Copil fiind, obișnuiam să mă uit atent, fermecat, cu o curiozitate insațiabilă, la tot ceea ce mă înconjura. Culcat pe burtă și sprijinit în coate în grădina bunicii, lângă tufele de zmeură, urmăream mersul zigzagat și hotărât al furnicilor printre firele de iarbă, care lor li se păreau, probabil, un fel de copaci. Unele purtau bagaje mai mari decât ele înseși: propriile lor ouă, albe, rotunde, câte o buburuză moartă sau mici fragmente de zmeură. Dacă întâlneau o piatră, o escaladau repede-repede, nu o ocoleau. Mai vedeam câte o râmă vineție lucioasă, ieșind cu contorsionări lente din pământ, câte o urechelniță, grațios-perfidă, grăbită să se ascundă în prima gaură ivită în cale, câte un melc cu ochii mici cât o gămălie de ac în vârful cornițelor. Descopeream cu mare interes fire de nisip, gri-gălbui, cenușii sau de un alb strălucitor. Sau ridicam cu luare aminte din iarbă câte o pană delicată de vrabie.
La fel mă comportam și când mă aflam pe malul unui râu. Găseam câte o mică baltă derivată din el și mă aplecam asupra apei nemișcate, studiindu-i viața secretă. Vedeam cete de pești mici și subțiri ca niște ace înaintând cu mare repeziciune, într-o sincronizare perfectă. Când își schimbau direcția și-o schimbau toți deodată, fulgerător. Vedeam și roiurile dezordonate de mormoloci, mici bile de carne cenușie cu coadă, asemănătoare ca formă cu niște spermatozoizi (pe aceștia îi văzusem desenați într-un manual de anatomie). Era greu să-mi imaginez cum se vor metamorfoza după câteva zile în broaște. În plus își făceau apariția, uneori, uimitorii păianjeni de apă, care se plimbau pe suprafața apei ca pe o esplanadă. (Versurile lui Nichita Stănescu încă nu fuseseră scrise pe atunci: „Această mare e acoperită de adolescenți/ care învață mersul pe valuri în picioare…“)
Când vedeam toate aceste ființe și lucruri, nu știam cum se numesc. Le contemplam pur și simplu, le recunoșteam ca pe niște pictograme, înțelegeam cum funcționează fiecare și ce relații se stabilesc între ele. Dar mi-era cu totul străină denumirea lor. Nu știam că urechelnița este urechelniță, că ouăle de furnici sunt ouă de furnici, că nisipul este nisip sau că mormolocii sunt mormoloci. Această neoficializare a cunoașterii avea farmecul ei, comunicarea între mine și realitate era pură, ca scufundarea într-un vis.
Dar.
Totul s-a stricat într-o zi când tata m-a întrebat ce anume văd eu acolo unde mă uit vrăjit. M-am bucurat că m-a întrebat, eram nerăbdător să-i spun, am deschis gura să-i răspund și… am rămas cu ea deschisă. Lipsa cuvintelor mă asfixia, ca și cum mi-ar fi lipsit aerul.
Am înțeles atunci că degeaba te uiți atent la lume dacă nu poți să povestești ce vezi. Am încercat eu, în discuția cu tata, să dau din mâini, să scot exclamații, să fac grimase, dar tot n-am reușit să-i explic cum e spectacolul descoperit de mine.
În zadar ajungi prin contemplație la trăiri sublime dacă nu poți să le comunici. Pe de altă parte însă, povestind cu ajutorul cuvintelor o experiență o simplifici, îi sacrifici nuanțele, într-un fel o falsifici.
Chiar și acum, când sunt un utilizator de cuvinte exersat, am o ezitare ori de câte ori trebuie să povestesc ceva trăit de mine. Dacă o fac, ceva din amintirea mea se pierde iremediabil.
De ce se pierde? m-ar putea întreba cineva. În caz că nu-ți convine imaginea rezultată, te întorci pur și simplu la impresia genuină, aceea de dinainte de transformarea ei în text. Pare simplu, dar… nu se mai poate. Povestind ceea ce am trăit, uit ceea ce am trăit și țin minte exclusiv noua versiune, compusă din cuvinte. Este ca și cum cineva ar întări cu un marker contururile dintr-un tablou impresionist. Cum s-ar mai putea reconstitui nuanțele evanescente și întrepătrunderile dintre ele din varianta inițială?
De-a lungul timpului m-am străduit mereu să exprim inexprimabilul.
„Mi-au înflorit cireșii. Este o desfășurare de alb, deopotrivă delicată și grandioasă. O paradă a imaculării. O sugestie de nuntă și fericire. Când ies în grădină am impresia că am murit și că am ajuns în Paradis.
Mă așez în iarbă, sub unul din cireși, și îl privesc proiectat pe cerul albastru. Miile de flori albe, deschise extatic, freamătă ușor și strălucesc în soare. Simt că nu merit atâta frumusețe. Eu ce ofer lumii în schimb? Un corp greoi și uzat, o minte plină de gânduri impure.“
Dar… nu sunt mulțumit. Ceva tot se pierde. Poate chiar totul. Tocmai de aceea, amintirile cele mai dragi le păstrez numai pentru mine, nu le comunic. N-am să povestesc, de pildă, niciodată, nimănui ce era în sufletul meu de copil când tata mă lua de mână și ieșeam împreună din casă.