Într-o carte mai veche, din 1935, despre Evoluția scrisului feminin în România, autoarele (Mărgărita Miller-Verghi și mai puțin cunoscuta Ecaterina Săndulescu) încep capitolul pe care i-l dedică Smarei cu o exclamație care o plasează de la început în categoria oamenilor excepționali și, oarecum firesc, neînțeleși de contemporani: „Iată un nume care, timp de o jumătate de veac, a fluturat pe buzele publicului românesc. Iată însă o personalitate care, cu tot zgomotul din jurul ei, a fost puțin înțeleasă și puțin cunoscută“. Sfârșitul sec. al XIX-lea a fost o epocă de înflorire a manifestărilor culturale cu public: tiparul scump făcea prețul publicațiilor culturale prohibitiv, dar mai fiecare oraș avea o sală pentru conferințe, care era botezată „ateneu“. Aici se țineau întrunirile politice, dar și cele culturale, serbări școlare sau conferințe ale unor invitați de vază. Între ei, „din fire atrasă spre tribună și spre ziaristică“ și cu o bună reputație culturală, a fost invitată și Smara, pe numele său întreg Smaranda Gheorghiu să țină o conferință. Spune volumul din care am mai citat: „În prima conferință ținută de o femeie la Ateneu, Smara a repurtat un succes atât de neașteptat încât, încurajată de președintele V. Alexandrescu-Urechea, a ținut o serie de douăsprezece conferințe. Forma improvizată și familiară a cuvântării zgudui masele, căldura glasului, curajul și avântul cu care tânăra femeie ridică cele două steaguri pentru care a luptat o viață întreagă, românismul și feminismul, au fost deajuns pentru a crea în jurul ei o atmosferă de polemică.“
Smara („pe atunci dna Gârbea“) avea în casa ei și un cenaclu literar, „la care venea adesea să-și citească versurile un tânăr poet: Mihail Eminescu. El citea și versurile tinerei gazde și o îndemna să scrie mereu“. Aceleași autoare pe care le-am mai citat găsesc că „În poeziile scrise pe atunci de Smara se simte o fericită influență, umbra marelui maestru…“1 Sigur că și informația despre lecturile lui Eminescu, și elogioasele afirmații despre influența acestuia, venite dintr-o singură sursă, trebuie să fie luate sub beneficiu de inventar. Dar, direct sau indirect, aceste mențiuni contribuie la schițarea unui tablou al coagulării unor sentimente publice, al constituirii unor nuclee de conștiință civică și națională nu numai în București: Smara este protagonista acestor conferințe care se țin și în vechea capitală a țării, la Târgoviște, dar și în alte orașe din provincia care nu dormita, ci dezvolta mișcările unei națiuni intrată într-o nouă poziție europeană obținută odată cu victoria din Războiul pentru Independență, după 1878.
Smara era o scriitoare cunoscută în epocă și probabil prima noastră scriitoare pentru copii (Anicuța, istorioară pentru copii, 1905, sau Corbul cu pene de aur, din 1907), care-și începe șirul de publicații cu o conferință Despre copiii orfani, din ianuarie 1893. Smara, cum semna longeviva Smaranda Gheorghiu (1857-1944), poreclită și „maica Smara“ din cauza acțiunilor sale caritabile, este o autoare prolifică, al cărei debut se produce târziu, abia la patruzeci de ani cu un volum de nuvele (Mozaicuri, 1897). A încercat toate genurile, fiind și autoare de teatru (poema dramatică Mirza din 1904 și comedia Mironosița, din 1912) și chiar versuri, apărute într-un volum nedatat dar anterior anului 1912: Nebunie și uitare („versuri de Smara“), care n-au fost remarcate de critică. O găsim însă în publicistică, prin obișnuitele „calendare“ale vremii unde, după partea calendaristică și astronomică, i se publicau texte „de lectură“: într-un calendar din 1908 i se publica Patria și patriotismul, alături de Băltărețu al lui Ion Ghica, texte traduse din D’Annunzio și alții. Cele mai multe succese îi veneau însă, evident, de la conferințele pe care le ținea în diferite orașe mai mărișoare și ulterior le publica: Patru conferințe ținute la Ateneul român de Smara, București, 1896, Schițe din Târgoviște de Smara, 1898, Schițe și amintiri din Italia, „conferință ținută la Ateneul din București în seara de 18 martie, la Târgoviște în ziua de 15 martie și la Râmnicu Sărat în ziua de 7 mai“ etc.
Dintr-o conferință al cărei text s-a păstrat, din 31 martie 1894, reiese că Smara era acum la a treia experiență de acest fel întrucât se simțea încurajată și i se părea „dulce a sta de vorbă cu ascultătorii“săi, mărturisire din care se poate deduce că ascultătorii puneau la urmă întrebări la care, la urmă, așteptau răspunsuri. Subiectul conferinței respective era într-adevăr de interes general căci a vorbi despre „feciorii și fiicele noastre“ îndemna, într-o epocă de eforturi pentru a moderniza învățământul general din țară, la o colaborare largă și la suportul necesar din partea părinților. Introducerea arată că vorbitoarea se aștepta la acest interes și deci la o asistență numeroasă: „inima mea dinainte mi-a spus-o și nu împrejurarea ori curiozitatea o să vă mâie aicea, ci însăși importanța subiectului“.
Această actualitate unanim mărturisită este deci și la originea gestului curajos de a aborda „o chestiune atât de vastă și de interesantă“, cât și „prea înalta onoare ce am d-a figura în acest program al Ateneului, eu singură femeie alături de colegi atât de iluștri“, poziție în care conferențiara mărturisește cu ingenuitate a se simți „ca tămâioara printre piramide“. Volutele introducerii lasă să se ghicească un temperament liric în spatele preocupărilor didactice, dar intrarea în subiect aduce retorica discursului la o temperatură mai normală pentru că, după primele fraze ale introducerii, ea marchează subiectul ca fiind de importanță națională: ea va vorbi despre „Feciorii și fiicele noastre“pentru că aceștia „sunt speranța noastră, pe dânșii fiind a se sprijini greutățile familiei, inima țărei, căci ei vor fi chemați odată să țină frânele marelui car ce trebuie să conducă națiunea română către un viitor de plumb, sau strălucitor de aur“. După o jumătate de secol de la primele încercări și eforturi ale lui Eufrosin Poteca și Gh.Poenaru de a crea un sistem de învățământ general românesc, cu caracter național în aspirațiile sale și după o metodologie modernă, general europeană, conferențiara se adresează publicului pentru a-i atrage atenția asupra răspunderii cu care familia copiilor trebuie să vegheze asupra viitorului lor: era de așteptat ca publicul să întâmpine aceste fraze cu aplauze furtunoase, și așa s-a și întâmplat.
Amintirea Războiului de Independență, din 1877-1878, era încă vie și progresele țării permiteau o privire retrospectivă plină de încredere asupra acestor succese: întorși victorioși „din câmpiele Plevnei, Rahovei, Griviței și Smârdanului și deși mulți dintre dânșii, martiri ai independenței noastre, acolo au căzut, dar sufletul tutulor mamelor române, mai cântărit ca al spartanelor, la sunetul cornului de izbândă, a tresărit de bucurie și înaintea oștirei noastre victorioase au ieșit, nu înfofolite în zăbranice negre, ci purtând în mâni cununile de lauri de drept învingătorilor cuvenite“.
Ca un orator încercat, după ce a scos în evidență meritele trecutului, vorbitoarea ajunge la prezent și urmărește mai departe perspectivele de viitor: gândurile noilor generații merg mai departe: azi „nici o viață nu e mai dovedită ca a tinerimei, nici o activitate mai desăvârșită ca a studențimei când este vorba de drept și de datorie, nici o atitudine mai grandioasă și mai demnă decât cea păstrată de tinerimea română în marea chestiune națională, care acum e cunoscută și preocupă pe toată Europa și care, cum știm, de la dânșii a pornit; iar dacă vrodată cel mai înfocat vis al nostru se va împlini, vouă și numai vouă, tinerime, floare a țărei noastre, vouă vă datorim!“
Smara a călătorit mult și a lăsat însemnări de călătorie printre care cele în Danemarca, prezentate în 1905, cu proiecții, la Ateneul Român și publicate sub titlul O româncă spre Polul Nord în 1932, broșură precedată de fotografia Smarei în costum popular românesc. Toate monumentele pe care le-a văzut în călătoriile sale o îndeamnă pe Smara să caute echivalentele din patrie, monumentele noastre care nu sunt mai prejos de cele văzute în Europa și, născută la Târgoviște (se spunea că ar fi fost rudă cu Grigore Alexandrescu), Smara vede în vechiul burg de unde venea imaginea simbolică a Romei antice: „Fiică a Târgoviștei, eu de multe ori pe ruinele ei am plâns și mângâiată aș fi numai dacă acuma aș izbuti să-ngân slab ca slabele licăriri de vreascuri uitate de timpii aceia ce-mi zdrobește sufletul ori de câte ori îmi îndreptez pașii, calc peste aceste sacre tărâmuri, peste această Romă a țărei noastre.“
_________________
1 Marg. Miller-Verghi și Ecaterina Săndulescu, Evoluția scrisului feminin din România, București, 1935, p.107 și urm.