Spre deosebire de cuibul ori vizuina animalului, casa e un spațiu cu înțeles uman, nu doar biologic (Michael Paul Jones, Notes toward a Philosophy of Architectural Space). Casa apare ca încorporare/întrupare a memoriei și speranței, acestea ținând deopotrivă de neam, de familie, de individ. Forța casei ca imagine poetică arată că semnificația ei e strâns legată de ceea ce înseamnă a fi om, intră în definiția lui. Spune-mi cum locuiești/cum visezi să locuiești ca să-ți spun cine ești.
Casa e loc de retragere, de adăpostire, dar și de deschidere spre ceilalți. Această dublă gesticulație – închidere/deschidere, izolare/socializare – i-a fost mereu proprie, chiar dacă accentele au suferit modificări. Felul de a dura și gândi propria casă spune multe despre ființa omenească, în istoria speciei, dar și în cea a individului. Găoace ocrotitoare de care te îndepărtezi în expediții centrifuge, în copilărie (omul crește cel mai adesea într-o ambianță creată de femeie, de mamă, amprenta feminină a casei nefiind fără urmări), loc de întâlnire cu ceilalți, la maturitate, tot mai mult vizuină care nu te mai poate apăra de nimic, pe măsură ce trec anii. Punctul, dreapta, planul nu sunt decât abstract concepute. Are un sens pentru noi abia spațiul cu trei dimensiuni, care e suficient de „încăpător“(de la încăpere, roomy) ca să trăim în el, un spațiu apropiat, prietenos, în care ne mișcăm ca într-o încăpere, cu toate ale noastre, căci ne încape, ne cuprinde și ne alege. Verbul românesc a încăpea vine din latinescul (in)capeo, (in)capere și păstrează sensurile multiple de a cuceri, a lua, a cuprinde, a conține, a alege, a simți etc. Încăperea e mai mult decât camera și odaia, ea are o parte abstractă și vagă, de loc hărăzit, dar și una concretă, de vizuină marcată cu însemne personale.
Pentru ideea de casă ca locus definitoriu (Cicero numea locus spațiul/încăperea în care aranja imaginile lucrurilor pe care dorea să le rețină, să le folosească în discursul său), aș chema-o drept martor pe doamna T., personajul camilpetrescian, care păstrează acasă un interior încărcat, cu o valoare sentimentală declarată: „Din interiorul acesta, care e viața mea, nu aș putea schimba niciodată nimic“. „Semnele de mare“ale ființei în derivă controlată vor fi „fel de fel de obiecte“. Eul întors spre sine, cavaler al spiritului, își rezolvă preaplinul sufletesc în răsfrângeri asupra obiectelor din imediata apropiere. Acest atașament pentru temporalia denunță o specie cu totul aparte de avariție, pe care, în felul lor crepuscular, îl gustă și craii de Curtea-Veche mateini. A te impregna în lucruri, a le transfera acestora semnalmentele interiorității tale înseamnă a crește, proporțional, șansele durării dincolo de moarte. Un „imperialism“al ființei amenințate extrem de productiv în plan cultural. Ascezei creștine, disprețuitoare a existenței terestre, i se opune prețuirea tocmai a acestei existențe ca singură certitudine a lui a fi. Philippe Ariès (L’homme devant la mort) crede, de pildă, că bogatele, exuberantele, senzualele naturi statice ale pictorilor evului de mijloc ilustrează victoria, estetic manifestată, a avariției condamnate de biserică. Un fel de a sfida, prin complicate podoabe, efemeritatea, asemeni fluturilor lui Roger Caillois. Obiectele acționează ca niște veritabili ambasadori ai ființei, o reprezintă. Desigur, obiectele nu înlocuiesc o personalitate, dar o pot servi. Intervenția ordonatoare asupra concretului și învestirea acestuia cu o parte din încărcătura expresivă a insului sună firesc la Camil Petrescu, se aliniază tezei subtextuale a romanului său – aceea a expansiunii subiectivității, a forței sale poietice și auto-poietice.
Literatura e plină de case și încăperi cu poveste, în care descrierea are rol de fondator existențial. Cum spuneam altă dată, romanul „istoric“al ultimelor decenii nu se mai (con)centrează pe reconstituirea unei Mari Povești căreia i se asigură un minimalist fundal de epocă, ci, oarecum dimpotrivă: readucerea secvenței temporale în atenția cititorilor de azi se asigură prin recursul la o mică poveste cu suspans, care să te țină aproape de ceea ce e cu adevărat important: bogăția de miresme, gusturi, gesturi, costumații, cutume, „mărunțișuri“cu tâlc ale oamenilor acelei epoci revolute. Chiar dacă respectiva epocă e locuită, în realitate și în roman, de o mare figură – Ovidiu, Columb, Vasco da Gama, Regele ș.a.m.d. –, aceasta are rolul unui martor, al unui garant. În romanele care pun anume în paranteză neașezarea prezentului pentru a se orienta spre trecut, ceea ce rămâne, de fiecare dată, e atmosfera. Paleta rafinată a prozatorului are la îndemână cele mai bogate mătăsuri lexicale, înșirări de lucruri rare ca scoase dintr-un sipet cu comori, frazare învăluitoare, hipnotizantă, pe care cititorul o urmează bătând cadența și adulmecând fascinat. Autorul e spectator și regizor al propriilor desfășurări de detalii. Poate fi vorba de întoarcerea nostalgică spre o casă anume, a copilăriei, de pildă, casa onirică; dar descrierea poate funcționa și ca refuz al unui prezent nesatisfăcător, ca fugă. Atunci sunt alese/imaginate locuri în mod tradițional „fericite“fiindcă gospodărite de memorie și de amintire, ambele selective și liber-creatoare, de obicei în tonuri blânde și cu surdina funcționând melodic.
Iată, într-o răsfoire rapidă, interioare din proza românească. Ziua cea mai albă a Andreei Nanu, roman care „nu se cere doar citit, ci și văzut, mirosit, respirat, simțit în vârful degetelor, ca și viața“, mi-a sugerat un nume: roman Tiffany, căci recompune din cioburi colorate – fiecare în parte profund expresiv și apărându-și autonomia – un întreg uimitor de incitant, neliniștitor chiar, întemeiat pe legături subterane, pe stranii coincidențe, pe sugestii și frânturi de sens; un vitraliu, un patchwork scriptural, cu o discretă idee de ocrotire, de învelire/învăluire. Toate simțurile în alertă exploatează sugestii muzicale, picturale, scripturale. Textura romanescă („pânza nesfârșitei zile a memoriei“) e doldora de urme, semne și repere. Nu există înainte și înapoi, ne sugerează cu fiecare pagină, ci doar de jur împrejur. Ca-ntr-o spirală de cochilie stil art nouveau. Impresia de vitraliu Tiffany, de cochilie ocrotitoare e reperabilă în toate cărțile cu întoarceri și fugi.
În Micul palat baroc al Biancăi Balotă, migala descrierilor e ocrotitoare și de o încăpățânată insistență, ca-ntr-un ritual al re-animării. Fantome delicate ale unor vremi în care lucrurile mărunte contau, în care rosturile se respectau, chiar încălcarea lor făcându-se cu stil, devin coordonate existențiale. Memoria conferă patină, aura care înconjoară detaliile vine din implicarea cu care au fost trăite cândva și sunt acum re-trăite. Trecutul este utilizat ca-ntr-un număr de prestidigitație visătoare care stârnește treptat ungherele somnolând în absența cuvintelor. Viața personajelor-oameni e însuflețită, valorată, conservată de locurile-personaje. Totul se petrece în încăperi, în locurile-cuib ale genezei (Ca în Casa bântuită a Virginiei Woolf: „Cuib! Cuib! Cuib! – pulsul casei bate sălbatic. Trezindu-mă, strig: Oh, asta-i comoara voastră îngropată? Lumina din suflet.“). Ochii minții pipăie texturi, moliciuni, rotunjimi, știu să deguste și să adulmece. „Micul palat baroc“nu este nicidecum al grăbiților nemuritori ai prezentului, ci al muritorilor care au o zestre de lăsat, impregnată în lucruri înzestrate și ele, generație după generație, cu răgaz și cu rost. De aceea sunt atât de multe enumerările, ca-ntr-un inventar al recunoașterii rădăcinilor (venind din Sadoveanu și Voiculescu, din Mateiu Caragiale și Ion Pillat, din Ion Creangă sau Rebreanu). Casa e cel mai frecvent cuvânt al cărții, punctul de fugă și de reculegere. E casa-cetate a ardeleanului rânduit care-și trăiește nu doar viața lui „trecătoare, pieritoare, ci, ca pe o continuare, ca pe o perpetuare în veacuri, pe cea a străbunicilor și a bunicilor și a părinților lor.“Căci „trecător este numai trupul acesta neînsemnat, dar nepieritoare sunt neamul, familia, casa, registrul cel mare în care totul rămâne, totul rămâne…“
Cu Viața începe vineri, Ioana Pârvulescu pune la bătaie biblioteci, arhive și memorii, multe ore de trudă și migală de restaurator de artă („Bibliografia am topit-o în reconstituire“), dar le adaugă savoare și parfum fiindcă gesturile ei sunt de fetiță scotocind în lada cu comori a străbunicii. Știe să-și asume un miraculos rol secund în propria carte și să privească. Știe de la început că fragmentele, cioburile, pietricelele pe care le va aduna între coperte vor fi prin ele însele atrăgătoare, vor avea singure farmec și lipici. Ea e urzeala și ursitoarea, deopotrivă. Are grijă să lege cu ițe oricât de fragile cioburile între ele, să le asigure un fundal, o matcă. Să le vitralieze. Ținta e o re-locuire. O locuire fantasmată a altui loc, mai bun.
O fugă specială, cu arome din alte lumi și cu plăcerea alcătuirilor de poveste (Arcimboldo e unul dintre personaje), în Dulcea poveste a tristului elefant, cartea Dianei Adamek. O carte despre atingeri și mângâieri, despre miresme și duhori, simțurile non-culturale, mirosul și pipăitul, fiind la cârmă, iar privirea piezișă și auzul lucrând discret la aducerea tuturor semnelor laolaltă pentru a dibui înțelesuri ascunse; carte a fragmentelor care rotunjesc, într-un legato ritmat, ca-n țesături orientale, lumi nemaivăzute în drumul spre casă. În inventarul formelor „ceptive“, o includeam pe autoare în specia rafinată a extraceptivilor (alături de Ștefan Agopian și Jehan Calvus), degustători ai unei clipe eterne, cu mlădieri mătăsoase și o oboseală distinsă. De adăugat și Adio, Margot. Fundalul istoric, bine desenat, rămâne fundal. Singura care ține piept Timpului e Arta ca ridicare la sublim a temporaliei. Rochiile Arabelei, culorile lui Sébastien, descrise în pagini excepționale, au darul de a valora încăperi oricât de sărace; de a perpetua esența umanității.
La Andreea Răsuceanu, am descoperit probe ale unei locuiri cu stil. Ce rămâne în urma unei locuiri personalizate – din viață și/sau din scris – e atmosfera înțeleasă ca rezultantă a unor impregnări senzitive. Cei care vin în urmă o adulmecă, o degustă, în cazurile alese o completează, căci ea nu-i altceva decât rezultatul succesiunii coadaptațiunilor, cum ar spune Eminescu. Privilegiind cu voluptate povestea pe care imaginația romanescă o poate stârni și susține până la detalii infinitezimale, pointiliste, cărțile ei (vezi mai ales O formă de viață necunoscută) nu te îndepărtează de lumea ta de azi și de acum, ci te re-învață să prețuiești detaliul. „Fotografiile le-am găsit târziu, întâmplător, într-un sertar al comodei lăcuite […] Înăuntru rămăsese un iz vag de naftalină, ca în casa de la C., unde era mereu umbră ca într-un adânc de pădure.“ „Adâncul de pădure“poate fi o metaforă a reîncărcării cu înțelesuri adânci a unei lumi abandonate până atunci la lizieră. Instrument predilect, privirea, una lucidă, scormonitoare, tehnică, în cazul documentării, alta mijită, creatoare, refăcând din cioburi un portret al locului predilect, adăstând pe cele mai infime pete de culoare, lumină, pe arome și forme.
Construit pe mai multe nivele care-și dispută întâietatea într-o construcție romanescă în canon, Cara Aurita a Tatianei Dragomir e o remarcabilă carte despre locuire ca mysterium. Motoul din Faulkner oferă o cheie, însă una provizorie și parțială: „Era ca și cum casele ar fi avut sentimente, viață, personalitate“(Absalom, Absalom!). Întâlnirea cu casa e de la început prevestitoare, cu un iz eliadesc al detaliilor. Pe nesimțite, atracția pentru istoria veche a casei se transformă în patimă, în obsesie. Viața Carei se încheie, firesc, ca orice viață omenească, printr-o moarte. Recuperată în pagina scrisă, viața concretă a Carei poate înceta. Terenul e curățat de moloz și casei ca așezare i se substituie un loc de trecere, „un mic parc, cu bănci, copaci tineri, tufe de trandafiri și de iasomie și o fântână arteziană“. Locuirea ca mysterium presupune nu doar scormonirea prelung interpretativă a unor vieți revolute, consumate în spațiul ei, ci și invocarea unor posibili lari, care să asigure perpetuarea bunei locuiri. Ca în Ungherul fericit (The Jolly Corner), povestirea lui Henry James.
O casă se insinuează ca personaj de neocolit și în cel mai nou roman al Dorei Pavel, Bastian. Ca în întreaga serie de romane ale deshumării, eroul coboară tot mai aproape de miezul ființei, fără a-i demasca tainele, ba adăugându-le un mister în plus, o umbră neliniștitor valorantă. Căutarea de sine în sine însuși, nesigur, halucinat, are un complement în povestea casei, scotocită cu voluptate și orgoliu, și ea un interior în prag de prăbușire, „un trup schingiuit, schilod“: „O casă maiestuoasă ca a noastră are multe alte cotloane îmbietoare […] Incursiunile mele singuratice prin propriul domeniu includ, tot la câteva zile, plimbări și popasuri meditative îndelungi, îndeosebi prin pod și prin beci. Mirosul reavăn din pivnița pardosită cu nisip, aroma vinurilor vechi, a merelor sau a legumelor puse acolo.“ Deși poate fi suspectată și de o miză autobiografică, povestea casei răspunde firesc, în ecou, poveștii personajului, asigurându-i un al doilea dublu, frisonant și misterios.
În Hanul lui Manuc, cartea Simonei Antonescu, minuția descrierilor ambiguizează bogat enunțurile, lectura (a autorului, mai întâi, și a cititorului său, mai în urmă) e luare în posesiune și germinare. Decorului, costumației li se acordă un loc privilegiat. Cu o lupă măritoare – privirea intermediată de o bogată imaginație a detaliului –, prozatoarea se desfată în lanț de hipotipoze, lucrează în manieră cinematografică și reînvie sub ochii noștri, cu extremă acuitate vizuală, senzorială, o lume. Admiri veșminte, pipăi țesături, deprinzi îndeletniciri de odinioară, deguști bucate alese, simți arome, auzi zgomotele vieții, vibrezi la neliniștile lor și-i însoțești în căutările lor de creștere. Dincolo de toate astea, romanul exaltă o lume a bunei rânduieli, cu mândria lucrului bine făcut după obiceiul locului și al vremii, cu rosturi așezate în durata lungă a existenței comunității. În plus, cartea întrepătrunde două perspective: una feminină, predominantă, cu accent pe îndatoriri și rosturi pașnice, pe împăcare și echilibru, ținând de manifestările vieții de zi cu zi, cea care promite durarea; alta masculină, deschisă înfruntărilor, fie și cu vărsare de sânge, aprigă și nepăsătoare, visând schimbări. De văzut și casa cu poveste din În umbra ei. Casa ca personaj are o viață mai lungă decât a oamenilor, căci păstrează înăuntrul ei urmele/poveștile mai multor generații. Casa cu marchiză e personaj umanizat, are sentimente și capricii, poate fi surprinsă de prezențele umane, poate fi tulburată de forfota vreunei povești dramatice scoase din uitare, dar le conferă tuturor apartenență.
În Acasă, romanul lui Mihai Zamfir, fiecare nou detaliu întemeiază un „real“ce urmează a fi, totodată, cucerit și recuperat. Lucrând în principal cu datele memoriei, „sub-lumea atmosferei“(Marianei Neț) pretinde înstrăinarea – temporară – de un prezent, indirect, dar net repulsat. Acasă nu poate fi decât „casa copilăriei“, toate celelalte case ale vârstelor succesive nu sunt decât îndepărtări de centru. Casa din amintire a fost înlocuită de un bloc – nu neapărat urât, dar suprapunând destine în cutii uniforme, excluzând unicitatea și făcând imposibilă personalizarea. Blocul e un loc public, un non-loc nu o casă, o „acasă“. Povestea demolării casei părintești nu e decât un amănunt necesar accentelor acute ale temei esențiale a romanului. Demolarea se petrece, oricum, o dată cu trecerea anilor, înăuntru. Înaintarea în vârstă înseamnă, metaforic, „mutarea la bloc“. Desuet, cotropit de plante agățătoare și de tabieturi, trecutul este mai bun fiindcă are încă și tot mai puternic atributul veșniciei. Casa din În așteptare, vila cu numărul șase din Intrarea Vergului, e un fel de scenă improvizată la răscruce pe care se derulează, autonom și intersectat, evenimente, istorii și destine, disecate prin așteptările unui șir de generații. Calitatea de personaj a casei e pusă în umbră de poveștile oamenilor pe care îi adăpostește.
În cazul din urmă, nu mai vorbim de interioare Tiffany, ci de descrieri ale unor case/locuri al căror rost e de fundal elaborat pentru panorame/istorii sociale ori politice sau pentru desfășurări parabolice. La Florina Ilis (Cartea numerilor), jocul de oglinzi al numirilor/privirilor – succesive în text și simultane în viață – e decodat cu aplecări camilpetresciene. Cea mai haotică textură umană conține un desen ascuns care așteaptă să fie descoperit și, eventual, asumat. Perspectiva se obține din jocul ocheanului, mereu „întors“, fie prinzând în cadru un detaliu, fie lărgind neașteptat perspectiva, panoramând cu o extraordinară capacitate de cuprindere locuirile cu miez în epoci succesive. În fiecare pagină, detalii „vizualizabile“ introduc atmosfera, manevrate fiind cu abilități de regizor-dramaturg, cu instrumentar pictural și cinematografic. Istoria e rumoare de voci răsunând în întuneric, succesiune de conexiuni și rupturi, buluceală de povești vechi și noi suprapuse, a-simfonie de ecouri și zvonuri stranii sau de, cum ar zice Julian Barnes, „confabulații“. Excelentă confesiunea prozatoarei: „M-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcând din nimic și câteva metafore mai mult […] Fără a uita totuși că nu fac altceva decât literatură, voi apela la cercetare și documente doar cât să nu omor povestea […] mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cât mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.“Locul e lucrat ca scenografie chemată să valoreze evoluția actorilor-oameni. Tot astfel, în Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian se reconstituie istoria dramatică a armenilor sub apăsarea Istoriei, secondată strâns și polifonic de memoria oamenilor și a documentelor, dar se și amănunțește în pagini pline de arome (armenii aduc cu ei „aerul melancolic al mirodeniilor“) vreo secvență emblematică; se ignoră curgerea cronologică a faptelor pentru a urmări mai îndeaproape curgerea timpurilor ființei, se citește în priviri culoarea sufletului, se descrie. În cele două romane, miza e una de implicată reconstituire a unei biografii colective, detaliile conferind autenticitate dosarului instrumentat.
La Gabriel Chifu, în Ploaia de trei sute de zile, cartea însăși e o machetă scripturală ingenioasă, cu acoperișul dat deoparte, cititorul având privilegiul de a privi alături de autor încăperile locuite de personajele emblematice. Vocile povestitoare intră în scenă ca naratori auctoriali, fiecare cu propria încăpere în care se strecoară, prin ferestre decupate anume spre ceilalți ori prin firide alunecoase, lumea celorlalți. Casa vapor e metaforă esențială, slujind perfect mesajul grav al cărții, dar rămâne recuzită subordonată gesticulației umane, nu personaj autonom. În drum spre Ikaria continuă, la alt nivel și cu alt instrumentar metaforic/parabolic, povestea și experimentul. Ca la Fowles, la Thomas Mann, la Erwin Wickert sau Fournier, construcția e, din nou, ambițioasă, cu descrieri reflexiv-tatonante ale unei inițieri prelungi, prin explorarea unui pământ necunoscut cu speranța identificării unui sens, unui alt destin, poate celest. În insula „îngrădită“(Phraxos) a lui Fowles sau în Noima lui Gabriel Chifu, experimentul este de decojire a cepei existențiale. Insula de avarie, deși frumoasă și privită pe îndelete în crochiuri plastice, sau Pavilionul sunt scene lucrate cu finețe, nu personaje. Ele sunt metafore înlesnind transportul cititorului spre miezul temei. Sunt platforme terestre, migălite cu dichis și cu impecabile geometrii inginerești, necesare lansării marilor întrebări înalte. „Metafora e un presentiment al științei totale“, cum ar spune Saramago.
Locul și locuirea, atât de importante pentru cei ne-eliberați afectiv de „mitologia locului și a obârșiilor“, pot fi descrise, azi, și ca handicapuri. Doar cei eliberați de ele sunt echipați pentru întâlnirea cu altă lume. Pe de altă parte, globalizarea duce nu doar la miniaturizarea omului contemporan, ci și la ubicuizarea lui; inșii viitorului vor fi perfect interșanjabili, vor putea fi mutați în orice loc/casă, în orice limbă, fără să-și piardă eficacitatea, căci interioarele vor fi facultative.