erorile și porcăriile trecutului, astea se acumulează ca și facturile. Bunicul meu secui (din partea mamei) care nu știa două vorbe românește era de origine românească, tatăl său a fost un cioban român, poate că nici el nu mai știa româna (nu l-am cunoscut). Aveam documentele din arhivele statului și țipau ai mei la mine că-i minciună. Documentul provine din 1904, nici urmă de notar român. Să te dai ungur și să treci de la religia greco-catolică la cea baptistă în 1924, vai de mine… Să te maghiarizezi oficial (săracul de Nicolae Iorga câte mai zicea pe tema asta) după Trianon în România, când consătenii se românizează, chiar dacă nu știu nici ei boabă de română, dar cred că vor avea niște avantaje față de cei care nu. Acesta este unul din substraturi. Ar fi un amănunt simplu dacă n-ar fi trecut 100 de ani fără ca cineva să pomenească de asta. Așa dintr-un fapt divers a devenit o minciună, o sursă de instabilitate, problemă a identității nu doar pentru mine. E ceva tipic în România, Ungaria, în toată partea asta a Europei. Și câte mai sunt? Oare câți ofițeri în rezervă povestesc pe-acasă la nepoței că: prichindeilor, eu am tras în oameni la Revoluție, am jurat lu’ Ceaușescu și am executat ordinul, apoi am devenit revoluționar…
Și ce să mai spun despre un probabil strămoș (Vida Gáspár) care este menționat în anul 1567 într-un defter turcesc, trăia în satul natal al lui tata (Adea, jud. Arad), avea un fiu Petre, și avea 200 de oi? Acel Petre nu era român, atunci așa se scria numele Péter în documentele maghiare și turcești. Deși filiația în lipsa documentelor este incertă, cimitirul este plin cu numele Vida, un strămoș ar fi luptat și în revoluția din 1848, așa-i scrie pe mormânt.
Și ce să mai spun când numele Vida este purtat de maghiari, români, croați, evrei și armeni, dar toți cei 270 de imigranți înregistrați în arhiva digitală din Ellis Island proveneau din Ungaria (inclusiv străbunicul), numele Vida nu înseamnă aici viață din spaniolă, ci (sfântul) Vitus, dacă nu mă-nșel.
Pot să-nconjor lumea, tot la oi ajung, țărani am fost mereu, tata fiind primul terminând o facultate, străbunicul s-a întors fără avere din America, nici limba engleză n-a învățat-o.
Ce faceți cu emoțiile dumneavoastră în scris, când scrieți?
Nu mi se pare o problemă. Dacă sunt emoționat, nu pot să scriu, am nevoie de liniște interioară, restul nu mă interesează. Dar pentru această liniște lucrez mult, locuiesc într-un sat, bat poteci în pădure și fotografiez urși.
Când e mai densă, mai puternică literatura: când se scrie despre fericire sau despre nefericire (sau durere, suferință, criză, rătăcire)?
Avem aici în Europa o idee materialistă a fericirii, că se poate aranja bine societatea, familia, țara în care trăim, asta ar depinde numai de bunăvoința noastră și de fondurile alocate… Este o iluzie, literatura epocii moderne cam despre asta vorbește, despre spulberarea iluziilor, omul a rămas singur, fără sprijin divin, societatea (familia) a devenit o junglă unde se dau bătălii crâncene etc. Om fericit este Pierre Bezuhoff la Tolstoi în Război și pace. Sisif coborând muntele după stâncă. Dan Lungu: Cum să uiți o femeie (dar am devenit ironic). Existența umană în percepția modernă este o dramă, o tragedie sau o comedie ce se poate duce până la absurd. Restabilirea relației cu divinitatea sau cu transcendența ar fi marea miză, dar puțini înțeleg asta, Steinhardt spre exemplu. Nu se știe momentan dacă sufletul mai există. Drama existenței umane nu poate fi evitată, ci doar asumată în totalitate, facem pași înspre fericire.
Aveți un profil foarte bine conturat deja pe piața de carte din Ungaria. E, acum, lumea literară din Ungaria mai bine așezată decât cea din România?
Ungaria este o țară mică având o capitală grandioasă. Sunt câteva edituri mari, ei domină piața și marketingul, dacă o editură face caz dintr-o carte bună, se poate ajunge la succes. La Budapesta nu contează ce se scrie sau ce se editează în provincie, la Cluj, la Târgu Mureș sau la Debrețin. Publicul larg în general vrea să se vadă pe el însuși în culori plăcute. Dacă scrii un roman mediocru despre Budapesta poți avea un succes mai mare, decât cu orice alt subiect. Cititorul de rând citește bestselleruri americane de mâna a doua, mulți traducători trăiesc din această activitate editorială, ocnașii literaturii.
Există în Ungaria o rețea de biblioteci comunale unde în general se găsesc cărțile importante nou editate, există o bibliotecă sau arhivă digitală formidabilă, de genul Gallica. Există câteva rețele de librării și în orașe mai mici. Din acest punct de vedere Ungaria este o țară mai ordonată. Școala și acolo a renunțat demult la lectură, va citi cel care a moștenit această îndeletnicire, și-a văzut părinții citind, în rest, analfabetismul funcțional este în floare, ca la noi, până la cele mai înalte culmi ale societății.
Ce înseamnă/ce presupune să ai succes literar în Ungaria? Cum se măsoară el – calitativ și cantitativ?
O editură mare funcționează ca și un club, odată admis/editat ești un fel de membru, ai acces la diferite favoruri, reducere în rețeaua de librării, și relații cu autori celebri și cu ceilalți. Când un monstru sacru îți spune că te-a citit și i-a plăcut e ca și cum ai fi fost avansat în grad la cătănie. Critică riguroasă nu se prea face, dacă se scrie ceva despre o carte, înseamnă că este bună. Toată viața literară se reduce la câteva sute de oameni care par să bea în același birt. Bursele și premiile se împart între prieteni și cunoștințe, câteodată auzi că cineva tocmai s-a întors dintr-un sejur mai lung de la Roma sau Paris, și te gândești că nu are nimic de-a face acolo, nici limba n-o știe, ca la noi. Dacă nu faci gălăgie la Budapesta, nimeni nu știe de tine. Scriitorul maghiar contemporan este în opoziție, puterea nu are scriitori importanți, însă are bani, adepți și lingușitori, este ceva normal, ca la noi. Opoziție nu înseamnă opțiune ideologică sau de partid, ci atitudine critică.
O carte ce se vinde în 2000 de exemplare nu mai reprezintă pierdere bănească pentru editură. Se dă un concurs acerb între editurile mari și scapă de sub control tot felul de scandaluri cu subvenții și sponsorizări, fraude, falimente etc. E ca la noi. Doar că la noi clasa politică este total dezinteresată față de cultura scrisă, în Ungaria mai sunt temeri că poeții, romancierii și filosofii ar putea influența poporul în direcții nedorite.
Pentru un venit substanțial trebuie să se vândă o carte în 20 000 de exemplare, eu sunt momentan la 6 000, din punct de vedere material nesemnificativ. Succesul este să fii tradus în germană, acolo se și plătește.
Ce ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, de importat în România – ca bune practici literar-culturale – din Ungaria?
Ar trebui pusă la punct o bibliotecă digitală românească, unde ai acces online la toate cărțile și publicațiile importante actuale și vechi, gratuit sau contra cost, momentan nu are importanță. Sălile de lectură și librăriile închise pentru mine au fost un semn despre direcția tragică în care mergem.
Se vorbește mult despre finanțarea culturii, care în mare măsură îi revine statului în lipsa unei societăți civile care a fost distrusă în timpul comunismului și nu se regenerează. În Ungaria statul intervine în viața culturală și-și lasă amprenta ca ursul, în România statul abandonează cultura, și-și lasă amprenta ca ursul. Acel mijloc ar trebui inventat cu cele mai mici amprente.
Un roman, o piesă de teatru se scrie (și respectiv se traduce) ani de zile, se citește într-o după-masă sau două, trei. Munca, efortul unui artist nu se poate cuantifica, nici cu nopțile nedormite, nici cu tirajul cărții. În Ungaria există un sistem de burse de creație mai ales pentru tineri autori, dar nu numai, noi avem pensii speciale și de merit. O bursă (de studii, cercetare sau de creație), chiar dacă nu te salvează de la muncă, este semnul de încredere al societății în ceea ce faci, nu sunt bani aruncați, ci investiție. Foarte mulți artiști și savanți beneficiază de burse peste tot în lume. La noi statul este zgârcit, capitalismul primitiv nu are nevoie de cultură, ba din contră.
În fine, o anecdotă. Octavian Goga cu tot antisemitismul și naționalismul lui a tradus excelent Tragedia omului de Imre Madách, un poem grandios, o piesă greu de jucat, cu multe aluzii. În anii ‘30 se mai interzicea din motive diverse, era cenzură și balamuc (inter)național. L-a sunat odată pe Goga directorul teatrului maghiar din Cluj (Janovics Jenő) – dom’le da l-ai tradus dumneata în română. Nu se știe dacă acea convorbire telefonică a fost ascultată de Siguranță, dar Cenzura a dat verde piesei. De ce a tradus Goga Tragedia omului? Oare care dintre guvernanții actuali din cele două țărișoare mărețe și vecine știu răspunsul? I-a făcut plăcere.
