Cu puține zile în urmă s-a stins, după ani lungi de claustru și suferință, ANDREI NESTORESCU, cercetător gradul lll la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“al Academiei Române. Era născut pe 23 mai 1943, la București, ca fiu unic al lui Nicolae Nestorescu – profesor universitar, reputat microbiolog, membru al Academiei Române – și al Elisabetei (născută Dinescu). Consacrat încă de pe băncile Facultății de Litere, absolvită în 1966, tipului de cercetare documentară restitutivă și totodată deschisă la sugestiile oportune ale lingvisticii, cercetătorul a optat încă de la începutul carierei pentru o perioadă a literaturii române mai puțin cunoscută, ca atare șí parcimonios comentată, în primul rând dat fiindu-i caracterul lacunar al bibliografiei de bază, a scrierilor. Cum una dintre aceste epoci era sfârșitul de secol XVIII și prima jumătate a celui următor, Andrei Nestorescu s-a dedicat – fără exclusivitate totuși – acesteia, dând la iveală scrieri importante, îndeosebi pentru istoria poeziei și teatrului din anii premodernismului și primului romantism românesc. Mă voi opri aici la exemplele cele mai elocvente. Lui îi datorăm prima ediție postumă din opera foarte sumar cunoscută a lui Ioan Cantacuzino, autorul celei dintâi cărți românești de poezie, apărută în Basarabia la finele secolului XVIII; tot în materie de poezie, a dat ediția critică a unui amplu poem cvasinecunoscut, Reporta din vis, operă a lui Vasile Aaron, revelându-i valoarea de prim-plan în cadrul modestului nostru preromantism. A scos la lumină prin publicarea după manuscris un număr important de piese de teatru ale lui Matei Millo; în fine, ca să opresc aici enumerarea, a editat bogatul lot de scrisori din junețe ale lui Mihail Kogălniceanu către al său „băbaca“, atât de savuroase și de reprezentative ca promisiuni făcute prozei românești.
I-am cunoscut direct felul și capacitatea de a lucra: nu numai în calitate de coleg de institut, dar și în cea de colaborator la ediția scrierilor literare ale lui Iacob Negruzzi, pe care, inițiată de el, am alcă- tuit-o apoi împreună. Andrei Nestorescu era un filolog pur sânge. Filolog în sensul originar și strict al termenului, care nu este altul decât acela de editor („îngrijitor“– cu un sinonim limitativ și cam dizolvant de sens) de texte vechi și dificile, începând cu atribuirea și terminând cu descifrarea și transcierea lor. La limită, un asemenea specialist e un salvator de valori, și nu întâmplător seria pe care a coordonat-o alături de Cătălina Velculescu a fost intitulată Texte uitate – texte regăsite. Cultura în domeniul literaturii române din secolele XVIII-XIX se asocia la el cu una lingvistică și cu o excelentă cunoaștere a istoriei limbii literare, iar peste tot și toate, cu o acribie și o conștiință deontologică exemplare. Când un text greu – mai ales dacă era în manuscris, cum e cazul marii majorități a celor pe care le-a editat –, intra pe mâna lui, erai sigur că rezultatul are să fie fără cusur. Profesorul Paul Cornea, cel mai profund cunoscător și comentator contemporan al perioadei la care mă refer, l-a avut de-a dreapta lui în pregătirea masivelor și valoroaselor volume din seria de Documente și manuscrise literare pe care a coordonat-o. Nestorescu era filologul prin excelență al meritoriei echipe din care de-a lungul timpului au făcut parte între alții, după Elena Piru, eminentele Roxana Sorescu și Cătălina Velculescu, și ele acum dispărute.
Prestații ca aceea a lui Andrei Nestorescu, total nelucrative și totodată lipsite de faimă imediată și facilă, sunt fundamentale într-o cultură care se respectă. Pe ele, ca pe o temelie solidă și sigură, se bizuie întreaga construcție exegetică ulterioară. Dispariția unui asemenea profesionist este resimțită cu atât mai dramatic într-un timp cum e al nostru, de amatorism și disperantă anomie în editarea de text.